Abusiveness of variable interest clauses versus exclusion of foreign currency repayment from consumer protection directive

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 17 iunie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei, să dispună în temeiul Legii 193/2000: constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit nr. x/13.08.2008, respectiv art. 3.1 alin. (2), (3).2, 3.3, 3.4. doar în ceea ce priveşte sintagma "Dobânda se calculează aplicând formula menţionată în Condiţiile Generale de derulare a operaţiunilor bancare", 3.5, 3.7, prin care se stabileşte mecanismul de percepere al dobânzii ulterior primului an de creditare şi care permite băncii stabilirea acesteia în mod discreţionar, iar ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei contractuale menţionate mai sus, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de "dobândă aniversară revizuibilă" pentru perioada septembrie - 15.08.2008 şi până la data de 15.10.2010, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume şi până la restituirea efectivă; constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit nr. x/13.08.2008, respectiv art. 3.12 referitor la perceperea unui comision de procesare în valoare de 2,2 %, iar ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei contractuale menţionate, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la diminuarea capitalului creditului iniţial cu suma de 2310 CHF, încasată la data acordării creditului în conformitate cu clauza 1.1 şi refacerea graficului de rambursare de la momentul acordării şi până la achitarea integrală a acestuia, în sensul recalculării tuturor ratelor exprimate în CHF, achitate şi care urmează a fi achitate, la valoarea împrumutată de 105.000 CHF şi restituirea către reclamantă a sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă calculată lunar la suma de 2310 CHF în conformitate cu prevederile art. 3.1. alin. (1) din Contract, având în vedere faptul că achitarea acestei sume a fost finanţată chiar de pârâtă prin intermediul Contractului de credit; constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale incluse în contractul de credit nr. x/13.08.2008, respectiv art. 3.14 referitor la perceperea unui comision de administrare în valoare de 0,15% pe lună, calculat la soldul lunar al creditului între data de 15.08.2008 şi data de 15.10.2010, iar ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei contractuale menţionate mai sus, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de "comision de administrare" pentru perioada septembrie - 15.08.2008 şi până la data de 15.10.2010, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume şi până la restituirea efectivă; constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale incluse în contractul de credit nr. x/13.08.2008, respectiv art. 4.1. care prevede că plata de către împrumutat se va face în moneda acordării creditului (CHF), iar suportarea riscului de curs valutar va fi în sarcina consumatorului, având în vedere caracterul abuziv al clauzei, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, precum şi la alte acte normative incidente în legislaţia pentru protecţia consumatorului, iar ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei contractuale a acestei clauze, să se constate că obiectului contractului de credit a fost reprezentat efectiv de un credit în moneda RON a cărei valoare s-a stabilit prin raportare la o monedă străină, la cursul de 2,1831 RON pentru 1 CHF, a cărei rambursare s-a efectuat şi se va efectua în conexiune cu o monedă străină de raportare, respectiv CHF;obligarea pârâtei la asumarea împreună cu împrumutatul a riscului valutar, în cote egale, de la data încheierii contractului de credit şi până la achitarea integrală a acestuia şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată pârâta la primirea ratelor ce urmează a fi rambursate, precum şi a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, în moneda RON, în contul de RON deschis de reclamantă la Bancă, rate ce vor fi calculate după următorul principiu:

Valoarea Ratei = Valoarea Ratei în CHF cf. Grafic X Curs iniţial de 2.1831 RON/1 CHF + Curs afişat de BNR valabil pentru data scadenţei creditului - Curs iniţial X 1/2; obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a 50 % din totalul sumelor achitate de reclamantă cu titlu de diferenţă de curs valutar, suportate cu ocazia plăţii ratelor de la începutul Contractului de credit si până în prezent, sumă calculată ca diferenţă între: Valoarea Ratei plătite X curs CHF/RON valabil la data scadenţei din care se va scădea Valoarea Ratei, aşa cum este înregistrată în graficul de rambursare, calculată la cursul de schimb valabil la data încheierii contractului, pentru toate ratele ce au fost deja achitate de aceasta, în temeiul Contractului de credit; obligarea pârâtei la luarea tuturor măsurilor tehnice necesare procesării plăţilor în sistemul informatic al Băncii, pentru ca drepturile reclamantei ce se vor statua prin prezenta hotărâre, în special cel de rambursare a creditului conform principiului împărţirii egale a riscului valutar, să nu fie prejudiciate în niciun fel.

