Abusive unilateral interest rate modification clause in mortgage credit lacking objective, transparent criteria for adjustment

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 13.04.2016, sub nr x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din Contractul de credit ipotecar nr. x din data de 18.10.2007: a) clauza 3.3 prin care se prevede că banca poate modifica valoarea dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii; b) clauza 4.1 prin care se prevede rambursarea ratelor în valuta în care s-a acordat creditul; c) clauza 4.6 prin care se prevede ca eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat, având în vedere natura abuzivă a acestora, în temeiul art. 4 si urm. din Legea nr. 193/2000; să dispună modificarea contractului, în sensul: a) îngheţării cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv 1,88 RON/CHF; b) calculării ratelor aferente contractului de credit la valoarea CHF-LEU de la momentul semnării contractului, respectiv 1,88 RON/CHF, începând cu data semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare; c) obligării pârâtei la plata sumelor achitate în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar, valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil la data semnării contractului; d) obligării pârâtei la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâta şi să se dispună restituirea creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la momentul contractării; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 4075/07 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor din Contractul de credit nr. x din 18.10.2007 cuprinse în art. 3.3 teza a doua, în ceea ce priveşte sintagma "Banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii" şi a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumelor plătite nedatorat de către acesta în temeiul clauzelor constatate ca abuzive şi nule absolut, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data plăţii efective a acestui debit. Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta B. S.A..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 477 din 14 martie 2019, a respins excepţia tardivităţii formulării apelului declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 4075/07.11.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, ca neîntemeiată. A respins apelurile formulate de reclamantul A. şi de apelanta pârâtă S.C. B. S.A., împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate. A respins cererea apelantei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 477 de la 14 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.A. care a solicitat casarea deciziei atacate, admiterea apelului şi respingerea în tot a acţiunii.

Recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a arătat că soluţia prin care a fost respins apelul cu privire la constatarea caracterului abuziv a clauzei de la art. 3.3. teza a II-a din contract a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel nu a realizat o analiză a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexă, unde este prevăzută, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4 din lege, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) din actul normativ pentru a ajunge la concluzia că în cauză există un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

A arătat recurenta că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobânda variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare au respectat dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit -alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, la acea dată neexistând obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă sau alt criteriu.

Recurenta a considerat că este greşită motivarea instanţei de apel, în sensul ca noţiunea de piaţa financiară nu este definită în contract, şi nu sunt prezentate elemente de identificare a situaţiei care poate duce la modificarea dobânzii. Sintagma evoluţia pieţei financiare sintetizează o modalitate de calcul la un nivel accesibil consumatorului mediu, dobânda fiind calculată în raport cu mai mulţi indicatori financiari: CDS - riscul de ţară, Libor la care se adauga marja, cheltuielile de logistică şi costurile privind rezerva minimă obligatorie către BNR, iar pentru a cuprinde toţi aceşti indicatori într-o formulă care să fie înţeleasă şi de un consumator fără cunoştinţe de specialitate în domeniu, banca a folosit sintagma "evoluţia pieţei financiare" întrucât a apreciat ca aceasta înglobează toţi aceşti indicatori ce semnifică un proces dinamic.

Legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu impunea băncilor prezentarea pe larg în cuprinsul contractului a modului de calcul al dobânzii variabile, ci doar indicarea motivului întemeiat, ca atare nivelul dobânzii variabile nu trebuia precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă, această obligaţie a fost introdusă ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, iar banca a implementat aceste prevederi prin actul adiţional la contractul de credit, prin care a fost introdusă formula de calcul a dobânzii consacrată la nivel legislativ, respectiv indicele LIBOR la 6 luni + marja fixă a băncii.

