Consumer's challenge to CHF mortgage terms rejected; clauses mirroring law or clearly priced deemed fair, appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, secţia Civilă, la 10 februarie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate în Contractul de credit nr. x/21.10.2008 la: art. 3.1 lit. a) din convenţie şi art. 1 din Actul adiţional nr. x la contractul de credit, referitoare la dobânda variabilă; art. 3.1 lit. b) din contract, referitoare la comisionul de administrare de 0,20% lunar; art. 3.1 lit. c) din contract, privind comisionul de plată parţială sau integrală în avans a creditului în procent de 4% şi cea de 1% din suma rambursată în avans prevăzută în actul adiţional; art. 3.1 din contract, referitor la posibilitatea Băncii de a modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare; art. 3.1 lit. d) şi e) din contract, privind penalităţi de întârziere nespecificate şi alte comisioane bancare; art. 3.2 din contract, referitoare la ordinea de stingere a obligaţiilor; art. 1 pct. 1.1 din Actul adiţional, privind perceperea unei dobânzi fluctuante, pct. 1.3 privind plata dobânzii majorate şi pct. 1.5 privind alte comisioane decât cele prevăzute în contractul de credit; obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat la cursul de schimb de la data acordării creditului, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea sumelor rezultate din diferenţa de curs; restituirea sumelor achitate] cu titlu de dobânzi şi comisioane percepute nelegal şi dobândă legală la aceste sume; obligarea pârâtei să încheie un act adiţional prin care să modifice clauzele prevăzute la art. 3.1 pct. a) din contract şi art. 1 din Actul Adiţional şi, de asemenea, să elimine clauzele abuzive menţionate.

În drept, au fost invocate prevederile din Legea nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 15178 din 22 decembrie 2015, Judecătoria Constanţa, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Constanţa.

Cauza a fost înregistrată pe Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă la 15 februarie 2016, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 714 din 3 mai 2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a constatat calitatea de reprezentant a reclamantului, în ceea ce îl priveşte pe avocatul semnatar al acţiunii. Au fost respinse ca nefondate excepţiile lipsei de obiect, inadmisibilităţii şi prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune, invocate de pârâta C. S.A. A fost respinsă ca nefondată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 10/2019 din 17 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva deciziei civile nr. 10/2019 din 17 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

Recurentul-reclamant a susţinut, în principal, că hotărârea recurată este nelegală, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Directivei 93/13/CEE, art. 266 TFUE, precum şi a deciziilor CJUE relevante în prezenta cauză.

Astfel, raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, în analizarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanţa de apel ar fi trebuit să verifice dacă acestea au fost negociate, dacă se creează un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu reaua-credinţă a Băncii.

În continuare, au fost prezentate pe larg argumente referitoare la lipsa negocierii contractului de credit şi caracterul unui contract de adeziune, recurentul-reclamant considerând că se impune înlăturarea argumentelor invocate de intimată şi de instanţa de apel sub acest aspect.

Privitor la clauza contractuală vizând modul de calcul al dobânzii variabile, recurentul a susţinut că aceasta nu este exclusă de la verificarea posibilului caracter abuziv din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, motivat de faptul că redactarea clauzei nu este inteligibilă, pe baza informaţiilor din contract, recurentul neputând avea reprezentarea exactă, la momentul contractării şi nici ulterior, a modului şi a indicilor obiectivi, exteriori voinţei băncii, în raport de care va evolua dobânda curentă practicată de pârâtă, aflându-se, practic, la discreţia intimatei.

Trebuie observat şi faptul că, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/93/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb, precum şi la necesitatea ca această clauză referitoare la preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil.

Or, în prezenta cauză, clauza prevăzută la art. 3 din contract, denumită costuri şi condiţii de plată prevede anumite reglementări numai cu caracter general, fără să prezinte în concret: rata dobânzii şi modalitatea de clacul, valoarea dobânzii lunare, valoarea anuităţii, cuantumul comisioanelor, condiţii de plată etc.

Recurentul a mai susţinut că în convenţia de credit sunt prevăzute o serie de dobânzi penalizatoare, comisioane, penalităţi, garanţii şi asigurări, toate prevăzute în sarcina împrumutatului, care creează o disproporţie vădită între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, motiv pentru care solicită instanţei de recurs să constate că acestea pot fi supuse analizei.