În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Tribunalul a reţinut că, între reclamanţii A. şi B., în calitate de împrumutaţi, şi pârâta C., în calitate de împrumutător s-a încheiat contractul de credit nr. x/13.08.2008 având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 107.301 CHF pe o durată de 360 de luni.

În cadrul cererii de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a următoarelor sume: 3.972,15 CHF încasată de Bancă în perioada 15.08.2008 şi 15.09.2010, în temeiul clauzei abuzive 3.14 referitoare la comisionul de administrare din Contractul de credit, sumă ce se va actualiza cu dobânda legală calculată de la data încasării fiecărei sume şi până la plata efectivă; 5.698,29 CHF încasată de Bancă în perioada 15.08.2008 şi 15.09.2010 în temeiul clauzelor abuzive 3.1 alin. (2), (3).2, 3.3, 3.4., doar în ceea ce priveşte sintagma "Dobânda se calculează aplicând formula menţionată în Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor bancare", 3.5 şi 3.7; suma reprezentând 50 % din totalul sumelor achitate de reclamantă cu titlu de diferenţă de curs valutar, suportate cu ocazia plăţii ratelor de la începutul Contractului de credit şi până în prezent, sumă calculată ca diferenţă între: Valoarea Ratei plătite X curs CHF/RON valabil la data scadenţei din care se va scădea Valoarea Ratei, aşa cum este înregistrată în graficul de rambursare, calculată la cursul de schimb valabil la data încheierii contractului, pentru toate ratele ce au fost deja achitate de aceasta, în temeiul Contractului de credit până la data restituirii efective a sumelor. La data formulării cererii de chemare în judecată s-a învederat că suma era în cuantum de 40.098,55 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 7655 din 6 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. şi s-a constatat nulitatea clauzei stipulate la art. 3.12 din contractul de credit nr. x/13.08.2008 cu privire la comisionul de procesare; s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumei de 2310 CHF, în echivalentul în RON la data plăţii, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data achitării de către reclamanţi a comisionului de procesare, până la data achitării efective de către bancă; s-au respins celelalte capete ale cererii ca neîntemeiate; s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către reclamanţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 354A/2018 din 21 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A.. A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.3. teza a II-a, art. 3.4 teza a III-a şi art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit nr. x/13.08.2008. A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a diferenţei de dobândă în cuantum de 1% aferentă perioadei 15.08.2009 - 05.10.2010. A fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii clauzei inserate în art. 3.12 din contractul de credit nr. x/13.08.2008, precum şi capetele de cerere accesorii având ca obiect restituirea sumei de 2.310 CHF şi dobânda legală aferentă. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

La data de 27 aprilie 2018, respectiv 25 aprilie 2018, atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A. au declarat recurs împotriva acestei decizii, recursurile fiind depuse la curtea de apel.

Prin recursul formulat, reclamanţii A. şi B. au solicitat casarea deciziei recurate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea instanţei de apel este nelegală raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, Directivei 93/13, art. 266 TFUE precum şi deciziilor Curţii Europene de Justiţie relevante pentru această cauză.

S-a învederat că instanţa de apel a apreciat nelegal că, în cauză, clauza privind perceperea şi finanţarea comisionului de procesare nu produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Referitor la modalitatea de calcul a comisionul de administrare, nu s-a realizat o analiză corectă a caracterului clar şi inteligibil a clauzelor contestate prin prisma deciziilor CJUE relevante: hotărârea CJUE pronunţată în Cauza C-143/13 - Matei vs. Volksbank România, hotărârea pronunţată în Cauza C-348/14 din 09.07.2015, cauza Maria Bucura vs. S.C. Bancpost S.A. România.

În ceea ce priveşte clauza de restituire a creditului în moneda CHF, recurenţii-reclamanţi au precizat că instanţa a constatat în mod greşit că în cauză operează excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, hotărârea fiind nelegală raportat atât la Deciziile CJUE pronunţate în cauzele Andriciuc C186/16, Kusionova, C-34/13, RWE Vertrieb, C-92/11, cât şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare, reclamanţii au susţinut că acesta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor nefiind indicate în Contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision.

