Abusiveness of unilateral interest revision clause lacking objective, transparent calculation mechanism in consumer credit contract

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 19 ianuarie 2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună: constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 4.1, art. 4.3, art. 5.1 din contractul de credit nr. x/25.05.2007, art. 2.15 şi art. 5 din actul adiţional din 25.03.2010, art. 2.16 şi art. 5 din actul adiţional din 12.10.2010, art. 2.3 teza finală, art. 6, art. 10 teza finală din actul adiţional din 4.04.2012, ca fiind clauze abuzive; constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 6.1. din contractul de credit nr. x/25.05.2007 şi art. V din actul adiţional încheiat la data de 17.09.2010, ca fiind clauze abuzive şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor reprezentând comision de administrare, precum şi orice altă sumă va mai încasa pârâta cu acelaşi titlu, până la data rămânerii definitive a hotărârii, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data plăţii sumelor nedatorate şi până la restituirea lor efectivă; "îngheţarea" efectuării plăţilor în temeiul convenţiei de credit nr. x/25.05.2007, la valoarea LEU/CHF din momentul semnării, respectiv 1,9826 RON/CHF; obligarea pârâtei să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit în funcţie de valoarea LEU/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 1,9826 RON/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare, reclamanţii urmând să achite ratele aferente creditului contractat la valoare LEU/CHF anterior menţionată; obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor sumele achitate în plus în temeiul contractului de credit, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit, respectiv 1,9826 RON, sume la care urmează să se calculeze, şi dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâtă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 192, art. 223 alin. (3), art. 451 C. proc. civ., art. 969 C. civ., Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, O.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Reclamanţii A. şi B. au formulat la 8.02.2016 cerere precizatoare prin care au învederat următoarele: prin eventuala declarare drept abuzive a clauzelor înscrise la art. 4.1, art. 4.3 din contractul de credit nr. x/25.05.2007, art. 2.15 şi art. 5 din actul adiţional din 25.03.2010, art. 2.16 şi art. 5 din actul adiţional din 12.10.2010, art. 2.3 teza finală, art. 6 din actul adiţional din 4.04.2012, se asigură un echilibru contractual prin faptul că aceste clauze se refera la posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, iar câştigul obţinut de reclamanţi constă în restituirea dobânzii încasate de pârâtă ca urmare a modificării unilaterale a dobânzii contractuale în cuantum de 994,36 CHF x 4,1432 = 4.119,83 RON sumă actualizată cu indicele de inflaţie şi la care urmează a se adăuga dobânda legală calculată de la data plăţii sumelor nedatorate şi până la restituirea lor efectivă; prin eventuala declarare drept abuzive a clauzelor înscrise la art. 5.1 din contractul de credit nr. x/25.05.2007 şi art. 10 teza finală din actul adiţional din 4.04.2012, reclamanţii ar obţine un câştig constând în diferenţele de curs valutar dintre cotatiile proprii ale băncii din momentul achitării ratelor lunare şi cotaţiile cursului valutar CHF din momentul semnării convenţiei de credit, valoarea în RON a acestei diferenţe fiind de 25.944,99 RON, sumă actualizată cu indicele de inflaţie şi la care urmează a se adaugă dobânda legală calculată de la data plăţii sumelor nedatorate şi până la restituirea lor efectivă; prin eventuala declarare drept abuzivă a clauzei înscrise la art. 6.1. din contractul de credit x/25.05.2007 şi art. V din actul adiţional încheiat la data de 17.09.2010, reclamanţii ar obţine un câştig constând în valoarea comisionului de administrare sau întreţinere încasat de pârâtă, 1484,32 CHF x 4,1432 = 6.149,83 RON, sumă actualizată cu indicele de inflaţie, la care urmează a se adaugă dobânda legală calculată de la data plăţii sumelor nedatorate şi până la restituirea lor efectivă; reclamanţii au precizat că evaluarea solicitată de instanţa a capetelor 3 si 4 din cererea de chemare în judecată, determinată prin calcularea diferenţei dintre valoarea creditului raportat la CHF de la momentul contractării şi valoarea creditului raportat la CHF de la momentul sesizării instanţei (4,1432 RON), este de 463.312,13 RON - 215.373,19 RON =247.938,98 RON.

Totodată, reclamanţii au arătat că, în urma efectuării expertizei contabile extrajudiciare, a rezultat că valoarea cursului valutar corect din momentul semnării convenţiei de credit este de 1.9261 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 4293 din 14 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi a fost constatată nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x/25.05.2007.

