Civil liability for permanent bodily injury: certainty of future medical costs versus eventuality

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 5 august 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii B. şi S.C. C. S.A., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 3.399.389,54 RON, cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea protezelor şi a consumabilelor pe durata estimativă a vieţii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 27 alin. (6) C. proc. pen. şi prevederile art. 1084 C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 7860 din 12 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis acţiunea reclamantului A., pârâta S.C. C. S.A., în calitate de corespondent al asigurătorului R.C.A. din Republica Bulgaria - Societatea de Asigurare D., fiind obligată la plata sumei de 3.399.389,54 RON, reprezentând daune materiale. Totodată, a fost obligată şi la plata sumei de 4.500 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta C. S.A., solicitând modificarea în tot a sentinţei atacate, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 979 din 2 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei, aceasta declarând recurs împotriva acestei decizii, în termen legal şi motivat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 539 din 7 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a admis recursul pârâtei C. S.A., s-a casat decizia recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi înregistrată sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 1634 din 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A., în calitate de corespondent al asigurătorului E. S.A., în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimatul-pârât B., împotriva sentinţei civile nr. 7860 din 12 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

În consecinţă, a fost schimbată în tot sentinţa civilă atacată şi respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La 20 ianuarie 2020, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1634 din 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia şi, în rejudecare, menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei civile nr. 7860 din 12 decembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

În susţinerea motivului de casare invocat, recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 998, art. 999, art. 1169 şi art. 1084 C. civ. de la 1864, în ceea ce priveşte caracterul cert al prejudiciului viitor, făcând confuzie cu prejudiciul eventual.

În acest sens, a arătat că, având în vedere că, prin decizia de casare nr. 539 din 7 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a reţinut că legea incidentă în cauză este C. civ. de la 1864, instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile legale, apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii delictuale, sub aspectul inexistenţei caracterului cert al prejudiciului viitor.

Faţă de această reţinere, recurentul-reclamant a subliniat că, atât în C. civ. de la 1864, cât şi în C. civ. actual, condiţiile răspunderii civile delictuale sunt prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa şi capacitatea delictuală.

În ceea ce priveşte prejudiciul acesta presupune îndeplinirea unor condiţii fundamentale, iar neîndeplinirea acestora exclude răspunderea civilă delictuală.

În primul rând, prejudiciul trebuie să fie cert, având în vedere atât existenţa în sine a prejudiciului, cât şi posibilitatea de a se stabili întinderea lui, prejudiciul actual având această caracteristică. Şi prejudiciul viitor este, de asemenea, supus reparării dacă există siguranţa producerii sale, precum şi elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea, iar acesta nu trebuie confundat cu prejudiciul eventual, care este lipsit de certitudine.

Apoi, caracterul direct al prejudiciului, care rezultă din conţinutul art. 1086 C. civ. care, deşi se referă la răspunderea contractuală, constituie o normă generală a răspunderii civile, aplicabilă aşadar şi în cazul răspunderii delictuale.

În al treilea rând, prejudiciul trebuie să aibă un caracter personal, fiind consecinţa principiului că, fără interes nu poate să se nască dreptul la acţiune. Astfel, numai persoana care a suferit o pagubă poate cere repararea acesteia.

În virtutea celor expuse, recurentul-reclamant a subliniat că, în mod greşit, a apreciat instanţa de apel împrejurarea că prejudiciul pretins în prezenta cauză nu poate fi determinat, punând semnul echivalenţei între prejudiciul viitor şi cel eventual, aplicând elementele de hazard specifice celui de-al doilea.

Prejudiciul viitor a fost cuantificat, avându-se în vedere o serie de elemente certe. În acest sens, la dosarul cauzei au fost administrate o serie de probe, respectiv expertize medicale, înscrisuri cu caracter medical, acte de stare civilă, care au condus la aprecierea primei instanţe că sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale sub aspectul certitudinii prejudiciului viitor.

De asemenea, recurentul-reclamant a mai subliniat că, în ceea ce priveşte repararea acestui tip de prejudiciu, au fost respectate şi dispoziţiile art. 1169 C. civ. de la 1864, sub aspectul îndeplinirii rigorilor privind administrarea probatoriului. Spre deosebire de această conduită, pârâta S.C. C. S.A. nu a solicitat administrarea niciunei probe în vederea combaterii celor solicitate prin cererea de chemare în judecată, apărările constând în simple alegaţiuni.

Reclamantul a precizat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 2, 6 şi 11 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, aceste norme nefiind incidente în speţă, iar împrejurarea că s-a adresat sau nu fondurilor de asigurare de sănătate apare ca fiind irelevantă, în condiţiile în care o proteză la nivelul celei purtate de acesta nu va fi niciodată acoperită din aceste fonduri.

La 13 aprilie 2020, intimata-pârâtă C. S.A., având calitatea de corespondent al asigurătorului E. S.A, fostă Societatea de Asigurări D., a depus întâmpinare prin care a invocat, cu titlul prealabil, excepţia tardivităţii formulării recursului, întrucât acesta a fost promovat cu nerespectarea termenului de 30 de zile instituit de prevederile art. 485 C. proc. civ.. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, apreciind legale şi temeinice argumentele din cuprinsul deciziei criticate cu privire la lipsa caracterului cert al prejudiciului pretins prin acţiune.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 23 februarie 2021 a fost respinsă excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. în calitate de corespondent al E. S.A. pentru motivele reţinute prin această încheiere şi a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Reclamantul a învestit prima instanţă cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei C., în solidar cu pârâtul B., la plata sumei de 3.399.389,54 RON cu titlu de echivalent al prejudiciului viitor suferit, constând în contravaloarea unor proteze şi a consumabilelor aferente pentru utilizarea lor pe toată durata vieţii.