Clauza, astfel cum a fost formulată, dă dreptul Băncii să perceapă acest comision fără a se specifica în niciun mod activităţile şi operaţiunile de procesare care să justifice perceperea lui.

În accepţiunea reclamanţilor, clauza privind comisionul de procesare nu respectă exigenţele bunei-credinţe, inserarea acesteia vătămând interesele patrimoniale ale acestora. Prin includerea acestui comision şi finanţarea achitării acestuia chiar de către profesionist, sumă la care s-a perceput şi dobândă, s-a urmărit în realitate obţinerea de avantaje disproporţionate faţă de prestaţiile efectuate de bancă, impunerea comisionului în discuţie reprezentând o modalitate de percepere a unui cost mai mare decât cel menţionat cu titlu de dobândă în contract, în detrimentul reclamanţilor. Comisionul de procesare nu face parte din preţul Contractului şi, în consecinţă, poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Cu privire la comisionul de administrare, s-a învederat că, în cauză, nu se poate susţine că legalitatea perceperii acestui comision a fost implementată printr-un act normativ care nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit, iar O.U.G. nr. 50/2010 nu instituie nici obligativitatea perceperii acestui comision de către profesionist şi nici nu prevede că acestui comision nu trebuie să îi corespundă o contraprestaţie.

Clauza de dobândă variabilă şi comisioanele de procesare şi administrare erau menite să înlesnească accesul profesionistului pe piaţă prin prezentarea unei rate de dobândă competitive, pentru a proteja profesionistul de riscul schimbării circumstanţelor. Toate aceste clauze sunt în strânsă legătură, iar clauza privind comisionul de administrare, în raport cu ansamblul contractual, creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Referitor la clauza de restituire a creditului în moneda CHF, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a constatat că în cauză operează excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauza 4.1. neputând fi analizată din perspectiva Legii 193/2000.

Prin recursul formulat şi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate, sub aspectul constatării nulităţii clauzelor de la art. 3.3. teza a II-a, art. 3.4. teza a III-a şi art. 3.7. teza a II-a din contractul de credit nr. x/13.08.2008 şi obligării pârâtei la restituirea diferenţei de dobândă în cuantum de 1 % încasată peste nivelul de 5,9 % aferentă perioadei 15.08.2009-05.10.2010.

În accepţiunea recurentei-pârâte, soluţia prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3.3. teza a II-a, art. 3.4. teza a III-a şi art. 3.7. teza a II-a din contract privind dobânda revizuibilă a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a analizat clauza prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexă, unde este prevăzută, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) pentru a ajunge la concluzia că, în cauză, există un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Totodată, s-a mai învederat că, raportat la prevederile legale aplicabile la momentul semnării contractului, clauzele de la art. 3 referitoare la dobânda revizuibila nu sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamanţilor, în condiţiile în care dezechilibrul - condiţie a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică.

Motivul doi de recurs invocat de pârâtă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., s-a raportat la soluţia instanţei de apel de anulare a caracterului revizuibil al dobânzii, dispunând restituirea diferenţei de dobândă.

În acest sens, s-a arătat că instanţa de apel a anulat clauzele referitoare la dobânda revizuibilă fără a prezenta vreo motivare care să justifice caracterul abuziv al dobânzii revizuibile, împrejurare care se încadrează în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pârâta a învederat că se face o vădită confuzie între tipul de dobândă şi motivul de variaţie, nicio prevedere din legislaţia consumului în vigoare la momentul semnării contractului neinterzicând dobânda variabilă.

În accepţiunea recurentei-pârâte, soluţia prin care instanţa de apel a decis restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 5,9 %, ceea ce înseamnă, implicit, stabilirea unei dobânzi fixe de 5,9 % pentru perioada 15.08.2009 - 05.10.2010, a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, s-a subliniat că instanţa de apel a intervenit practic în raporturile contractuale într-un mod nepermis de legislaţie, prin stabilirea preţului contractului, cu încălcarea Legii nr. 193/2000, a principiilor generale consacrate de C. civ. şi a jurisprudenţei CJUE, întrucât, în contractul de credit contestat dobânda a avut caracter fix exclusiv pentru primul an contractual, la art. 3.1 lit. a) specificându-se clar că "dobânda curentă este fixă pentru primul an contractual".

