Civil tort appeal null for lacking substantive legal argumentation on statutory violation

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13 noiembrie 2018 sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C. a solicitat:

1. obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat reclamantului ca urmare a accidentului rutier din data de 28.02.2014, soldat cu vătămarea corporală şi, pe cale de consecinţă obligarea la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 1.824 RON lunar pentru perioada octombrie 2018 - septembrie 2021 inclusiv, cu titlu de prestaţie periodică reprezentând diferenţa dintre media salariului net şi pensia de invaliditate, precum şi la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la data achitării totale a debitului;

2. obligarea pârâtei la repararea prejudiciului material cauzat reclamantului ca urmare a accidentului rutier soldat cu vătămarea corporală şi pe cale de consecinţă obligarea la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 404.513,61 RON reprezentând cheltuieli de îngrijire medicală, cheltuieli determinate de sporirea nevoilor de viaţă precum şi alte prejudicii materiale, precum şi la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la data achitării totale a debitului;

3. obligarea pârâtei Ia repararea prejudiciului moral provocat reclamantului ca urmare a accidentului rutier soldat cu vătămarea corporală şi, pe cale de consecinţă obligarea la plata de despăgubiri de natură morală în cuantum de 300.000 euro (în RON la cursul BNR din ziua plăţii), precum şi la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la data achitării totale a debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 1477 din 3 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C. şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1.824 RON lunar pentru perioada octombrie 2018 - septembrie 2021, la plata sumei de 418.065,03 RON daune materiale; la plata sumei de 80.000 Euro (în RON la cursul BNR din ziua plăţii) cu titlul de daune morale, precum şi la plata penalităţii de 0,2%/zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea efectivă a debitului.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. şi pârâta B. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 2046A din 5 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1477 din 3 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018; a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1477 din 3 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 418.065,03 RON, reprezentând cheltuieli de îngrijire medicală, cheltuieli determinate de sporirea nevoilor de viaţă şi alte cheltuieli materiale, la plata daunelor morale, precum şi la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere aferente acestor sume, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că decizia pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România raportat la art. 1357 alin. (1), art. 1381 alin. (1), art. 1385, art. 1387 alin. (1) şi art. 1391 alin. (1) C. civ., considerând că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prin nedovedirea prejudiciului suferit şi a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită, cheltuielile făcute nefiind determinate de evoluţia stării de sănătate şi nefiind consecinţa directă a sporirii nevoilor de viaţă.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că nu s-au justificat, în concret, necesitatea acestor cheltuieli în raport de starea de sănătate şi faptul că nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare şi nici nu au fost depuse prescripţiile medicale prevăzute de art. 49 pct. 1 lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

A mai arătat recurentul că, din culpa intervenientului forţat C., a suferit accidentul de circulaţie şi urmare a acestuia a fost diagnosticat cu tetrapareză cu paraplegie-traumatism coloană cervicală cu nivel C5-C6 operată cu grefon autolog şi plăcuţă titan, ceea ce prezintă infirmitate fizică posttraumatică, în legătură de cauzalitate directă cu accidentul rutier din 28 februarie 2014 (potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. x din 03.06.2016 întocmit de către INML Mina Minovici Bucureşti, avizat de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă INML Mina Minovici Bucureşti).

De asemenea, a precizat recurentul că, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, din anul 2014 a fost examinat anual de către Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap din cadrul Consiliului Local Sector 6, fiind menţinută deficienţa funcţională gravă, însă cu termen de revizuire în fiecare an.

Totodată, contrar aprecierii instanţei de apel, potrivit căreia starea de sănătate era ireversibilă şi stabilită în mod cert şi definitiv încă de la momentul pronunţării deciziei penale în anul 2016, iar accidentul rutier a produs modificări decisive şi iremediabile în existenţa sa, considerând că nimic nu poate schimba starea de sănătate în care se află recurentul şi că nu s-a făcut dovada că după soluţionarea acţiunii civile formulate în procesul penal, acesta ar fi suferit alte prejudicii care să îi confere dreptul la reparaţie în forma solicitată, acesta a arătat că tocmai prin emiterea certificatului de încadrare în grad de handicap nr. x/27.06.2017 eliberat de Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap din cadrul Consiliului Local Sector 6 prin care a fost stabilită valabilitatea permanentă a certificatului, devenind nerevizuibil documentul, a căpătat caracter decisiv în determinarea stării de sănătate.

Dacă la momentul rămânerii definitive a sentinţei penale, exista şansa ca starea de sănătate a recurentului să se îmbunătăţească şi să se recupereze într-o oarecare măsură, în prezent, această şansă nu mai există, fiind constatată în mod nerevizuibil de către o comisie specială constituită în acest sens.

În legătură cu acordarea valabilităţii permanente a certificatului de încadrare în grad de handicap, instanţa de apel a considerat că acest act administrativ emis în temeiul Legii nr. 448/2006 şi în conformitate cu metodologia aprobată prin H.G. nr. 430/2008 şi cu criteriile aprobate de Ordinul ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse şi al ministrului sănătăţii publice nr. 762/1992/2007, nu stabileşte starea de sănătate a persoanei încadrate în grad de handicap şi, cu atât mai puţin, caracterul ireversibil al afectării stării de sănătate, or acest act administrativ reflectă adevărata stare de sănătate a persoanei solicitante, stare care poate suferi modificări, fiind de altfel emis în baza unei întregi documentaţii.

