Currency risk and bank fee clauses excluded from consumer protection review as reflecting supplementary civil law norms

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 20 octombrie 2016, sub dosarul nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând: constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute în art. 4.1 b şi 4.3 teza finală, privitor la dobânda revizuibilă, din contractul de credit nr. x din 25 februarie 2008, repunerea în situaţia anterioară prin restituirea sumelor achitate sau, în subsidiar, prin compensarea acestor sume cu restul de plată rămas în baza contractelor de credit; constatarea nulităţii absolute a clauzelor privind dobânda majorată prevăzute de la art. 4.4 din Contractul de credit nr. x/25.02.2008, art. 1.7 şi 1.7.1 din actul adiţional nr. x/23.12.2010 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii sumelor achitate sau percepute cu acest titlu sau pentru cele plătite, compensarea cu restul de plată datorat în baza convenţiei de refinanţare; constatarea nulităţii absolute a clauzelor privind comisionul de procesare de 1,5% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului stabilit prin art. 6.1 din contractul de credit nr. x/25.02.2008 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor executate în temeiul clauzelor abuzive sau, în subsidiar, prin compensarea acestor sume cu restul de plată rămas în baza contractelor de credit de refinanţare; constatarea nulităţii absolute a clauzelor privind comisionul de administrare stabilit prin art. 6.3 din contractul de credit nr. x/25.02.2008 în valoare de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor executate în temeiul clauzelor abuzive sau, în subsidiar prin compensarea acestor sume cu restul de plata rămas în baza contractelor de credit de refinanţare; constatarea nulităţii absolute a clauzelor din perspectiva riscului valutar prevăzută de art. 5.4 din contractul de credit nr. x/25.02.2008 în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea 93/2000, art. 6 şi art. 1 alin. (1) lit.

b) din LISTA cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive ANEXA la Legea 193/2000 - privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, şi în sensul hotărârii CJUE pronunţată în cauza C-26/13 Kasler vs. Ungaria şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor încasate în temeiul acestor clauze abuzive, lovite de nulitate absolută sau compensarea sumelor achitate în baza clauzelor abuzive cu sumele rămase de achitat, precum şi lipsirea de efect a acestor clauze abuzive pentru viitor, prin conversia în RON a creditului la cursul de la data tragerii/denominarea/îngheţarea cursului de la data tragerii/stabilizarea cursului de schimb CHF/RON, pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanţi la cursul CHF/RON la cursul de la data încheierii Contractului, până la finalizarea contractului, cu menţionarea nivelului dobânzii din contract.

În subsidiar, s-a solicitat conversia în RON a creditului acordat prin contractul de credit modificat prin actele adiţionale 1-4, la cursul de la data tragerii, denominarea sau îngheţarea cursului de la data tragerii, stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanţi la cursul CHF/RON la cursul de la data încheierii contractului, până la finalizarea contractului, cu menţionarea nivelului dobânzii din contract, cu titlu de despăgubire stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. c) şi f) şi lit. a), b), d) din O.G. nr. 21/1992 - privind protecţia consumatorilor ca sancţiune pentru inserarea de clauze abuzive în contractul de credit încheiat cu consumatorul în baza dreptului de a fi exoneraţi de plata produselor şi serviciilor care nu au fost acceptate, cu luarea în considerare a recunoaşterilor efectuate de pârâtă în acest sens in secţiunea SCOPUL actului adiţional 2 condiţii speciale.

Reclamanţii au mai solicitat constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor menţionate în art. 10 lit. a), privind cazul de culpă; constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor menţionate în art. 11.1, 11.2, 11.3, privind scadenţa anticipată; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, jurisprudenţa CJUE şi cea naţională.

La data de 21 noiembrie 2016, reclamanţii A. şi B. au formulat precizări cu privire la sumele solicitate, respectiv: 435.977,61 RON - diferenţa curs valutar; 8.465,31 CHF - comision de procesare - clauza de la art. 6.1 din convenţie; 48.097,15 CHF - comision de administrare achitat.

La 24 aprilie 2017, reclamanţii A. şi B. au formulat precizări la cererea de chemare în judecată cu privire la capătul 5 de cerere, în sensul că acesta rămâne neschimbat faţă de sumele achitate de la data contractării creditului - 25.02.2008 şi până la data la care aceştia au achitat prima rată în moneda naţională, urmare a încheierii Actului adiţional din data de 29 iunie 2016, prin care creditul a fost restructurat cu conversia din CHF în RON, la cursul valutar de 4,1674 RON, în contextul în care la data acordării creditului cursul CHF era de 2,2663 RON, a rămas un sold de achitat în sumă de 1.295.235,55 RON.

