Exclusion of foreign-currency repayment clauses from abusive clause review under the monetary nominalism principle and EU Directive 93/13.

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 18 iunie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. România S.A., a solicitat sa se constate existenţa şi să fie declarate nule absolut şi înlăturate clauzele abuzive din contractul de credit ipotecar nr. x din 12 iunie 2007 şi din contractul de credit de nevoi personale cu garanţie imobiliară nr. x din 19 iunie 2007. Astfel reclamanta a solicitat în principal constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1, coroborat cu art. 1.2 şi art. 5.4 din fiecare contract de credit privind dobânda variabilă; obligarea pârâtei la recalcularea valorii ratelor lunare, având în vedere cursul CHF de la data semnării contractelor de credit, denominarea în moneda naţională a plăţilor, respectiv din CHF în RON, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, şi plata în continuare a costurilor presupuse de contractele de credit în RON; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.4 prin care în situaţia în care operează majorarea dobânzii, iar împrumutatul nu acceptă noile condiţii, acesta este obligat la restituirea întregului credit utilizat într-un termen de 30 de zile, împreună cu dobânzile şi comisioanele datorate până la data plăţii; constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3 lit. a), b) şi c) din contractele de credit, respectiv perceperea comisionului de acordare, a comisionului de rambursare anticipată şi a comisionului de conversie, precum şi obligarea pârâtei la restituirea acestora; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 7.2 din contractele de credit privind posibilitatea acordată băncii de a rezilia în mod unilateral contractele de credit; constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2 şi art. 4.3 din contractele de credit, privind obligativitatea încheierii asigurării de viaţă şi a asigurării imobilului ipotecat cu o societate de asigurare agreată de bancă; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.5 din contractele de credit, referitoare la penalizări; obligarea pârâtei la eliminarea tuturor clauzelor abuzive anterior menţionate din contractul de credit ipotecar nr. x şi din contractul de credit de nevoi personale cu garanţie imobiliară nr. x.

Ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară şi al aplicării principiului plăţii nedatorate, a mai solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive, stabilite prin intermediul expertizei contabile judiciare; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent întregii perioade de creditare, având în vedere noua formulă a dobânzii curente; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, la nivelul dobânzii de referinţă stabilit de BNR, aplicată la sumele încasate necuvenit; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere referitor la comisionul de rambursare anticipată faţă de adoptarea actului adiţional.

Prin sentinţa civilă nr. 7263 din 18 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondată excepţia lipsei de obiect, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractele de credit nr. x din 12 iunie 2007 şi nr. x din 19 iunie 2007: art. 1.2, în ceea ce priveşte caracterul variabil al marjei; art. 5.1, în ceea ce priveşte modificarea dobânzii în funcţie de variaţia marjei, conform deciziei băncii şi art. 5.4 alin. (1); a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.2 şi art. 4.3 în ceea ce priveşte agrearea de către bancă a societăţii de asigurare din contractul de credit ipotecar nr. x din 12 iunie 2007; a obligat pârâta la plata către reclamantă a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform indicelui de referinţă iniţial convenit începând cu data încheierii contractului, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data fiecărei plăţi şi până la data achitării efective a debitului, a respins în rest cererea ca neîntemeiată şi a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 2797/2016 din 6 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea privind completarea dispozitivului, formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta A. şi pârâta B. România S.A. Prin apelul formulat, B. România S.A. a solicitat şi înlăturarea considerentelor instanţei de fond referitoare la caracterul pretins nenegociat şi de adeziune al contractelor (pagina 15 din sentinţă) şi înlocuirea acestora cu propriile considerente reţinând caracterul negociat al contractelor de credit.

Prin decizia civilă nr. 138A din 25 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 7263 din 18.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a admis apelul formulat de apelanta B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2 şi 4.3. din contractul nr. x din 12 iunie 2007, ca neîntemeiată şi a menţinut în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. A obligat apelanta-reclamantă A. la plata către apelanta-pârâtă B. S.A. a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs A. şi B. România S.A.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Motivele invocate de recurenta-reclamantă sunt, în esenţă, următoarele:

Autoarea căii de atac susţine că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile de drept material privind nominalismul monetar care, în opinia recurentei, reprezintă regula care permite conversia în RON a creditelor încheiate în altă monedă decât moneda naţională şi îngheţarea cursului valutar la nivelul celui de la data acordării creditului.

Recurenta-reclamantă arată că riscul contractual trebuie asumat de ambele părţi, aspect pe care curtea de apel nu l-a reflectat în motivarea sa întrucât a reţinut că nu există niciun dezechilibru contractual în ciuda faptului că obligaţiile de plată ale recurentei au crescut faţă de momentul încheierii contractelor. Mai arată că recurenta nu a fost informată cu privire la posibilitatea aprecierii monedei elveţiene.