În consecinţă, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi respingerea în întregime a cererii reclamanţilor privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă din contract.

La data de 25 iunie 2018, recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi şi, în consecinţă, anularea acestuia, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele invocate de reclamanţi nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ. şi, cu atât mai puţin, in ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamanţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., reclamanţii depunând punct de vedere prin care au formulat excepţia de neconstituţionalitate faţă de concluziile privind inadmisibilitatea căii de atac prevăzute în raport.

Prin încheierea din 14 mai 2019 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de pârâta C. S.A., întrucât criticile formulate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi au fost admise în principiu recursurile.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019 a fost suspendată judecata recursurilor declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 354A/2018 din 21 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor C-269/19 şi C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza fiind repusă pe rol ulterior.

Înalta Curte, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. le va respinge ca nefondate pentru următoarele considerente:

Recursul reclamanţilor A. şi B. este întemeiat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se nelegalitatea hotărârii instanţei raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, Directivei 93/13, art. 266 TFUE precum şi deciziilor Curţii Europene de Justiţie relevante în cauză.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că acesta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor nefiind indicate în Contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision deoarece dă dreptul Băncii să perceapă acest comision fără a se specifica în niciun mod activităţile şi operaţiunile de procesare care să justifice perceperea lui. Comisionul de procesare nu face parte din preţul Contractului şi, în consecinţă, poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Criticile nu sunt fondate, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.

Astfel, în ceea ce priveşte clauza privind perceperea şi finanţarea comisionului de procesare instanţa de apel a reţinut că aceasta nu produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece este definit prin chiar clauza contestată, reclamanţii fiind pe deplin informaţi cu privire la obligaţia de plată corespunzătoare, precum şi cu privire la motivaţia perceperii comisionului, astfel că obligaţia de plată nu poate fi considerată lipsită de cauză. Obligaţia de plată a comisionului a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii în considerarea faptului că acest comision nu este menit să acopere preţul folosinţei sumei de bani împrumutate, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare încheierii contractului de credit.

Legat de solicitarea de constatare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale în temeiul Legii nr. 193/2000, Înalta Curte reţine că se impune analiza prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Astfel, prin art. 4 alin. (6) din lege care transpune în legislaţia naţională dispoziţia comunitară prevăzută la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se prevede că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Raportat la aceste dispoziţii se constată că, în mod corect instanţa de apel a reţinut că valoarea comisionului de procesare, este clar determinată prin contract - 2,2% din valoarea creditului - stipulându-se şi condiţiile de plată, respectiv la data tragerii creditului prin reţinere din suma împrumutată. De asemenea, în cuprinsul aceleiaşi clauze s-a indicat contraprestaţia în schimbul perceperii comisionului, şi anume procesarea cererii de credit.

Prin urmare, fiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, clauza privind comisionul de procesare nu este o clauză abuzivă, recurenţii-reclamanţi având toate datele necesare pentru a determina întinderea obligaţiei de plată în privinţa acestui comision, prin raportare la suma împrumutată, fiind informaţi în mod corespunzător într-un limbajul accesibil care defineşte comisionul în discuţie, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia, respectiv efectuarea acelor activităţi şi operaţiuni necesare procesării cererii de credit.

Această concluzie a exceptării de la analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de procesare sau acordare, a fost reţinută şi de CJUE prin decizia C-621/17, Cauza KISS.

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Referitor la modalitatea de calcul a comisionul de administrare, recurenţii-reclamanţi au arătat faptul că nu s-a realizat o analiză corectă a caracterului clar şi inteligibil a clauzelor contestate prin prisma deciziilor CJUE relevante: hotărârea CJUE pronunţată în Cauza C-143/13 - Matei vs. Volksbank România, hotărârea pronunţată în Cauza C-348/14 din 09.07.2015, cauza Maria Bucura vs. S.C. Bancpost S.A. România.

