Borrowers’ Nullity Claims Over CHF Loan Exchange-Rate Clauses Rejected; Abandonment Requests by Non-Appealing Respondents Disallowed

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 29 aprilie 2014, sub nr. x/2014, care în urma disjungerii dispusă în şedinţa din 27 noiembrie 2014 a fost reînregistrată sub nr. x/2014, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK. au chemat în judecată pe pârâta LLLLL. S.A. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în anexa 1 coloana K şi coloana L din contractele de credit şi din actele adiţionale indicate în anexa 1 coloana G, pentru încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit, a obligaţiei de a nu pune în vânzare produse sau servicii financiare defectuoase sau toxice şi a obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - LEU şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1464 din 26 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

La data de 22 octombrie 2018, Eurobank NNNNN. S.A. a formulat cerere de intervenţie principală în temeiul dispoziţiilor art. 61 şi 62 C. proc. civ., motivat de faptul că între LLLLL. S.A., în calitate de cedent şi Eurobank NNNNN. S.A., în calitate de cesionar, a intervenit contractul de cesiune de creanţă prin care au fost cesionate creanţele rezultate din contractele de credit încheiate de cedent.

La termenul din data de 21 ianuarie 2019, intimata Eurobank NNNNN. S.A. a formulat precizări ale cererii de intervenţie în sensul indicării temeiului juridic ca fiind art. 39 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 255 din 11 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis în parte apelul pentru reclamanţii: BBBBB., LLLL., WW., MMM., K., G., XXX., U., BB., AAAAA., GGG., WWWW., E., EE., XXXX. şi UUUU., care au formulat cerere de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată, şi în consecinţă s-a anulat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că s-a luat act de renunţarea acestor reclamanţi la judecarea cererii de chemare în judecată.

Prin aceeaşi decizie a fost respins ca nefondat apelul formulat de ceilalţi reclamanţi, respectiv A., C., D., F., H., I., J., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., V., W., X., Y., Z., AA. CC., DD., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., VVVV., YYYY., ZZZZ., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK., B. împotriva sentinţei civile nr. 1464/26.03.2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-pârâtă OOOOO. S.A., care a preluat prin absorbţie LLLLL. S.A. şi intimata Eurobank NNNNN. S.A., pentru care au fost menţiune dispoziţiile sentinţei civile atacate.

La data de 5 aprilie 2019, reclamanţii B., C., D., H., N., P., T., Z., II., JJ., LL., QQ., SS., AAA., DDD., III., PPP., QQQ., TTT., WWW., DDDD., GGGG., HHHH., MMMM., RRRR., VVVV., KKKKK., J., R., V., TT., YY., CCC., EEE., KKK., EEEE., KKKK. şi NNNN. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 255 din 11 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, pe considerentul că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE.

Recurenţii au învederat că analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută raportat la exigenţele jurisprudenţei CJUE, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, motiv pentru care se impune casarea hotărârii.

În ceea ce priveşte principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele care îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În acest sens, recurenţii au subliniat că, în speţă, principiul nominalismului, aşa cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nu este instituit de norme obligatorii şi nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenţii au mai subliniat că, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, clauzele contestate nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Astfel, s-a arătat că redactarea clauzei trebuia să fie clară şi înţeleasă în mod extensiv, iar contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza.

Recurenţii au mai învederat că este importantă informarea în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, cu privire la consecinţele economice ale clauzei, în acest sens CJUE referindu-se la obligaţia băncii de a avertiza consumatorul asupra posibilelor variaţii de curs şi asupra efectelor unor astfel de variaţii.

Prin urmare, s-a arătat că împrumutaţii au contractat creditele necunoscând posibila întindere a obligaţiilor şi costul total al împrumutului astfel cum prevede paragraful 47 din decizia CJUE, motiv pentru care se poate considera că respectivul contract de credit a fost unul aleatoriu, iar nu comutativ.

Instanţa de apel trebuia să se raporteze la expertiza şi cunoştinţele profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă.

Totodată, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, respectiv toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei, inclusiv pe parcursul derulării contractului.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit, aceasta fiind obligaţia de informare în temeiul căreia consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauţie pe care trebuie să şi le ia anterior semnării contractului care are ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât şi riscurile potenţiale, excepţionale.