Printr-o altă critică se afirmă că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că nu se poate da curs solicitării reclamantei de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, deşi recurenta-reclamantă a menţionat că nu i s-a explicat în mod clar şi inteligibil cum variază cursul valutar, iar contractele de credit au fost încheiate în variantă standard, fără a exista o negociere.

Recurenta apreciază că se impune executarea obligaţiilor decurgând din contractele de credit în moneda naţională având în vedere costul extrem de ridicat acestora, cost pe care nu şi l-a asumat în cunoştinţă de cauză.

Se mai arată că, deşi instanţa de fond a reţinut în mod corect caracterul abuziv al art. 5.4 din contractul de credit, instanţa de apel a greşit când a constatat că reclamanta nu a afirmat şi nici nu a făcut dovada dezechilibrului între drepturile şi obligaţiile părţilor în ceea ce priveşte această clauză.

Autoarea căii de atac critică soluţia curţii de apel şi legat de comisionul de acordare pe care îl apreciază ca fiind excesiv de mare şi în schimbul căruia recurenta-pârâtă nu a prestat niciun serviciu. Apreciază că şi clauza care prevede comisionul de conversie este abuzivă deoarece nu a fost negociată şi creează un prejudiciu în patrimoniul recurentei prin perceperea de sume suplimentare. Consideră că nici comisionul de rambursare anticipată nu este justificat şi că prevederea contractuală prin care recurenta-pârâtă poate modifica în mod unilateral acest comision dovedeşte reaua-credinţă a acesteia.

Recurenta-reclamantă afirmă că în contracte nu sunt clar definite situaţiile în care poate fi dispusă rezilierea acestora, clauza de la art. 7.2 neîndeplinind criteriile de transparenţă prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât nu este circumstanţiată gravitatea neexecutării obligaţiei şi prin faptul că şi în cazul executării întocmai a obligaţiilor decurgând din contractele de credit încheiate cu recurenta-pârâtă, recurenta-reclamantă ar putea fi prejudiciată dacă neexecutarea priveşte contracte încheiate cu terţi.

În ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obligativitatea încheierii unei poliţe de asigurare de viaţă a asigurării imobilului ipotecat cu o societate de asigurare agreată de bancă, se susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere că recurenta încheiase o astfel de poliţă, dar banca nu a luat-o în considerare. Se mai susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că "inexistenţa unor criterii în funcţie de care să poată fi stabilită politica băncii de a agrea sau nu contractarea cu o societate de asigurare nu demonstrează existenţa dezechilibrului contractual."

Prin memoriul de recurs se critică şi cele reţinute de curtea de apel legat de caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.5 din contractul de credit referitoare la dreptul băncii de a retrage din contul recurentei-reclamante sumele datorate ulterior scadenţei. Se reţine în decizia atacată că nu este relevant din punct de vedere al caracterului abuziv comportamentul băncii, acesta fiind un aspect care ţine de executarea contractului, dar recurenta-reclamantă nu este de acord cu aceste considerente şi arată că valoarea procentului de penalitate aplicat de bancă este foarte mare, fiind stabilit în temeiul unei clauze care nu a fost negociată şi pe care recurenta-reclamantă nu a înţeles-o. Apreciază că această clauză încalcă dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 313/1879 deoarece finalitatea clauzei penale este incompatibilă cu contractul de împrumut şi că dreptul băncii de a percepe dobânzi penalizatoare nu exista la data încheierii contractelor de credit, fiind reglementat ulterior prin art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010.

Mai solicită şi obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzii legale.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate şi casarea în parte hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă arată că decizia curţii de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 întrucât nu se poate aprecia asupra caracterului nenegociat al unei clauze contractuale în măsura în care consumatorul nu materializează în scris intenţia sa de a negocia. Mai arată că banca nu a împiedicat-o pe recurenta-reclamantă să negocieze conţinutul contractelor de credit.

Autoarea căii de atac consideră că prevederile clauzelor contestate de recurenta-reclamantă sunt clare şi fără echivoc, au fost însuşite de aceasta prin semnarea contractelor de credit şi au constituit un element determinant în formarea voinţei de a contracta. Se apreciază că recurenta-reclamantă a cunoscut faptul că dobânda este variabilă în funcţie de marja băncii şi indicele LIBOR la 3 luni din art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4, iar conţinutul contractelor de credit este reglementat de legislaţia bancară şi de normele de drept comun.