A mai susţinut recurentul că instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că în afara actului administrativ constând în certificatul de încadrare în grad de handicap nr. x/27.06.2017 nu a invocat şi nu a probat agravarea stării de sănătate şi apariţia unor noi suferinţe fizice şi psihice, din moment ce a explicat că în urma emiterii acestui înscris acesta a trecut prin suferinţe psihice la gândul că recuperarea medicală nu este şi nu a fost favorabilă, că după ce a făcut nenumărate ore de terapie şi recuperare medicală timp de 3 ani, starea sa nu s-a schimbat cu nimic.

În ceea ce priveşte despăgubirile materiale solicitate cu titlu de diferenţă între preţul apartamentului cu trei camere achiziţionat şi valoarea de impunere a apartamentului cu două camere în care recurentul a locuit anterior, acesta susţine că instanţa de apel a constatat că achiziţionarea unui apartament mai mare a fost necesară, utilă şi în legătură directă cu urmările accidentului, ca urmare a sporirii nevoilor de viaţă ale reclamantului.

Potrivit art. 6 lit. e) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, persoanele cu handicap beneficiază de drepturi la locuinţă, amenajarea mediului de viaţă ambiant, transport, acces la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional.

De asemenea, dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap prevăd în mod expres în ce constă dreptul la locuinţă, respectiv: În vederea asigurării accesului persoanelor cu handicap la obţinerea unei locuinţe, autorităţile publice au obligaţia să ia măsuri pentru introducerea unui criteriu de prioritate pentru închirierea, la nivelurile inferioare, a locuinţelor care aparţin domeniului public al statului ori unităţilor administrativ-teritoriale ale acestuia.

În aceste condiţii, achiziţionarea unui apartament mai mare care să corespundă nevoilor speciale ale recurentului s-a făcut în virtutea stării de sănătate, stare provocată de către intervenientul forţat în accidentul rutier în care acesta a fost implicat, consecinţă directă a acţiunii intervenientului forţat, fiind în legătură directă cu aceasta.

A mai arătat recurentul că, în ceea ce priveşte despăgubirile materiale solicitate cu titlu de contravaloare a autovehiculului marca x destinat persoanelor cu handicap, prevăzut cu rampă pentru accesul scaunului rulant, a cheltuielilor făcute cu înmatricularea şi transportul acestuia, instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1387 alin. (1) C. civ. şi art. 49 pct. 1 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, considerând că aceste cheltuieli nu se încadrează în dispoziţiile legale şi astfel nu sunt datorate de către societatea de asigurări.

Astfel, în mod greşit, a apreciat instanţa de apel că preţul plătit pentru achiziţionarea unui nou autovehicul, chiar special adaptat pentru transportul persoanelor cu handicap, nu reprezintă, în integralitate, o cheltuială determinată de sporirea nevoilor de viaţă.

A considerat instanţa de apel că starea de sănătate nu a determinat achiziţionarea unui nou autovehicul, această cheltuială nereprezentând o necesitate şi fiind efectuată pentru asigurarea unor facilităţi suplimentare în ceea ce priveşte transportul persoanei cu handicap, faţă de cele prevăzute de art. 22- art. 24 din Legea nr. 448/2006.

Mai mult decât atât, a considerat instanţa de apel că recurentul nu a făcut dovada valorii de piaţă a autovehicului pe care acesta îl deţinea anterior şi nici valoarea adaptărilor speciale pe care le deţine autovehiculul achiziţionat, sens în care se arată că anterior acesta a deţinut un autovehicul marca x, care nu putea fi adaptat sub nicio formă cu spaţiul necesar unui scaun cu rotile şi a rampei de acces.

În ceea ce priveşte acordarea de către prima instanţă a despăgubirilor în cuantum de 14.152,13 RON, reprezentând preţul unui scaun cu rotile şi a sumei de 50.776,62 RON, reprezentând cheltuieli efectuate cu medicaţie, produse îngrijire, investigaţii de specialitate, instanţa de apel a constatat că nu s-a făcut o analiză detaliată a acestor cheltuieli şi a înscrisurilor depuse pentru dovedirea lor, dar şi că nu s-a analizat nici justificarea acordării lor în raport de dispoziţiile speciale cuprinse de art. 49 pct. 1 din Norma CSA nr. 14/2011.

Însă, în situaţia vătămării integrităţii corporale, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice prejudicii materiale. Sarcina reparaţiei integrale consacrată de principiul răspunderii civile delictuale aşa cum este prevăzut la art. 1385 şi urm. C. civ. impune acordarea acestor cheltuieli necesare îngrijirii şi recuperării, cu condiţia dovedirii acestora.