Prin decizia atacată s-a reţinut că pentru a putea fi reparat prejudiciul viitor este necesar a fi întrunită o dublă condiţionalitate. Pe de-o parte, trebuie să existe siguranţa producerii sale, iar, pe de altă parte, trebuie să existe suficiente elemente de natură a-i cuantifica întinderea însă, în cauză tocmai această subcondiţie a caracterului cert al prejudiciului viitor nu este întrunită.

Instanţa de apel a reţinut că este indiscutabil că reclamantul a suferit o vătămare de o gravitate extremă prin pierderea membrului inferior stâng, împrejurare ce determină necesitatea acoperirii acestei vătămări pe întreaga durată de viaţă, însă, acest tip de prejudiciu nu poate fi evaluat la acest moment deoarece nu se poate cunoaşte durata de viaţă a reclamantului şi, de aici, nici numărul de proteze specifice de care acesta va avea nevoie. Prejudiciul pretins a fi reparat nu poate fi cuantificat cu exactitate la acest moment având în vedere lipsa caracterului cert al prejudiciului, în speţă a prejudiciului viitor.

Instanţa de apel a reţinut, sub un alt aspect, faptul că plata de către asigurator a despăgubirilor susmenţionate produse cu ocazia unui accident cauzat de un vehicul este condiţionată de neachitarea acestor despăgubiri din fondurile de asigurări sociale către victima accidentului potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) lit. d) din Norma C.S.A. nr. 20/2008, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, incidentă cauzei prin raportare temporală la momentul producerii faptei ilicite din data de 12.12.2009.

De asemenea, a mai reţinut instanţa de apel că, dreptul persoanelor cu handicap la asigurarea protezelor necesare desfăşurării în mod normal a activităţii cotidiene este prevăzut de art. 11 din Legea nr. 448/2006, persoanele în cauză având dreptul, eventual, de a solicita asigurătorului acel tip de proteze sau dispozitive medicale neacordate prin Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate şi a normelor sale de aplicare. Însă, în cauză, s-a precizat expres de către reclamant că nu a efectuat o astfel de cerere de asigurare a protezei pentru membrul inferior stâng la sistemul asigurărilor sociale de stat.

În susţinerea motivului de casare invocat, recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 998, art. 999, art. 1169 şi art. 1084 C. civ. de la 1864, în ceea ce priveşte caracterul cert al prejudiciului viitor, făcând confuzie cu prejudiciul eventual.

Înalta Curte reţine că, un prejudiciu este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi, totodată, poate fi stabilită întinderea sa în prezent.

Astfel, este cert prejudiciul actual adică acela care s-a produs în totalitate până la momentul la care victima cere repararea lui şi dar şi prejudiciul viitor şi sigur care, deşi încă nu s-a produs, este sigur că se vor produce, putând fi stabilită întinderea sau valoarea lui, pe baza probelor existente.

Certitudinea unui prejudiciu viitor se referă atât la existenţa, cât şi la întinderea sa. Prejudiciul eventual însă, este lipsit de certitudine şi de aceea nu se poate repara.

Distincţia dintre un prejudiciu viitor reparabil şi un prejudiciu eventual, care nu este reparabil, se poate sesiza în cazul prejudiciilor care sunt rezultatul pierderii integrităţii corporale în urma unui accident auto, cum este situaţia dedusă judecăţii în care reclamantul şi-a pierdut membrul inferior.

În acest caz, situaţia creată prin producerea accidentului este ireversibilă, cum corect a susţinut recurentul-reclamant, deoarece infirmitatea rezultată în urma accidentului este permanentă.

În această situaţie nu se poate reţine că prejudiciul solicitat a fi reparat prin cererea de chemare în judecată sub forma obligării pârâtei la plata contravalorii unor proteze şi produse medicale necesare îngrijirii medicale, este un prejudiciu eventual întrucât că nu se poate estima durata de viaţă a reclamantului, cum greşit s-a reţinut prin decizia atacată.

În cauză, reperul principal pentru acordarea despăgubirilor solicitate este infirmitatea permanentă a reclamantului şi de aici, certitudinea asupra necesităţii acoperirii costurilor de îngrijire medicală, iar nu faptul că nu se ştie care va fi durata de viaţă a acestuia, care este o necunoscută, un element alea, inerent contractelor de asigurare.

Înalta Curte constată că în cauză au fost administrate probe prin care prejudiciul viitor a fost cuantificat, prin urmare prin decizia atacată s-a reţinut în mod greşit că nu poate fi determinat, criticile recurentului-reclamant privind încălcarea dispoziţiilor art. 1084 şi a art. 1169 C. civ. de la 1864 fiind fondate.

Sunt fondate şi criticile prin care recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 2, 6 şi 11 din Legea nr. 448/2006 întrucât s-a reţinut eronat că recurentul-reclamant trebuia să solicite fondurile pentru obţinerea protezelor de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate iar nu de la asigurătorul persoanei vinovate de producerea accidentului.

Înalta Curte constată, raportat la dispoziţiile legale menţionate, că acestea nu reprezintă o procedură prealabilă, obligatoriu de urmat de către recurentul-reclamant prealabil sesizării instanţei de judecată cu o cerere îndreptată împotriva asigurătorului, ca atare, considerentele reţinute în decizia atacată pe acest aspect, vor fi înlăturate.

Potrivit art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 şi 501 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1634 din 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1634 din 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,11 mai 2021.