Într-o altă critică se susţine că nu a fost corect aplicat criteriul bunei-credinţe, care ar fi trebuit apreciată prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 363/2007. Se mai susţine că recurenta-reclamantă nu a răsturnat prezumţia de bună-credinţă care decurge din art. 1899 alin. (2) C. civ.

În opinia recurentei-pârâte, nu este îndeplinită nici condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ la momentul încheierii contractelor deoarece din contractele de credit rezultă obligaţiile esenţiale ale părţilor, obligaţii pe care acestea şi le-au asumat.

Se invocă şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 deoarece recurenta-reclamantă putea opta între mai multe tipuri de credite, iar clauzele contestate reprezintă condiţii contractuale despre care aceasta a luat cunoştinţă la semnarea contractelor.

Se apreciază că a existat o motivaţie întemeiată a creşterilor de dobândă, în acord cu dispoziţiile alin. (1) lit. A) din Anexa la Legea nr. 193/2000 pe care curtea de apel le-a ignorat, reprezentată de acoperirea costurilor de refinanţare pe piaţa bancară internaţională, chiar dacă această motivaţie nu a fost inclusă în contract. Criteriile de variabilitate a dobânzii au fost clar menţionate în contractele de credit, iar ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 marja a devenit fixă, arată autoarea căii de atac. Mai arată că recurenta-reclamantă a fost notificată în ceea ce priveşte majorarea marjei, dar nu a uzat de posibilitatea de a rezilia contractul.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă. Prin întâmpinarea depusă, recurenta-pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă faţă de cele reţinute de instanţa supremă în Decizia nr. 52/2018, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse şi a răspunsului la întâmpinare formulat de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 5 iunie 2019 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamantă, cu motivarea că în contextul publicării în Monitorul Oficial nr. 2 din 3 ianuarie 2019 a Deciziei nr. 874 din 18 decembrie 2018 a Curţii Constituţionale a României, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admisibilitatea căii de atac a recursului se va determina prin raportare la cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României la 20 iulie 2017. Prin aceeaşi încheiere au fost admise în principiu ambele recursuri şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestora la 16 octombrie 2019, în şedinţă publică.

La termenul de la 16 octombrie 2019 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 27 ianuarie 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol şi judecării recursurilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în ambele cereri de recurs, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, instanţa supremă va înlătura criticile prin care se invocă interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. din 1864 care reflectă principiul nominalismului monetar. Aprecierea autoarei căii de atac în sensul în care acest principiu reprezintă regula potrivit căreia este permisă conversia în RON a creditelor încheiate în altă monedă decât moneda naţională şi îngheţarea cursului la nivelul celui de la data acordării creditului este eronată.

Conform art. 1578 C. civ. din 1864, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părţile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Argumentele recurentei-reclamante referitoare la existenţa dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elveţian şi a lipsei de informare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzelor contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislaţiei europene şi naţionale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul şi în art. 1 alin. (2), "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova şi C-186/16 Andriciuc, dar şi în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva C.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă va înlătura susţinerile prin care se solicită denominarea în moneda naţională a plăţilor în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională întrucât aceste solicitări ale recurentei-reclamante tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voinţă al părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Cu privire la argumentele prin care se reiterează caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.4 din contractul de credit, instanţa supremă constată că dispoziţia de la alin. (1) al acestui articol referitoare la variaţia dobânzii în funcţie de indicele de referinţă a fost anulată de instanţa de fond, iar soluţia a fost menţinută în apel. În aceste condiţii, alin. (2) din art. 5.4, referitor la situaţia în care se majorează dobânda ca urmare a majorării marjei băncii şi se prevede obligaţia împrumutatului la restituirea creditului în cazul în care nu acceptă noile rate a dobânzii, nu mai are aplicabilitate şi, ca urmare, nu poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul recurentei-reclamante. De altfel, aşa cum a reţinut curtea de apel, un astfel de dezechilibru nici nu a fost dovedit.

Autoarea căii de atac invocă şi greşita soluţionare a apelului pe aspectul constatării caracterului abuziv al dispoziţiilor art. 1.3 lit. a) (comisionul de acordare), lit. b) (comisionul de rambursare anticipată) şi lit. c) (comisionul de conversie), susţinând în esenţă că aceste comisioane au o valoare prea mare, că nu au fost negociate şi că în contractele de credit nu sunt menţionate contraprestaţiile la care se obligă banca.