De asemenea, au fost respinse celelalte cereri ca neîntemeiate şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 1.000 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1098A din 23 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-au respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4293 din 14 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2016.

La data de 23 mai 2019, C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1098A din 23 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei atacate, prin care a fost menţinută soluţia primei instanţe de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel cu privire la această clauză.

Recurenta-pârâtă apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de apel referitor la clauza de la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi Legea nr. 363/2007.

S-a învederat că analiza clauzelor criticate în cauză urmează să se facă potrivit dispoziţiilor aplicabile la data încheierii contractului de credit, în temeiul principiului tempus regit actum, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta a susţinut că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobânda variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii au respectat dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului.

Astfel, s-a subliniat că, contrar considerentelor instanţei de apel, dobânda revizuibilă în temeiul criteriului prevăzut de clauza 4.3 teza a II-a, stabilită contractual pentru aniversarea creditului, este legală, la data încheierii contractului pârâta neavând obligaţia legală de a preciza toţi indicii variabili în funcţie de care se calculau costurile de creditare ale băncii în perioada 2007-2010, ci trebuia prezentat doar motivul care ar conduce la modificarea dobânzii, împrejurare respectată prin utilizarea sintagmei de la art. 4.3 teza a II-a, iar reclamantii şi l-au asumat prin semnarea contractului de credit.

Referitor la condiţia caracterului clar şi inteligibil al clauzei 4.3 teza a II-a din contractul de credit, recurenta a menţionat ca aceasta este îndeplinită în cauză, sintagma "evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii" fiind pe înţelesul unui consumator mediu informat, nefiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

S-a învederat că în perioada 2007-2010, în componenţa dobânzii variabile, apreciată de instanţa de apel ca fiind perfect legală, se regăseau toate costurile de finanţare ale băncii, abia începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instituţiile bancare au fost obligate să reflecte variaţia dobânzii doar în funcţie de un indice de referinţă, în speţă Libor, celelalte costuri de finanţare ale băncii fiind asumate de către aceasta.

Revizuirea dobânzii în temeiul clauzei criticate nu a fost întâmplătoare în opinia recurentei, ci pe baza unor elemente independente de voinţa băncii, amplu prezentate în anexa 1 la procedura referitoare la rata dobânzii practicată de bancă.

Prin urmare, s-a învederat că, în speţă, clauza criticată este conformă cu art. 1 din Legea nr. 193/2000, în sensul că este clară şi inteligibilă.

Recurenta-pârâtă a subliniat că sintagma analizată nu are caracter abuziv, câtă vreme reprezintă doar o aplicare a dreptului conferit băncii prin art. 4.1 din contract, formularea, în sensul că banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, având în vedere indicatori obiectivi şi cu caracter determinabil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile neexercitând acest drept.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 a fost admis în principiu recursul. Totodată, s-a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020 a fost suspendată judecata recursului în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza fiind repusă pe rol ulterior.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, părţile au stabilit prin art. 4.3 din contractul de creditare că, în primul an de creditare rata anuală a dobânzii este de 3,9% pe an. Începând cu al doilea an de creditare rata dobânzii curente devine revizuibilă, banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii în modalităţile menţionate în Condiţiile generale ale contractului.

Recurenta-pârâtă apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de apel referitor la clauza de la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aceasta susţinând că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobânda variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii au respectat dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului.

Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: clauza contractuală să nu fi fost negociată; clauza să creeze, prin ea însăşi, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul a fost creat în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Această dispoziţie legală a preluat integral prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

În analizarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 4.3 din contract, instanţa de apel a avut în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care a statuat că se circumscriu noţiunii de obiectul principal al contractului, în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului, astfel cum s-a reţinut în cauza C-26/13 Kásler şi Káslerné Rábai vs. OTP Jelzalogbank Zrt. În cauzele C-472/10 şi cauza C-484/08, Curtea a stabilit că instanţele naţionale se pot pronunţa şi asupra clauzelor ce privesc obiectul principal al contractului, respectiv preţul contractului, mai ales dacă aceste clauze nu sunt redactate într-un mod clar şi inteligibil.