Recurenta a arătat că determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară cerinţelor bunei - credinţe dat fiind faptul că orice instituţie de credit, atunci când acordă un credit pe termen lung, nu are o sursă de finanţare pe aceeaşi perioadă, de aceeaşi mărime şi cu o structură similară respectivului credit astfel că, pentru acordarea împrumutului, banca cumpără valută de pe piaţa externă, împrejurare faţă de care apare justificată inserarea unei clauze contractuale prin care părţile convin ca dobânda să se modifice în funcţie de viitoarele evoluţii ale pieţei financiare.

Raportându-se la prevederile legale aplicabile la momentul semnării contractului, recurenta a concluzionat în sensul că această clauză de la art. 3.3. nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul intimatului-reclamant, în condiţiile în care dezechilibrul - condiţie a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică.

Recurenta a indicat jurisprudenţa C.J.U.E. pe care a considerat-o relevantă, respectiv Cauza C-226/12, hotărârea CJUE Constructora Principado S.A. vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, Cauza C-415/11, Mohamed Aziz, Hotărârea Curţii din 14 martie 2013. S-a arătat că C.J.U.E. a statuat că noţiunea dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare - Cauza C-415/11, Mohamed Aziz.

În ceea ce priveşte fluctuaţia dobânzii, recurenta a precizat că se încadrează în situaţia de excepţie stabilită la pct. l lit. a) alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000 întrucât prin contract s-a stabilit în mod clar şi inteligibil că se va percepe o dobânda curentă revizuibilă.

A invocat recurenta faptul că, în mod eronat, prin interpretarea greşită a prevederilor legale aplicabile în materie, instanţa de apel a considerat că nu au fost implementate la nivel contractual prevederile O.U.G. nr. 50/2010 privind formula de calcul a dobânzii prin raportare la indicele LIBOR la 6 luni.

Recurenta a concluzionat în sensul că a respectat întocmai prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi a exprimat dobânda, începând cu anul 2010, prin raportare la formula consacrată legal, astfel că, atât sentinţa pronunţată pe fond, cât şi decizia instanţei de apel au fost date cu aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în cauză.

Recurenta a susţinut că şi soluţia prin care instanţa de apel a menţinut decizia instanţei de fond de obligare la restituirea dobânzii este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material întrucât instanţa a intervenit în raporturile contractuale într-un mod nepermis de legislaţie, prin stabilirea preţului contractului, deoarece în contractul de credit părţile au convenit ca dobânda să fie revizuibilă, dobânda având caracter fix exclusiv în primul an de creditare, nu şi ulterior.

Recurenta a arătat că, în conformitate cu prevederile legislaţiei aplicabile în prezenta cauză, înlăturarea unei clauze abuzive nu înseamnă că instanţa de judecată poate interveni în raportul contractual modificând conţinutul clauzelor, astfel că, prin soluţia dată, instanţele au încălcat tocmai art. 7 din Legea nr. 193/2000 şi jurisprudenţa C.J.U.E., Cauza C-618/10, Banco Espanol de Credito S.A. vs. Joaquin Calderon Camino. Nu poate forma obiectul controlului de legalitate nici clauza contractuală prin care s-a stabilit o dobânda variabilă, nici clauza contractuală prin care banca şi-a rezervat dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii, ci doar cel mult criteriul folosit de către bancă în momentul majorării ratei dobânzii, mai precis, respectarea acestui criteriu.

A precizat recurenta că, în mod nelegal instanţa de apel a dispus restituirea către intimatul - reclamant a sumelor percepute în baza clauzei contractuale constate ca având caracter abuziv şi obligarea recurentei la plata dobânzii legale.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a învederat faptul că instanţa de apel a anulat clauza de la art. 3.3. teza a doua din contract potrivit căreia, începând cu al doilea an dobânda devine revizuibilă fără a prezenta vreo motivare care să justifice caracterul abuziv al dobânzii revizuibile.

A considerat recurenta că prin decizia recurată s-a făcut o vădită confuzie între tipul de dobândă şi motivul de variaţie în condiţiile în care nicio prevedere din legislaţia consumului în vigoare la semnarea contractului nu interzice dobânda variabilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 martie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile neexercitând acest drept.