Aceste critici vor fi înlăturate deoarece analizând clauzele contractuale în discuţie, curtea de apel a constatat în mod corect că serviciile prestate de recurenta-pârâtă rezultă din chiar denumirea acestor comisioane, iar cuantumul acestora este clar exprimat. Recurenta-reclamantă a luat cunoştinţă de aceste aspecte la încheierea contractelor, nefiind obligatorie descrierea amănunţită în contractele de credit a tuturor serviciilor prestate de intimata-pârâtă în schimbul acestor sume, astfel cum se reţine şi în Cauza C-621/17 Kiss. Instanţa europeană a reţinut că simpla împrejurare că prevederile contractuale în discuţie, referitoare la comisioane, "nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă."

Instanţa supremă va înlătura şi criticile prin care se susţine că are caracter abuziv clauza referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractele de credit deoarece recurenta-reclamantă reia în esenţă argumentele susţinute în faţa curţii de apel şi pe care aceasta s-a pronunţat. Astfel curtea de apel a reţinut în mod corect că dreptul băncii de a rezilia unilateral contractele este permis conform dispoziţiilor C. civ. şi este o aplicare a regulilor generale de drept privind rezoluţiunea contractelor pentru neîndeplinirea obligaţiilor din contractele de credit. Recurenta-reclamantă critică lipsa de transparenţă a clauzei contractuale, argument pe care instanţa de apel îl contrazice invocând textul art. 7.2 din contract şi arătând că modalitatea de neexecutare este expres prevăzută şi că există un mecanism de aplicare a acestei clauze. Recurenta-reclamantă nu arată în concret de ce au fost greşit aplicate criteriile de analiză ale caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Or, nu se poate cere instanţei de recurs să revadă clauzele contractuale din perspectiva unor elemente de fapt (cum ar fi efectul suficient de grav al neexecutării în raport de durata şi suma împrumutată sau efectele unei neexecutări a unei obligaţii din alt contract), acesta fiind un demers care nu poate fi realizat în această etapă procesuală.

Referitor la criticile prin care se invocă lipsa unei analize a instanţei de apel a dispoziţiilor art. 1549 C. civ. din 1864 (dreptul la rezoluţiune sau reziliere) şi a dispoziţiilor alin. (1) lit. f) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în conformitate cu care "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului să constate unilateral conformitatea produselor şi serviciilor furnizate cu prevederile contractuale", Înalta Curte reţine că acestea sunt invocate omisso medio. Recurenta-reclamantă nu a prezentat aceste argumente în memoriul de apel, astfel că ele nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel şi nu pot fi aduse în discuţie direct în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte susţinerea că dispoziţiile art. 4.2 şi art. 4.3 din contractul de credit de nevoi personale cu garanţie imobiliară nr. x din 19 iunie 2007 ar avea caracter abuziv, instanţa supremă observă că recurenta-reclamantă reiterează afirmaţiile din memoriul de apel, arătând în esenţă că instanţa devolutivă nu a avut în vedere că încheiase deja o poliţă de asigurare a imobilului care a făcut obiectul contractului de credit, poliţă pe care recurenta-pârâtă a ignorat-o, încheind o altă poliţă de asigurare. Aceleaşi argumente referitoare la corespondenţa dintre părţi cu privire la încheierea poliţei de asigurare şi la plata sumelor legate de aceasta au fost supuse spre analiză şi instanţei de apel. Aceste chestiuni de fapt nu constituie veritabile critici de nelegalitate, întrucât aduc în discuţie aspecte de netemeinicie care nu justifică reformarea deciziei atacate.

De asemenea, aspectele legate de modul în care părţile au pus în executare art. 5.5 din contract, respectiv sumele de bani depuse de recurenta-reclamantă în cont, valoarea dobânzii de achitat, faptul că banca a cunoscut că valoarea ratelor lunare va creşte, nu pot fi analizate de instanţa de recurs fiind aspecte de netemeinicie.

Celelalte critici prin care se invocă caracterul abuziv al art. 5.5, întemeiate pe încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr. 313/1879, nu vor fi reţinute deoarece recurenta-reclamantă a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a respectivei prevederi contractuale reclamând caracterul abuziv al acesteia prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Conform acestui text de lege, instanţa trebuie să analizeze aspectele legate de negocierea clauzei şi dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, aprecierea recurentei că prevederea contractuală de la art. 5.5 ar avea caracter abuziv deoarece ar contraveni prevederilor Legii nr. 313/1879 nu este un argument care să poată fi analizat din perspectiva criteriilor mai sus menţionate.