În opinia recurentului, modificarea unilaterală a nivelului dobânzii în lipsa unor criterii clare şi previzibile, respectiv fără să se prevadă un mecanism clar şi precis al calcului dobânzii, reprezintă o clauză abuzivă, nefiind permis ca mecanismul stabilirii dobânzii să depindă exclusiv de o singură parte. În cauză, conform raportului de expertiză contabilă s-a stabilit că dobânda percepută în plus faţă de cea iniţială este în sumă de 2.797,86 RON, ca urmare a modificării unilaterale a ratei dobânzii de la 7,25% la 8,2% şi apoi la 8,02%. Comisionul de administrare, inserat la art. 3.1 lit. b), deşi în contract nu a fost menţionat în concret cuantumul, prin raportul de expertiză s-a stabilit că suma reţinută cu acest titlu, de la data încheierii contractului şi până în luna aprilie 2010, este în cuantum de 2.892,69 RON. Această sumă face dovada caracterului abuziv al clauzei, în condiţiile în care în cuprinsul contractului de credit nu s-a menţionat contraprestaţia pentru care banca a perceput acest comision, fapt ce conduce la concluzia existenţei unui vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Comisionul de rambursare anticipată stabilit în contract la un procent de 4% nu poate fi solicitat în cazul contractelor cu dobândă variabilă sau dobândă mixtă, având în vedere prevederile art. 67 şi 68 din O.U.G. nr. 50/2010, fiind evidentă existenţa unui dezechilibru între drepturile părţilor privind stabilirea unui procent descurajator pentru consumator în cazul în care dorea rambursarea anticipată a creditului. Clauza privind riscul valutar impune obligaţia de informare a clientului, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sens clar şi inteligibil în faza precontractuală.

Or, în speţă, intimata-pârâtă nu a menţionat în contractul de credit şi nici în actul adiţional, ce nu au fost negociate, clauze prin care să se stabilească concret, legal şi moral împărţirea riscului valutar, fiind încălcate prevederile art. 18, 21, 49 şi 50 din O.G. nr. 21/1992.

Intimata-pârâtă C. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a adus la cunoştinţa instanţei, în prealabil, schimbările denumirii societăţii şi a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant, în argumentarea căreia s-a susţinut că avocatul care a formulat şi depus prezentul recurs trebuia să prezinte instanţei contractul sau împuternicirea avocaţială din care să rezulte calitatea sa de mandatar sau împuternicit să semneze cererea, motiv pentru care a solicitat admiterea excepţiei şi respingerea cererii ca fiind făcută de o persoană fără calitate de reprezentare, raportat la prevederile art. 194 lit. b), coroborat cu art. 200 alin. (2) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A., a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., deoarece din cuprinsul cererii de recurs nu pot fi identificate veritabile critici aduse deciziei din apel şi nici nu se demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia.

Pe fondul recursului, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv caracterul nenegociat al clauzei, lipsa caracterului clar şi inteligibil, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi reaua-credinţă.

Intimata-intervenientă D., prin întâmpinarea depusă la dosar, a adus la cunoştinţa instanţei faptul că intervenientul E., soţul acesteia, a decedat la 9 ianuarie 2019, sens în care a anexat copia certificatului de deces. Totodată, intimata a indicat că are calitatea de moştenitoare a defunctului E. ca soţie supravieţuitoare iar recurentul A., în calitate de descendent de gradul I. Pe fondul recursului, intimata a solicitat admiterea căii de atac exercitate de reclamant, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece convenţia de credit este un contract standard, preformulat în care au fost consemnate doar datele personale, în calitate de garanţi imobiliari, pe care l-au semnat, fără a se prezenta pe înţelesul lor în ce constau clauzele şi condiţiile fiecărui capitol în parte, neavând posibilitatea să expună vreun punct de vedere sau negociere asupra conţinutului contractului. În aceleaşi condiţii a fost redactat şi semnat şi Actul Adiţional nr. 1 din 19.05.2010 la contractul de credit, fără a avea posibilitatea de a negocia calculul dobânzii, care a fost modificată unilateral de către bancă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părţile nu şi-au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de pârâta C. S.A. întrucât criticile formulate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. A fost prorogată excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. prin întâmpinare. S-a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020 a fost suspendată judecata recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 10/2019 din 17 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza fiind repusă pe rol ulterior, în conformitate cu dispoziţiile art. 415 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arătând că hotărârea recurată este nelegală, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Directivei 93/13/CEE, art. 266 TFUE, precum şi a deciziilor CJUE relevante în prezenta cauză.