Prin încheierea din 9 iunie 2020 a fost admis în principiu recursul.

Prin încheierea din 29 septembrie 2020 a fost suspendată judecata recursului în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza fiind repusă pe rol ulterior.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a arătat că soluţia prin care a fost respins apelul cu privire la constatarea caracterului abuziv a clauzei de la art. 3.3. teza a II-a din contract a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel nu a realizat o analiză a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexă, unde este prevăzută, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4 din lege, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) din actul normativ pentru a ajunge la concluzia că în cauză există un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Critica este nefondată, decizia atacată fiind pronunţată cu respectarea acestor dispoziţii legale, astfel cum rezultă din verificarea considerentelor.

Astfel, în mod corect s-a reţinut prin decizia recurată că, raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: clauza contractuală să nu fi fost negociată; clauza să creeze, prin ea însăşi, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul a fost creat în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Conform art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Din interpretarea acestei dispoziţii legale rezultă că profesionistul, în cazul de faţă banca, poate modifica unilateral rata dobânzii, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract, iar conform practicii instanţei comunitare clauzele respective trebuie să fie exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Motivul prevăzut în art. 3.3 din contractul de credit încheiat cu reclamanta şi care în accepţiunea băncii permite modificarea unilaterală a dobânzii este acela al evoluţiei pieţei financiare sau al modificării politicii de creditare a bănci.

Înalta Curte, reţine că, pentru a se putea aprecia asupra caracterului întemeiat al motivului cuprins în clauza analizată, se impunea reglementarea unor situaţii clare şi descrise corespunzător, precum şi inserarea unor criterii obiective de apreciere, care să ofere consumatorului posibilitatea de a cunoaşte de la început reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna.

Instanţa de apel a reţinut că, nu se pot stabili care sunt motivele concrete care ar putea determina banca să revizuiască dobânda, nefiind prevăzute clar criteriile în funcţie de care va opera modificarea, indicii bancari care ar fi intrat în componenţa formulei de calcul, astfel încât, atât consumatorul, cât şi instanţa de judecată, să aprecieze în ce măsură se justifică o eventuală majorare a ratei dobânzii. Pentru a fi clar şi inteligibil formulate, clauzele care prevăd caracterul variabil al dobânzii trebuie să se raporteze la indici obiectivi, publici şi verificabili.

În condiţiile în care motivele menţionate în clauza analizată nu îndeplinesc condiţia caracterului întemeiat al măsurii, nu se poate deduce care este mecanismul în funcţie de care poate evolua dobânda, în partea ei variabilă, care ar fi formula matematică aplicabilă şi factorii care pot influenţa evoluţia dobânzii, astfel că nu se poate reţine caracterul clar şi inteligibil al clauzei contractuale care permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii, creându-se, astfel, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

A arătat recurenta că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobânda variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare au respectat dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit - şi anume alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, neexistând obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă sau alt criteriu.

Înalta Curte reţine că analiza caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 3.3 din contract nu este împiedicată de faptul că practicarea unei dobânzi variabile este permisă de legislaţia bancară. Caracterul abuziv al clauzelor nu este determinat de o eventuală nelegalitate a acestora, ci de modul în care acestea au fost formulate şi inserate în cuprinsul contractului prin raportare la condiţiile prevăzute în Legea nr. 193/2000.

Analizând clauza care reglementează dobânda variabilă, instanţa de apel a reţinut că mecanismul de variaţie al dobânzii nu este prevăzut, nerespectând exigenţele privind transparenţa, precum şi caracterul clar şi inteligibil, ca atare, posibilitatea majorării dobânzii care a fost negociată de părţi drept variabilă, în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, nu răspunde criteriilor de transparenţă, făcând dispoziţia neinteligibilă pentru consumator.