Conform art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Din interpretarea acestei dispoziţii legale rezultă că profesionistul, în cazul de faţă banca, poate modifica unilateral rata dobânzii, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract, iar conform practicii instanţei comunitare clauzele respective să fie exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Motivul prevăzut în art. 4.3 din contractul de credit încheiat cu reclamanta şi care în accepţiunea băncii permite modificarea unilaterală a dobânzii este acela al evoluţiei pieţei financiare sau al modificării politicii de creditare a bănci. Însă, pentru a se putea aprecia asupra caracterului întemeiat al motivului cuprins în clauza analizată, se impunea reglementarea unor situaţii clare şi descrise corespunzător, precum şi inserarea unor criterii obiective de apreciere, care să ofere consumatorului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită, doar astfel opţiunea de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna.

În condiţiile în care motivele menţionate în clauza analizată nu îndeplinesc condiţia caracterului întemeiat al măsurii, nu se poate deduce care este mecanismul în funcţie de care poate evolua dobânda, în partea ei variabilă, care ar fi formula matematică aplicabilă şi factorii care pot influenţa evoluţia dobânzii, astfel că nu se poate reţine caracterul clar şi inteligibil al clauzei contractuale care permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii, creându-se, astfel, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Recurenta a subliniat că dobânda revizuibilă în temeiul criteriului prevăzut de clauza 4.3 teza a II-a, stabilită contractual pentru aniversarea creditului, este legală, la data încheierii contractului pârâta neavând obligaţia legală de a preciza toţi indicii variabili în funcţie de care se calculau costurile de creditare ale băncii în perioada 2007-2010, ci trebuia prezentat doar motivul care ar conduce la modificarea dobânzii, împrejurare respectată prin utilizarea sintagmei de la art. 4.3 teza a II-a, asumată prin semnarea contractului de credit.

Înalta Curte reţine că analiza caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 4.3 din contract nu este împiedicată de faptul că practicarea unei dobânzi variabile este permisă de legislaţia bancară. Caracterul abuziv al clauzelor nu este determinat de o eventuală nelegalitate a acestora, ci de modul în care acestea au fost formulate şi inserate în cuprinsul contractului prin raportare la condiţiile prevăzute în Legea nr. 193/2000.

Analizând clauza care reglementează dobânda variabilă, instanţa de apel a reţinut că mecanismul de variaţie al dobânzii nu este prevăzut, nerespectând exigenţele privind transparenţa, precum şi caracterul clar şi inteligibil, ca atare, posibilitatea majorării dobânzii care a fost negociată de părţi drept variabilă, în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, nu răspunde criteriilor de transparenţă, făcând dispoziţia neinteligibilă pentru consumator.

În aceste condiţii, referitor la lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei 4.3 teza a II-a din contractul de credit, vor fi înlăturate şi criticile prin care recurenta a menţionat că, sintagma "evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii" este pe înţelesul unui consumator mediu informat, prin urmare, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aprecierile recurentei că, abia începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instituţiile bancare au fost obligate să reflecte variaţia dobânzii în funcţie de un indice de referinţă, în cauză Libor, este nefondată având în vedere că la momentul încheierii contractului de credit era în vigoare Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori prin care se prevede în alin. (1) al Anexei la aceasta, obligaţia menţionării în contract a motivelor privind posibilitatea modificării unilaterale a contractului de către profesionist.

Trimiterile recurentei la faptul că revizuirea dobânzii în temeiul clauzei criticate a avut la bază elemente independente de voinţa acesteia, respectiv indicatori obiectivi şi cu caracter determinabil, nu pot fi avute în vedere în raport cu obligaţia de transparenţă prevăzută de Legea nr. 193/2000, ce incumbă profesionistului, şi care constă în stipularea în contract unor clauze clare şi inteligibile al căror conţinut să poată fi cunoscut independent de vreo explicaţie extrinsecă contractului.

În ceea ce priveşte menţionarea de către recurentă în cuprinsul cererii de recurs a Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, Înalta Curte constată că în legătură cu această lege, s-a susţinut doar că, deşi instanţa de apel a reţinut că nu este aplicabilă în cauză, nu a dispus în consecinţă.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 363/2007 invocată de către aceasta nu sunt aplicabile cauzei în forma nemodificată, deoarece aceste acte normative au intrat în vigoare ulterior încheierii contractului, ca atare instanţa de apel a dispus în sensul că această lege nu se aplică, având în vedere principiul neretroactivităţii legii civile.

În consecinţă, pentru considerentele arătate în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1098A din 23 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1098A din 23 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,11 mai 2021.