S-a mai învederat că, în cauză, clauzele contestate de recurenţi provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, raportat la faptul că banca putea cunoaşte posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar.

S-a mai arătat că CJUE a stabilit că protecţia conferită consumatorului de legislaţia clauzelor abuzive permite judecătorului naţional să aprecieze chiar şi din oficiu asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale, chiar şi atunci când contractul a fost executat parţial de consumatori, acest lucru neechivalând cu acceptarea în integralitate a conţinutului acestuia, din moment ce conţine clauze abuzive.

Omisiunea informării confirmă, în opinia recurenţilor-reclamanţi, dezechilibrul contractual şi probează reaua-credinţă a băncii, iar transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislaţia protecţiei consumatorului.

Recurenţii au mai susţinut că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, iar răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Astfel, răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat cu costurile şi în condiţiile contractuale contemporane încheierii contractelor.

La data de 5 iunie 2019, intimata Eurobank NNNNN. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală. În esenţă, intimata a susţinut lipsa caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamanţi, dezvoltând în acest sens condiţiile cumulative pentru ca o clauză să aibă caracter abuziv.

Totodată, s-a mai arătat că instanţa nu poate interveni în echilibrul contractual stabilit de părţi, aşa cum reiese din jurisprudenţa CJUE.

În plus, interpretarea reclamanţilor în sensul naşterii unei obligaţii în sarcina băncii de a proceda la modificarea contractelor de credit prin înlocuirea cursului format pe piaţă pentru CHF cu unul solicitat de împrumutat, de la nivelul de la data creditării, apare ca lipsită de orice temei juridic, fiind totodată de natură să afecteze echilibrul contractual creat prin dispoziţiile agreate la momentul încheierii convenţiilor de creditare.

La data de 25 iunie 2019, a formulat întâmpinare şi intimata-pârâtă OOOOO. S.A., care a preluat LLLLL. S.A..

Cu privire la fuziunea prin absorbţie dintre OOOOO. şi LLLLL. S.A. şi preluarea calităţii procesuale în temeiul art. 38 coroborat cu art. 39 C. proc. civ., s-a precizat că prin încheierea nr. 1899 din 21 noembrie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a constatat legalitatea hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acţionarilor OOOOO. S.A., din 16 octombrie 2018 şi a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acţionarilor LLLLL. S.A. din 19 octombrie 2018, prin care s-a aprobat fuziunea prin absorţie dintre OOOOO. S.A. si LLLLL. S.A..

Astfel, s-a învederat că personalitatea juridică a LLLLL. S.A. a încetat, întreg patrimoniul acesteia fiind transmis, cu titlu universal, către OOOOO. S.A., inclusiv drepturile de natură litigioasă rezultate din prezenta cauză. De aceea, toate drepturile şi obligaţiile de drept procesual sau substanţial, inclusiv calitatea procesuală, care s-au născut sau se vor naşte din litigiul ce face obiectul dosarului pendinte, au fost sau vor fi preluate de OOOOO. S.A.. în sensul celor susţinute, intimata OOOOO. S.A. a ataşat încheierea nr. 1899 din 21 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă OOOOO. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului, deoarece criticile formulate nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele instituite de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Totodată, s-a mai arătat că cererea de recurs nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 487 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a precizat că, în cauză, criticile recurenţilor-reclamanţi prin care au solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare sunt inadmisibile, raportat la faptul că acestea nu se încadrează în prevederile art. 498 C. proc. civ.

De asemenea, OOOOO. S.A. a solicitat respingerea ca neîntemeiat a motivului potrivit căruia instanţa de apel a pronunţat soluţia de respingere a apelului prin aplicarea greşită a normelor de drept material.

La dosar au fost depuse cereri de renunţare la judecată de către intimaţii-reclamanţi TTTT. şi PPPPP., JJJJ., UUU. şi QQQQQ., VV. şi RRRRR., UU., OO..