În aceste condiţii, referitor la lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei 3.3 contractul de credit, vor fi înlăturate şi criticile prin care recurenta a menţionat că, sintagma "evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii" este pe înţelesul unui consumator mediu informat, prin urmare, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Explicaţiile date de recurentă cu ocazia judecăţii privind faptul că sintagma evoluţia pieţei financiare sintetizează o modalitate de calcul care se situează la un nivel accesibil consumatorului mediu, nu respectă obligaţia de transparenţă impusă de lege şi respectiv stipularea unor clauze contractuale clare şi inteligibile care să permită consumatorului exprimarea acordului de voinţă în deplină cunoştinţă de cauză.

Aprecierile recurentei că, abia începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instituţiile bancare au fost obligate să reflecte variaţia dobânzii în funcţie de un indice de referinţă, în cauză Libor, este nefondată având în vedere că la momentul încheierii contractului de credit era în vigoare Legea nr. 193/200 prin care se prevede în alin. (1) al Anexei la aceasta, obligaţia menţionării în contract a motivelor privind posibilitatea modificării unilaterale a contractului de către profesionist.

Susţinerile recurentei că determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară cerinţelor bunei - credinţe dat fiind faptul că orice instituţie de credit, atunci când acordă un credit pe termen lung, nu are o sursă de finanţare pe aceeaşi perioadă şi de aceea apare justificată inserarea unei clauze contractuale prin care părţile convin ca dobânda să se modifice în funcţie de viitoarele evoluţii ale pieţei financiare, în mod corect au fost înlăturate de instanţa de apel cu motivarea că acestea contravin obligaţiei de transparenţă prevăzute de Legea nr. 193/2000, ce constă în stipularea în contract unor clauze clare şi inteligibile al căror conţinut să poată fi cunoscut independent de vreo explicaţie extrinsecă contractului.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a analizat dezechilibrul - de natură juridică, iar nu economică, reţinându-se faptul că a fost încălcată obligaţia de transparenţă contractuală, motiv pentru care şi această critică, fiind nefondată, va fi respinsă ca atare.

Recurenta a indicat jurisprudenţa C.J.U.E. pe care a considerat-o relevantă, respectiv Cauza C226/12, hotărârea CJUE Constructora Principado S.A. vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, Cauza C-415/11, Mohamed Aziz, Hotărârea Curţii din 14 martie 2013. S-a arătat că C.J.U.E. a statuat că noţiunea dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare - Cauza C-415/11, Mohamed Aziz.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere jurisprudenţa CJUE relevantă în cauză, respectiv cauza Constructora Principado S.A., C 226/12 prin s-a stabilit că, în scopul aprecierii existenţei eventuale a unui dezechilibru semnificativ trebuie să se ţină seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportat la toate circumstanţele care au însoţit încheierea acestui contract, precum şi la toate celelalte clauze ale acestuia. Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că dezechilibrul semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Totodată, în cauza Mohamad Aziz C415/11, CJUE a reţinut că "noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive".

În ceea ce priveşte condiţia relei-credinţe, în cauza Constructora Principado S.A., C 226/12 s-a reţinut că "pentru a şti dacă dezechilibrul este creat "în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale".

În ceea ce priveşte fluctuaţia dobânzii, recurenta a precizat că se încadrează în situaţia de excepţie stabilită la pct. l lit. a) alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000 întrucât prin contract s-a prevăzut în mod clar şi inteligibil că se va percepe o dobânda curentă revizuibilă.

Potrivit acestui text de lege prevederile pct. l lit. a) alin. (2) nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

După cum rezultă din conţinutul său, textul de lege trimite la existenţa unei motivaţii întemeiate a furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, însă motivaţiile nu presupun aprecierea discreţionară a profesionistului, cum greşit susţine recurenta, ci acestea trebuie să rezulte din dispoziţii contractuale exprese.