Cu privire la comisionul de administrare, recurenţii-reclamanţi au învederat că legalitatea perceperii acestui comision nu a fost implementată printr-un act normativ care nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit, iar O.U.G. nr. 50/2010 nu a instituit obligativitatea perceperii acestui comision de către profesionist şi nici nu prevede că acestui comision nu trebuie să îi corespundă o contraprestaţie.

Şi această critică este nefondată instanţa de apel reţinând în mod corect că referitor la clauza privind comisionul de administrare, s-a pronunţat CJUE prin decizia C-621/17, Cauza KISS, în sensul că examinarea caracterului clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale şi care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de administrare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Cu alte cuvinte, comisioanele de administrare şi acordare sau procesare, prevăzute într-un limbaj clar şi inteligibil, cum este situaţia în cauză, nu pot face obiectul examinării din perspectiva Legii nr. 193/2000 în raport cu excluderea prevăzută de art. 4 alin. (6) din această lege.

În acest sens, se reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17, Cauza Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss, astfel cum s-a arătat la secţiunea de analiză a criticii privind comisionul de procesare.

În ceea ce priveşte clauza de restituire a creditului în moneda CHF, recurenţii-reclamanţi au precizat că instanţa a constatat în mod greşit că în cauză operează excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, hotărârea fiind nelegală raportat atât la Deciziile CJUE pronunţate în cauzele Andriciuc C186/16, Kusionova, C-34/13, RWE Vertrieb, C-92/11.

Nu este fondată nici această critică prin care se invocă aplicarea greşită art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse. Prin urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că şi în privinţa clauzei privind creditului în moneda CHF, au fost pronunţate decizii de interpretare de către CJUE, fiind relevante pentru cauză, deciziile pronunţate în cauzele C-186/16 şi C-81/19.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79.

Totodată, prin decizia pronunţată de CJUE la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 s-a reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, CJUE a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE şi a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutaţi de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat -CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi.

Prevederea legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare, nu se poate invoca greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor acestei legi deoarece atâta timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Înalta Curte va respinge ca nefondat şi recursul pârâtei C. S.A. acesta vizat critici referitoare la greşita constatare a nulităţii clauzelor de la art. 3.3. teza a II-a, art. 3.4. teza a III-a şi art. 3.7. teza a II-a din contractul de credit nr. x/13.08.2008 şi obligării pârâtei la restituirea diferenţei de dobândă în cuantum de 1 % încasată peste nivelul de 5,9 % aferentă perioadei 15.08.2009-05.10.2010.

În accepţiunea recurentei-pârâte, soluţia prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3.3. teza a II-a, art. 3.4. teza a III-a şi art. 3.7. teza a II-a din contract privind dobânda revizuibilă a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a analizat clauza prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexă, care reprezintă o situaţie excepţie de la dispoziţiile art. 4, în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) pentru a ajunge la concluzia că existenţei unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte reţine că acest text de lege prevede că sunt considerate clauze abuzive, acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

În raport cu cerinţele impuse de textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte constată că în mod corect a stabilit instanţa de apel că în contract nu au fost arătate motivele întemeiate pentru care poate fi modificată clauza privind dobânda revizuibilă, astfel încât reclamanţii să cunoască criteriul concret şi verificabil al variaţiei dobânzii şi care să nu determine un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, astfel cum a determinat formularea generală contestată de reclamanţi privind sintagma "politica băncii".

În acelaşi timp, este important de menţionat că, potrivit dispoziţiilor alin. (4) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, lista cuprinsă în Anexa ce face parte integrantă din legea menţionată redă doar exemplificativ clauze considerate ca fiind abuzive.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a consumatorului, prin urmare, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor întrucât se referă la costurile contractului, comportamentul pârâtei fiind contrar exigenţelor bunei-credinţe, deoarece, tinând seama de poziţia sa dominantă, şi-a rezervat dreptul de a modifica unilateral dobânda în defavoarea reclamanţilor.

În jurisprudenţa CJUE în materia relevantă în cauză s-a reţinut că, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV).