Astfel, susţine recurentul, raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, în analizarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanţa de apel ar fi trebuit să verifice dacă acestea au fost negociate, dacă se creează un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu reaua-credinţă a Băncii.

Critica este nefondată având în vedere că instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor indicate de apelantul-reclamant şi a concluzionat că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse cumulativ de art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a fi calificate ca fiind abuzive, întrucât, deşi prestabilite de către bancă, aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, deoarece reclamantul a avut cunoştinţă de la momentul încheierii contractului şi, ulterior, a actului adiţional, de existenţa comisioanelor, perceperea acestora fiind justificată de către bancă sub aspectul contraprestaţiilor în schimbul cărora sunt datorate, iar nivelul comisioanelor este clar precizat în contract.

Privitor la clauza contractuală vizând modul de calcul al dobânzii variabile, recurentul a susţinut că aceasta nu este exclusă de la verificarea posibilului caracter abuziv din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, motivat de faptul că redactarea clauzei nu este inteligibilă, pe baza informaţiilor din contract, şi, în consecinţă, nu avea reprezentarea exactă, la momentul contractării şi nici ulterior, a modului şi a indicilor obiectivi, exteriori voinţei băncii, în raport cu care va evolua dobânda curentă practicată de pârâtă, aflându-se, practic, la discreţia intimatei.

Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Referitor la clauza privind dobânda variabilă, Înalta Curte reţine că, în această privinţă, prin decizia recurată s-a argumentat că prin actul adiţional nr. x la contract clauza potrivit căreia banca îşi rezervă dreptul de modifica în mod unilateral rata dobânzii a fost eliminată, fiind înlocuită de o clauză care prevede un algoritm de calcul clar şi raportat la criterii obiective iar până la încheierea actului adiţional o astfel de clauză nu a produs efecte de natură a crea un dezechilibru major între prestaţiile părţilor câtă vreme banca nu şi-a exercitat dreptul de a mări în mod abuziv dobânda, fiind păstrată dobânda iniţială de 7,25%, astfel că nu poate forma obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Întrucât părţile au încheiat un act adiţional la contractul de credit prin care au stipulat mecanismul de stabilire a dobânzii variabile, aspect care a determinat instanţa de apel să respingă criticile apelantului-reclamant privind caracterul abuziv, Înalta Curte reţine că cele dispuse prin decizia C-269/19 de CJUE nu reprezintă motive care să determine o altă interpretare în ceea ce priveşte clauza privind dobânda variabilă.

Recurentul-reclamant arată că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/93/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclude automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb, precum şi la necesitatea ca această clauză referitoare la preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a reţinut excluderea clauzelor referitoare la preţ de la analiza caracterului abuziv după ce a verificat că este îndeplinită condiţia exprimării acestora într-un limbaj uşor inteligibil.

Recurentul a mai susţinut că în convenţia de credit sunt prevăzute o serie de dobânzi penalizatoare, comisioane, penalităţi, garanţii şi asigurări, toate prevăzute în sarcina împrumutatului, care creează o disproporţie vădită între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, motiv pentru care solicită instanţei de recurs să constate că acestea pot fi supuse analizei.

Şi această critică este nefondată deoarece nu sunt îndeplinite cerinţele impuse cumulativ de art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a fi calificate ca fiind clauze abuzive, astfel cum s-a arătat, prin decizia recurată.

Deşi recurentul-reclamant susţine că nivelul dobânzii a fost modificat unilateral neexistând criterii clare şi previzibile, respectiv un mecanism clar şi precis al calcului dobânzii, această susţinere este valabilă doar pentru modul de redactare prevăzut în contract nu şi pentru actul adiţional ulterior prin care a fost stabilit un algoritm transparent de plată a dobânzii cu care recurentul-reclamant a fost de acord prin semnarea acestui act.