Înalta Curte reţine că solicitarea recurentei-reclamante din memoriul de recurs de a se aplica dobânda legală la sumele de restituit în urma constatării caracterului abuziv şi constatării nulităţii anumitor clauze contractuale nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate. Autoarea căii de atac formulează un capăt de cerere care priveşte fondul pricinii, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie care nu poate fi analizat în stadiul procesual al recursului.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanţa supremă va înlătura susţinerile referitoare la caracterul negociat al contractelor de credit deoarece pentru a stabili dacă un contract a fost sau nu negociat la momentul încheierii sale, judecătorul ar trebui să reanalizeze contextul factual în care s-a realizat acordul de voinţă al părţilor, demers care este incompatibil cu rolul instanţei de recurs care examinează numai aspectele de nelegalitate, nu şi pe cele de netemeinicie.

Înalta Curte va avea în vedere considerentele prin care curtea de apel a reţinut, în urma unei analize judicioase şi cu o motivare pertinentă, că cele două contracte de credit încheiate între recurenta-reclamantă şi recurenta-pârâtă (banca) au un caracter nenegociat.

Criticile prin care recurenta-pârâtă susţine că nu este corectă soluţia prin care s-a reţinut caracterul abuziv al prevederilor de la art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 alin. (1) din contractele de credit deoarece instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) referitoare la buna-credinţă şi existenţa dezechilibrului contractual şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 vor fi înlăturate.

Art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 alin. (1) din contractele de credit, în varianta lor iniţială, prevăd, în esenţă, că dobânda aplicată creditului este una variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi de o marjă de 4,2%, variabilă. Această dobândă se revizuieşte la fiecare 3 luni, în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi de marja băncii, modificare care depinde de decizia băncii. Se mai prevede că indicele de referinţă este o informaţie publică şi că revine împrumutatului obligaţia de a urmări fluctuaţiile acestui indice şi a de a se prezenta la bancă pentru a primi noul grafic de rambursare, iar în cazul modificării marjei, banca va comunica împrumutatului noua rată a dobânzii şi graficul de rambursare aferent care va fi considerat acceptat automat de către acesta.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 atunci când a reţinut că din redactarea clauzelor în discuţie rezultă că banca stabileşte în mod unilateral dobânda contractuală, fără ca acest mecanism de stabilire a unuia dintre elementele esenţiale ale contractului de credit să poată fi influenţat în vreun fel de împrumutat.

Nu pot fi reţinute argumentele prin care recurenta-pârâtă (banca) arată că poziţiile părţilor nu au fost dezechilibrate la momentul încheierii contractelor de credit deoarece autoarea căii de atac aduce în discuţie aspecte conexe cum ar fi faptul că banca a oferit toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale privind caracteristicile creditelor propuse, opţiunea consumatorului la momentul încheierii contractelor, consideraţii legate de obligaţiile esenţiale rezultând din contractul de credit. În Cauza C-226/12 Constructora Principado, instanţa europeană a reţinut că existenţa unui "dezechilibru semnificativ" "poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contract". Prin memoriul de recurs nu se formulează critici concrete care să contrazică cele reţinute de curtea de apel referitor la îndeplinirea condiţiei existenţei unui dezechilibru semnificativ, astfel cum această noţiune este definită în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Instanţa supremă va înlătura şi criticile prin care se susţine că au fost greşit aplicate prevederile art. 970 C. civ. raportat la dispoziţiile Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor întrucât Legea nr. 363/2007 a fost publicată în Monitorul Oficial la 28 decembrie 2007, ulterior încheierii contractelor de credit în luna iunie 2007. Mai mult decât atât, art. 970 din C. civ. din 1864 se referă la efectele convenţiilor şi nu la buna-credinţă, iar noţiunea de bună-credinţă în materia contractelor de credit încheiate cu consumatorii trebuie interpretată şi raportat la jurisprudenţa europeană, nu numai la dispoziţiile C. civ.. Astfel, în Cauza C-415/11 Aziz s-a reţinut că relativ la problema cerinţei de bună-credinţă, se impune a se verifica dacă profesionistul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauzele în discuţie în urma unei negocieri individuale. Prin decizia recurată s-a reţinut pe de o parte caracterul nenegociat al contractelor, iar pe de altă parte că principiul bunei-credinţe nu a fost respectat tocmai pentru că revizuirea ratei dobânzii este un drept prevăzut numai în favoarea băncii, nu şi în favoarea consumatorului.

Criticile prin care se invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (5) şi încălcarea dispoziţiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu vor fi reţinute deoarece se referă la textele de lege astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007, modificări care nu erau în vigoare în luna iunie 2007, când au fost încheiate contractele de credit în discuţie.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. România S.A. împotriva deciziei civile nr. 138A din 25 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. ROMÂNIA S.A. împotriva deciziei civile nr. 138A din 25 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2021.