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 3 martie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de pârâta OOOOO. S.A. cu motivarea reţinută în considerentele acestei încheieri. Totodată, a fost admis în principiu recursul.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 s-a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin încheierea din 9 iulie 2020 a fost suspendată judecata recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza fiind repusă pe rol ulterior.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În acord cu aceste dispoziţii, analizând cererile formulate de intimaţii-reclamanţi TTTT., PPPPP., JJJJ., VV., RRRRR., UU., OO., UUU. şi ZZ. privind renunţarea la judecarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte le va respinge întrucât sunt incompatibile cu calitatea procesuală a intimaţilor-reclamanţi în calea extraordinară de atac a recursului.

Astfel, deşi prin art. 406 alin. (1) C. proc. civ. este prevăzut că reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă, acest drept de dispoziţie nu se poate manifesta în cadrul procesual al judecăţii stabilit prin calea extraordinară de atac a recursului formulată în cauză de alţi reclamanţi.

Nedeclararea căii de atac a recursului de către intimaţii care au formulat cererea de renunţare la judecarea cererii de chemare în judecată are ca efect rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel faţă de aceste părţi, prin urmare neexercitarea recursului de către reclamanţii care au formulat cererea de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată împiedică formularea actelor de dispoziţie pe care le-ar fi putut exercita dacă ar fi declarat recurs.

Referitor la cererea formulată de QQQQQ. privind renunţarea la judecarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că aceasta este în afara cadrului procesual, motiv pentru care, în temeiul art. 40 C. proc. civ., va fi respinsă, din dosar nerezultând calitatea de parte a acestei persoane.

În ceea ce priveşte recursul, Înalta Curte reţine că motivele invocate de recurenţii-reclamanţi se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Privitor la clauza de restituire a creditului în moneda CHF, recurenţii-reclamanţi au precizat că instanţa de apel a constatat în mod greşit că în cauză operează excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, hotărârea fiind nelegală raportat la hotărârea CJUE pronunţată în cauza Andriciuc C186/16.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 C. civ., aplicabile în cauză, care consacră principiul nominalismului monetar, şi a condiţiilor care trebuie să fie verificate de instanţa naţională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Criticile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate întrucât soluţia instanţei de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva OOOOO. S.A..

Înalta Curte reţine că, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse.

Prin urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SSSSS. a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva OOOOO. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva OOOOO. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce se impun a fi realizate de către instanţa naţională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepţia menţionată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeaşi decizie a instanţei europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56 Cauza C-186/16.

Critica ce vizează greşita reţinere în cauză a excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, este nefondată având în vedere şi interpretarea dată de CJUE în decizia pronunţată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19

Prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. OOOOO. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive,

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. În acest sens, CJUE a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel. Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, aceasta intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza privind riscul valutar criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar şi are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE şi a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutaţi de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat -CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare, nu se poate invoca greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 deoarece atâta timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii, astfel că nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerinţelor de transparenţă sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credinţe.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, va respinge cererile formulate de intimaţii-reclamanţi TTTT., PPPPP., JJJJ., VV., RRRRR., UU., OO., UUU., QQQQQ. şi ZZ. privind renunţarea la judecarea cererii de chemare în judecată.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B., C., D., H., N., P., T., Z., II., JJ., LL., QQ., SS., AAA., DDD., III., PPP., QQQ., TTT., WWW., DDDD., GGGG., HHHH., MMMM., RRRR., VVVV., KKKKK., J., R., V., TT., YY., CCC., EEE., KKK., EEEE., KKKK. şi NNNN. împotriva deciziei civile nr. 255 din 11 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererile formulate de intimaţii-reclamanţi TTTT., PPPPP., JJJJ., VV., RRRRR., UU., OO., UUU., QQQQQ. şi ZZ. privind renunţarea la judecarea cererii de chemare în judecată.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B., C., D., H., N., P., T., Z., II., JJ., LL., QQ., SS., AAA., DDD., III., PPP., QQQ., TTT., WWW., DDDD., GGGG., HHHH., MMMM., RRRR., VVVV., KKKKK., J., R., V., TT., YY., CCC., EEE., KKK., EEEE., KKKK. şi NNNN. împotriva deciziei civile nr. 255 din 11 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,11 mai 2021.