Sunt nefondate şi criticile privind comisionul de administrare, pe motivul că în cuprinsul contractului de credit nu s-a menţionat contraprestaţia pentru care banca a perceput acest comision, fapt ce creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte acest comision prevăzut la art. 3.1 lit. b) din contract, instanţa de apel a reţinut că a fost eliminat prin actul adiţional nr. x/19.05.2010 şi a fost determinat matematic, prin expresie procentuală, calculat la soldul debitului, prin urmare nu este de natură a crea un dezechilibru contractual.

Înalta Curte reţine că, referitor la acest tip de comision s-a pronunţat şi CJUE prin decizia C-621/17, Cauza KISS în sensul exceptării de la analiza caracterului abuziv al clauzei care prevede plata comisionului de administrare.

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE prin hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 şi 45, precum şi cea dată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestaţiilor să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

Întrucât instanţa de apel a reţinut că aceleaşi consideraţii referitoare la claritate şi accesibilitate sunt valabile şi în privinţa acestor clauze contestate de reclamant, acestea nu pot fi apreciate ca fiind abuzive, din perspectiva faptului că nu detaliază prestaţiile aferente.

Referitor la clauza privind comisionul de rambursare anticipată recurentul a arătat că nu poate fi solicitat în cazul contractelor cu dobândă variabilă sau dobândă mixtă, având în vedere prevederile art. 67 şi 68 din O.U.G. nr. 50/2010.

Conform acestor texte de lege în cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptăţit la o compensaţie echitabilă şi justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiţia ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă.

Aşadar, raportat la caracterul variabil al dobânzii astfel cum a fost stabilit prin actul adiţional la contractul de credit, în mod corect nu s-a reţinut caracterul abuziv al clauzei.

În ceea ce priveşte clauza privind riscul valutar, recurentul-reclamant a arătat că aceasta impune obligaţia de informare a clientului, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sens clar şi inteligibil în faza precontractuală, or intimata-pârâtă nu a menţionat în contractul de credit şi nici în actul adiţional, clauze prin care să se stabilească concret, legal şi moral împărţirea riscului valutar, fiind încălcate prevederile art. 18, 21, 49 şi 50 din O.G. nr. 21/1992.

Critica este nefondată în raport cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) al Legii nr. 193/2000 care prevăd excluderea aplicării legii în privinţa clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare.

Astfel, raportat la solicitarea recurentului privind stabilizarea cursului de schimb al CHF la data încheierii contractului, se reţine că prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială privind raporturile dintre consumatori şi profesionişti, respectiv în Legea nr. 193/2000, prin urmare acest principiu se aplică şi în privinţa raporturilor dintre consumatorii şi profesioniştii.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziţii derogatorii de la acest principiu rezultă că, între dispoziţiile prevăzute de art. 1578-1579 C. civ. şi Legea nr. 193/2000, nu există un raport lege generală-lege specială.

Clauzele prin care recurentul-reclamant s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ci transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, prin urmare nu sunt fondate criticile privind neaplicarea Legii nr. 193/2000.

Recurentul a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, acesta susţinând că principiul nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Nu este fondată nici această critică prin care se invocă aplicarea greşită art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse. Prin urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a Deciziei CJUE pronunţată în cauza C-186/16, concluzionând ca instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea recentă dată de CJUE în decizia prounţată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 conform căreia articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, CJUE a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente rezultă că nu se face distincţia între norme dispozitive şi norme imperative deoarece dacă dispoziţiile imperative sunt obligatorii independent de voinţa părţilor, dispoziţiile supletive devin, şi ele, obligatorii după alegerea efectuată de părţile contractante de a nu deroga de la ele, aşadar distincţia nu prezintă importanţă sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE şi a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat -CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerinţelor de transparenţă sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credinţe.

Din acelaşi considerent al excluderii, nu se poate invoca greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 deoarece atâta timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 10/2019 din 17 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 10/2019 din 17 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2021.