Diferenţa de curs valutar achitată în perioada 25.02.2008-3.07.2015 este în cuantum total de 435.977,61 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1861 din 15 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzută de art. 4.3 teza II din contractul de credit nr. x/25.02.2008 doar în ceea ce priveşte sintagma "banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii", a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele achitate cu titlul de dobândă în temeiul clauzei prevăzute de art. 4.3 teza II din contract, constatată nulă. S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6.1 din contractul de credit nr. x/25.02.2008 şi a obligat pe pârâtă să restituie reclamanţilor sumele achitate cu titlul de comision de procesare în temeiul clauzei prevăzute de art. 6.1 din contract, constatată nulă. S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 11.1 din contractul de credit nr. x/25.02.2008 doar în ceea ce priveşte sintagma "pentru încălcarea oricăror alte obligaţii contractuale". S-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1861 din 15 mai 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apeluri reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 238A din 8 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1861 din 15 mai 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016. Totodată, s-a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1861 din 15 mai 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, fiind schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 6.1 din contract şi cererea de restituire a sumelor percepute în baza acestei clauze, ca neîntemeiate. Au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 810 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 238A din 8 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului s-a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de legislaţia naţională dar şi de jurisprudenţa CJUE căreia nu i s-a dat prioritate.

Recurenţii arată că în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 4.4 din contractul de credit, instanţa de apel nu a reţinut că prin această clauză pârâta şi-a rezervat dreptul de a modifica rata dobânzii conform deciziei sale interne ceea ce creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

De asemenea, clauzele privind comisionul de penalizare sunt abuzive deoarece obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

În legătură cu această clauză, instanţa de apel trebuia să examineze în ce măsură cota acestor dobânzi depăşeşte cota legală aplicabilă şi dacă aceasta este disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin aplicarea dobânzilor de întârziere.

Curtea de apel a admis în parte apelul pârâtei şi a respins capătul de cerere privind comisionul de procesare cu încălcarea jurisprudenţei CJUE, recurenţii susţinând că o astfel de clauză este abuzivă deoarece nu este arătat motivul pentru care s-a stabilit acest comision şi nici modalitatea de calcul.

Recurenţii arată că instanţa de apel a respins nelegal şi susţinerile privind caracterul abuziv al comisionului de administrare, deşi aceasta creează în detrimentul consumatorilor şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu încălcarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 193/2000. Instanţa de apel nu a avut în vedere că sub aspectul primei condiţii prevăzute de art. 4 alin. (3) teza finală, sarcina probei negocierii acestei clauze revenea pârâtei, iar condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, s-a reţinut greşit că nu este îndeplinită deşi ponderea obligaţiilor împrumutaţilor este mult mai mare faţă de cea pe care o au obligaţiile corelative ale băncii, aceasta asigurându-se împotriva tuturor riscurilor prin punerea acestora în sarcina împrumutaţilor. În ceea ce priveşte condiţia bunei-credinţe, recurenţii arată că, întrucât comisionul de administrare nu reprezintă decât o dobândă mascată, această practică este expresia relei-credinţe a pârâtei în relaţia cu consumatorii.

În ceea ce priveşte clauza de risc valutar se arată că deşi contractul de credit nu are caracter aleatoriu ci comutativ, prin urmare întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor la momentul încheierii contractului este determinată sau determinabilă, astfel că părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-a dat acordul, este exclusă expunerea unei dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert. Instanţa de apel nu a avut în vedere că stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării asupra împrumutaţilor a riscului generat de aprecierea CHF este contrară dispoziţiilor legale, respectiv art. 25 lit. b), art. 27 lit. e) din Codul consumului, art. 3 lit. a) şi art. 7 lit. c). din O.G. nr. 21/1992.

Prin neexecutarea obligaţiei de informare a reclamanţilor cu privire la clauza de risc valutar, aceştia şi-au asumat obligaţii despre care nu au avut posibilitatea să ia cunoştinţă la data semnării contractului, contrar dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Oferta intimatei de acordare a creditelor în CHF nu a avut în vedere devalorizarea acestei monede. Suma suplimentară pe care consumatorul este silit să o achite cu titlu de diferenţă dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare al CHF nu poate fi deci considerată ca făcând parte din obiectul contractului şi prin urmare, clauza care impune această obligaţie poate fi cercetată în raport cu Legea nr. 193/2000.

Recurenţii solicită ca principiul nominalismului să fie interpretat împreună cu principiul legalităţii având în vedere obligaţia de informare încălcată de pârâtă, în contract nefiind prevăzut clar şi inteligibil mecanismul cursului de schimb valutar, astfel cum se prevede în hotărârea CJUE dată în cauza Kasler C-26/13.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. părţile neexercitând acest drept.