Obligaţia impusă profesioniştilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil are în vedere al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 conform căruia consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract pentru a decide dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menţionată, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut de asemenea, în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a arătat că instanţa de apel a anulat clauzele referitoare la dobânda revizuibilă fără a prezenta vreo motivare care să justifice caracterul abuziv al dobânzii revizuibile, făcându-se confuzie între tipul de dobândă şi motivul de variaţie, nicio prevedere din legislaţia în vigoare la momentul semnării contractului neinterzicând dobânda variabilă.

Şi această critică este nefondată având în vedere că din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a analizat mecanismul de modificare a clauzei privind dobânda variabilă şi a reţinut că acesta nu are la bază motive temeinice indicate în concret în contract, iar informarea reclamanţilor prin notificarea din data de 23.07.2009, cu privire la modificarea unilaterală a dobânzii la valoarea de 6,5% pe an, reprezintă un element de luat în considerare prin prisma elementelor de verificat pentru evaluarea naturii abuzive a unei clauze contractuale deoarece nu cuprinde nicio o explicaţie cu caracter obiectiv cu privire la factorii care ar fi determinat stabilirea valorilor de dobândă ulterior primului an de creditare.

Instanţa de apel a reţinut corect că modalitatea de determinare a dobânzii de către recurenta-pârâtă nu corespunde excepţiei stabilite de alin. (1) lit. a) alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care transpune prevederea de excepţie din punctului 2 litera (b) din anexa la Directiva 93/13, iar în argumentare a fost adusa hotărârea CJUE în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, prin care s-a arătat că, deşi din perspectiva punctului 2 litera (b) din anexa la Directiva 93/13 revine întreprinderii de distribuţie obligaţia de a preveni consumatorii cu un preaviz rezonabil despre orice majorare a tarifelor şi despre dreptul acestora de a rezilia contractul, această obligaţie, care este prevăzută pentru ipoteza în care respectiva întreprindere ar dori efectiv să îşi exercite dreptul pe care şi l-a rezervat de a modifica tarifele, se adaugă celei de a informa consumatorul, înaintea încheierii contractului şi în termeni clari şi inteligibili, despre principalele condiţii de exercitare a unui astfel de drept de modificare unilaterală (par. 52).

În accepţiunea recurentei-pârâte, soluţia prin care instanţa de apel a decis restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 5,9 %, ceea ce înseamnă, implicit, stabilirea unei dobânzi fixe de 5,9 % pentru perioada 15.08.2009 - 05.10.2010, a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, s-a subliniat că instanţa de apel a intervenit în raporturile contractuale prin stabilirea preţului contractului, cu încălcarea Legii nr. 193/2000, a principiilor generale consacrate de C. civ. şi a jurisprudenţei CJUE, întrucât, în contractul de credit contestat dobânda a avut caracter fix exclusiv pentru primul an contractual, la art. 3.1 lit. a) specificându-se clar că "dobânda curentă este fixă pentru primul an contractual".

Criticile sunt nefondate având în vedere că prin decizia atacată s-a reţinut caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3.3. teza a II-a, art. 3.4. teza a III-a şi art. 3.7. teza a II-a din contractul de credit ceea ce a determinat anularea consecinţelor aplicării acestor clauze în perioada în care au fost aplicate de către recurenta-pârâtă.

Înlăturarea acestor clauze a fost determinată de faptul că, deşi clauzele contractuale prevedeau încheierea unui act adiţional, întrucât părţile nu l-au încheiat, instanţa de apel a reţinut că dobânda aplicabilă este cea convenită de părţi iar nu cea stabilită unilateral de recurenta- pârâtă în temeiul clauzelor abuzive.

Aşadar, nu se poate reţine că prin declararea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 3.3. teza a II-a, art. 3.4. teza a III-a şi art. 3.7. teza a II-a din contractul de credit, a avut loc o stabilire a preţului contractului de către instanţă, aceasta acţionând în limitele contractuale agreate de părţi, sancţiunea nulităţii intervenind pentru clauzele al căror caracter abuziv a fost constatat.

În consecinţă, pentru considerentele arătate în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii B. şi A. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 354A/2018 din 21 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii B. şi A. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 354A/2018 din 21 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2021.