A invocat recurenta faptul că, în mod eronat, prin interpretarea greşită a prevederilor legale aplicabile în materie, deoarece s-a considerat că nu au fost implementate la nivel contractual prevederile O.U.G. nr. 50/2010 privind formula de calcul a dobânzii prin raportare la indicele LIBOR la 6 luni.

Criticile recurentei sunt nefondate având în vedere că alinierea contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 susţinută de aceasta nu poate fi considerată o acceptare în mod tacit câtă vreme nu i s-a comunicat acest act, astfel că între părţi îşi produce efectele contractul de credit în forma în vigoare la data semnării sale.

Recurenta a considerat că şi soluţia de obligare la restituirea dobânzii este nelegală întrucât instanţa a intervenit în raporturile contractuale prin stabilirea preţului contractului, dobânda având caracter fix, exclusiv în primul an de creditare, nu şi ulterior.

Criticile vor fi înlăturate având în vedere că prin decizia atacată s-a reţinut caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.3 ceea ce a determinat anularea consecinţelor aplicării acestei clauze în perioada în care a fost aplicată de către recurenta-pârâtă. Înlăturarea acestor clauze a fost determinată de faptul că dobânda aplicabilă este cea convenită de părţi iar nu cea stabilită unilateral de recurenta- pârâtă în temeiul clauzei abuzive.

Aşadar, nu se poate reţine că prin declararea caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.3. din contractul de credit a avut loc o stabilire a preţului contractului de către instanţa de apel, aceasta acţionând în limitele contractuale agreate de părţi, sancţiunea nulităţii intervenind pentru clauzele al căror caracter abuziv a fost constatat.

Sunt nefondate şi criticile prin care se susţine încălcarea art. 7 din Legea nr. 193/2000 şi jurisprudenţa C.J.U.E. cu referire la Cauza C-618/10, Banco Espanol de Credito S.A. vs. Joaquin Calderon Camino, deoarece ipoteza în cauză este diferită. Interpretarea dată de CJUE în cauza C-618/10 prevede că "Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum articolul 83 din Decretul legislativ regal 1/2007 de aprobare a formei modificate a Legii generale privind protecţia consumatorilor şi a utilizatorilor şi a altor legi din 16 noiembrie 2007, care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze".

Astfel, jurisprudenţa CJUE se referă la situaţia în care, în urma declarării abuzive a clauzei privind dobânda, instanţa de judecată nu poate interveni în contract în vederea stabilirii unei dobânzi.

Or, contractul de credit supus judecăţii nu a rămas fără dobândă ci, în urma aplicării sancţiunii nulităţii de către instanţă, a fost menţinută dobânda convenită de părţi înainte de modificarea unilaterală a acesteia de către bancă.

Consecinţa declarării ca abuzive a clauzei privind dobânda are drept efect nulitatea absolută a clauzei care dă dreptul părţii prejudiciate, în cauză consumatorului, la restituirea sumelor percepute în baza clauzei contractuale constate ca având caracter abuziv şi obligarea recurentei la plata dobânzii legale.

Referitor la remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Este nefondat şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta a învederat faptul că instanţa de apel a anulat clauza de la art. 3.3. teza a doua din contract fără a prezenta vreo motivare care să justifice caracterul abuziv al dobânzii revizuibile şi a făcut o vădită confuzie între tipul de dobândă şi motivul de variaţie în condiţiile în care legislaţia în vigoare la semnarea contractului nu interzicea dobânda variabilă.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat motivele de apel şi a prezentat raţionamentul juridic pe baza căruia s-a reţinut caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă, iar faptul că nu au fost însuşite susţinerile recurentei-pârâte, nu poate fi reţinut ca reprezentând nemotivarea hotărârii.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, clauza privind dobânda variabilă a fost anulată având în vedere limbajul neclar în care a fost exprimată această clauză iar nu faptul că se referă la variaţia dobânzii, astfel cum greşit susţine recurenta.

În consecinţă, pentru considerentele arătate în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 477/2019 din 14 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 477/2019 din 14 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2021.