Prin încheierea din 14 mai 2019 a fost admis în principiu recursul.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019 a fost suspendată judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor C-269/19 şi C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza fiind repusă pe rol ulterior.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

În motivarea recursului s-a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material deoarece în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 4.4 din contractul de credit, instanţa de apel în mod greşit a înlăturat criticile potrivit cărora, prin această clauză, pârâta şi-a rezervat dreptul de a modifica rata dobânzii conform deciziei sale interne, ceea ce creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Acest motiv de recurs nu este fondat, instanţa de apel reţinând în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lit. i) din Lista Anexă la Legea nr. 193/2000, deoarece în analiza dezechilibrului semnificativ s-a avut în vedere legislaţia naţională ce reglementează dobânda legală şi s-a concluzionat că nu au fost depăşite limitele legale.

Înalta Curte va înlătura şi critica referitoare la comisionul de penalizare avându-se în vedere că judecata în fond nu a relevat existenţa unei clauze de acest tip.

Sunt nefondate şi criticile privind comisionul de procesare, recurenţii susţinând că o astfel de clauză este abuzivă deoarece nu este arătat motivul pentru care s-a stabilit acest comision şi nici modalitatea de calcul. De asemenea, recurenţii au arătat că le-au fost respinse nelegal şi criticile privind caracterul abuziv al comisionului de administrare, deşi această clauză creează în detrimentul consumatorilor şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu încălcarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la solicitarea de constatare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale în temeiul Legii nr. 193/2000, Înalta Curte reţine că se impune analiza prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Astfel art. 4 alin. (6) din lege care transpune în legislaţia naţională dispoziţia comunitară prevăzută la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se prevede că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

În ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de procesare, instanţa de apel a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că din denumirea acestuia reiese că este perceput pentru operaţiunile realizate de către angajaţii băncii pentru acordarea creditului.

Astfel, Înalta Curte reţine că în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că reclamanţii au deţinut toate datele necesare pentru a determina întinderea obligaţiei de plată în privinţa comisionului de procesare, prin raportare la suma împrumutată, context în care nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Limbajul care defineşte comisionul este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia, respectiv efectuarea acelor activităţi şi operaţiuni necesare punerii la dispoziţie a sumei împrumutate. Dezechilibrul semnificativ la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu se analizează din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi.

În privinţa comisionul de administrare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a reţinut corect că denumirea comisionului relevă fără echivoc raţiunea perceperii lui, nefiind necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă ci doar serviciul prestat, şi anume administrarea creditului.

Prin urmare, fiind exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, clauzele privind comisionul de procesare şi de administrare nu sunt abuzive, recurenţii- reclamanţi având toate datele necesare pentru a determina întinderea obligaţiei de plată în privinţa acestor comisioane, fiind informaţi în mod corespunzător într-un limbajul accesibil care defineşte comisioanele în discuţie, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii acestora.

Aceiaşi concluzie a exceptării de la analiza caracterului abuziv al clauzelor privind comisionanele de procesare şi de administrare, a reţinut şi CJUE prin decizia C-621/17, Cauza Kiss.

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE prin hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 şi 45, precum şi cea dată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestaţiilor să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

În ceea ce priveşte clauza de risc valutar recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere că stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării asupra împrumutaţilor a riscului generat de aprecierea CHF, este contrară dispoziţiilor legale, respectiv art. 25 lit. b), art. 27 lit. e) din Codul consumului, art. 3 lit. a) şi art. 7 lit. c). din O.G. nr. 21/1992.

Prin neexecutarea obligaţiei de informare a reclamanţilor cu privire la clauza de risc valutar, aceştia şi-au asumat obligaţii despre care nu au avut posibilitatea să ia cunoştinţă la data semnării contractului, contrar dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Recurenţii solicită ca principiul nominalismului să fie interpretat împreună cu principiul legalităţii având în vedere obligaţia de informare încălcată de pârâtă, în contract nefiind prevăzut clar şi inteligibil mecanismul cursului de schimb valutar, astfel cum se prevede în hotărârea CJUE dată în cauza Kasler C-26/13.

Nu sunt fondate nici aceste critici în raport cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 conform cărora, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse. Prin urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că şi în privinţa clauzei privind creditului în moneda CHF, au fost pronunţate decizii de interpretare de către CJUE, fiind relevante pentru cauză, deciziile pronunţate în cauzele C-186/16 şi C-81/19.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79.

Relativ la această critică este relevantă şi interpretarea recentă dată de CJUE în decizia pronunţată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19, conform căreia articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, CJUE a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE şi a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutaţi de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat -CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare, nu se poate invoca greşita aplicare de către instanţa de apel a acestei legi deoarece atâta timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată, respectiv art. 25 lit. b), art. 27 lit. e) din Codul consumului, art. 3 lit. a) şi art. 7 lit. c). din O.G. nr. 21/1992 precum şi obligaţia de informare a reclamanţilor cu privire la clauza de risc valutar, sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În consecinţă, pentru considerentele arătate în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 238A din 8 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 238A din 8 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,11 mai 2021.