A mai susţinut recurentul că, instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că se impune înlăturarea integrală a despăgubirilor solicitate pentru cheltuielile de îngrijire medicală, întrucât acesta nu ar fi justificat, în concret, necesitatea lor în raport de starea de sănătate şi faptul că nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare şi nici nu a depus prescripţii medicale prevăzute de art. 49 pct. 1 lit. d) din Norma CSA nr. 14/2011.

Pe de altă parte, s-a susţinut de către recurent că, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 448/2006, considerând că nu a dovedit că beneficiază de asistenţă medicală gratuită şi medicamente gratuite, dar şi că nu a dovedit faptul că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli medicale, inclusiv serviciile de masă ale însoţitorului său achitate la internarea în Sanatoriul de recuperare Techirghiol, nu fac parte dintre cele suportate din fondurile de asigurări sociale.

Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

La data de 23 iulie 2020 intimatul forţat C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată, în sumă de 500 RON, conform chitanţei aflate la dosar recurs.

Prin întâmpinarea depusă, la 4 august 2020, intimata B. S.A. Societate de Asigurare - Reasigurare a solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului, întrucât recurentul nu menţionează în mod expres care sunt normele de drept material pretins încălcate ori greşit aplicate cu indicarea greşelilor săvârşite de instanţa de apel în motivarea deciziei atacate, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 19 noiembrie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 2 decembrie 2020 şi respectiv 3 decembrie 2020, părţile nedepunând punct de vedere.

La termenul de discutare a admisibilităţii în principiu a recursului, în şedinţa din 11 martie 2021, constatând că recursul nu poate fi soluţionat nici conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi nici conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a acordat termen de judecată la 22 aprilie 2021, în şedinţă publică, pentru discutarea excepţiei nulităţii recursului invocată de intimata B. S.A.

Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.A., constată că este întemeiată, urmând ca recursul declarat de recurentul-reclamant A. să fie constatat nul.

În ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, ce are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi este limitat la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel, enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 486 alin. (3) din acelaşi cod.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situaţiile prevăzute expres şi limitativ la punctele 1- 8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează în sensul că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. d) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Dispoziţiile art. 487 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute de art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede că sancţiunea nulităţii recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi act normativ.

Din perspectiva celor expuse, se constată că, prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei în rejudecare instanţei de apel, invocând, în esenţă, încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, prin raportare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

De asemenea, a criticat decizia recurată şi din perspectiva greşitei interpretări a probelor administrate, respectiv proba cu înscrisuri.

Aceste susţineri ale recurentului, însă, nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul indicării, prin motivele de recurs, a unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 din acest act normativ, iar, pe de altă parte, a argumentării juridice a acestuia, prin formularea unor critici propriu-zise cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Astfel, recurentul critică decizia instanţei de apel privind respingerea cererii de acordare a unor noi daune materiale şi morale, aspecte ce au fost analizate de către instanţa de control judiciar şi care a apreciat că se impune respingerea acestor pretenţii, pentru motivele pe larg argumentate.

Aşadar, deşi reclamantul îşi întemeiază recursul pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995 şi a dispoziţiilor C. civ., respectiv art. 1357 alin. (1), (13)81 alin. (1), art. 1385, art. 1387 alin. (1) şi art. 1391 alin. (1), se constată că acesta nu dezvoltă critici care să reprezinte o minimă argumentarea în drept a unor aspecte de nelegalitate, fiind de fapt, o reiterarea cu privire la interpretarea şi aprecierea probelor administrate în cauză.

Din această perspectivă, nu se poate considera că afirmaţiile recurentului reprezintă o motivare a căi de atac exercitate în sensul exigentelor prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate cu indicarea greşelilor săvârşite de instanţa de apel în motivarea deciziei.

În realitate, din conţinutul cererii de recurs rezultă că, în susţinerea motivelor de recurs invocate, recurentul face, exclusiv, trimiteri la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, despre care se susţine că ar fi fost greşit stabilită, la probele administrate şi la modul de interpretare a probelor realizat de instanţă, aspect ce conduce la concluzia că recurentul-reclamant a invocat doar formal, în susţinerea recursului său, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a conduce la casarea hotărârii, cererea de recurs trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul expunerii cu claritate a acelor critici, care, circumscrise cazurilor de casare, sunt de natură să susţină nelegalitatea hotărârii.

Reţinând că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs subliniază că poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în textul art. 488 C. proc. civ.

Or, în speţă, Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc veritabile critici de nelegalitate la adresa deciziei pronunţate în apel, care să poată fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceste dispoziţii fiind invocate doar formal.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că modalitatea în care recurentul a înţeles să motiveze recursul nu se subsumează criticilor care să permită încadrarea, din oficiu, într-unul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum prevăd dispoziţiile art. 489 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Pentru argumentele expuse, reţinând că cerinţa motivării recursului este reglementată în art. 486 alin. (3) C. proc. civ. sub sancţiunea nulităţii, Înalta Curte, va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2046 A din 5 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatul-intervenient forţat C. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimatul-intervenient forţat C. a solicitat obligarea recurentului la plata sumei de 500 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisul existent la dosarul de recurs

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul A. la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2046 A din 5 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. şi intimatul-intervenient forţat C..

Obligă recurentul A. la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatul-intervenient forţat C..

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2021.