Statutory Cessation and Suspension of Administrator Mandate Upon Liability Proceedings Do Not Constitute Unjustified Revocation Under Law 31/1990

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 29 mai 2017 sub dosar nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. (CNAB) a solicitat obligarea acesteia la plata sumelor nete de 36.440 Euro reprezentând daune-interese stabilite în conformitate cu prevederile Contractului de Administrare nr. x/17.05.2013 şi de 246.500 Euro reprezentând daunele interese care decurg din Contractul de Mandat nr. x/21.05.2013, actualizarea acestor sume cu indicele de inflaţie şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestor sume începând cu data de 1 iunie 2014 şi până la data achitării efective şi integrale a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin notele scrise depuse la dosar Curte, reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că solicită obligarea pârâtei la plata sumelor de 167.620 RON şi 1.133.900 RON, echivalentul a 36.440 Euro şi respectiv 246.500 Euro la cursul BNR de la momentul formulării cererii introductive, precum şi a dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data de 01.06.2016 şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3514 din 10 decembrie 2018, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. şi a obligat pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. la plata sumei de 167.620 RON cu titlu de daune interese conform contractului de administrare nr. x/17.05.2013 şi la plata sumei de 246.500 RON cu titlu de daune interese conform contractului de mandat din data de 21 mai 2013, precum şi la plata dobânzii legale aferente debitului principal de la data de 1 iunie 2016 şi până la data plăţii efective şi la 29.040,48 RON cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 19 martie 2019, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de petentul A., prin care a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 3514 din 10 decembrie 2018, în sensul că daunele interese conform contractului de mandat nr. SG 2419 din 21 mai 2013 sunt în cuantum de 1.133.900 RON, iar nu în valoare de 246.500 RON, cum din eroare s-a trecut.

Prin încheierea din 16 septembrie 2020, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis cererea formulată de petentul A. şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 3514 din 10 decembrie 2018, în sensul că se va menţiona:

"Obligă pârâtul la plata dobânzii legale aferente debitului principal de la data de 1 iunie 2014 până la data plăţii efective" în loc de "Obligă pârâtul la plata dobânzii legale aferente debitului principal de la data de 1 iunie 2016 până la data plăţii efective", cum din eroare s-a trecut.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A., iar reclamantul A. a declarat apel şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 19 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 133 din 25 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3514 din 10 decembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017.

A fost admis apelul reclamantului A. formulat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 19 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, pe care a schimbat-o în sensul că:

Admite cererea de îndreptare eroare materială.

Dispune îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei nr. 3514 din 10 decembrie 2018, în sensul că suma datorată de pârâtă cu titlul de daune interese conform contractului de mandat din 21 mai 2013 este de 1.133.900 RON, în loc de 246.500 RON, cum din eroare s-a trecut.

A fost respins ca rămas fără interes apelul reclamantului A. împotriva sentinţei civile nr. 3514 din 10 decembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017.

A fost obligată apelanta-pârâtă la plata sumei de 12.912 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către apelantul-reclamant.

Împotriva acestei decizii, pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, în vederea rejudecării apelului formulat şi acordarea tuturor cheltuielilor de judecată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta apreciază că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel că, sub aspectul pretinsei revocări fără justă cauză a mandatului de administrator CN AB al intimatului A. de către recurentă, aceasta consideră că au fost interpretate şi aplicate greşit normele de drept material consacrate de art. 1371 şi art. 155 din Legea nr. 31/1990, precum şi dispoziţiile art. 1.270 şi art. 2.032 C. civ., atunci când instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, a considerat eronat că:

Încetarea de drept a mandatului administratorului A. ca urmare a declanşării acţiunii în răspundere a administratorului, în temeiul art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, ca efect al Hotărârii AGA a CN AB nr. 50/29.05.2014, ar echivala juridic cu revocarea fără justă cauză a mandatului de administrator de către adunarea generală a acţionarilor pârâtei, situaţie ce ar intra sub incidenţa art. 137 teza 2 din aceeaşi lege.

Ca o consecinţă a raţionamentului menţionat mai sus, ar fi incidente dispoziţiile pct. 8.4. din Contractul de Administrare nr. x/17.05.2013 dintre CN AB şi intimatul A., ca lege a părţilor, ceea ce reprezintă o aplicare greşită de către instanţă a dispoziţiilor art. 1.270 C. civ., ce consacră principiul forţei obligatorii a contractului precum şi a art. 2.032 C. civ. care dă dreptul mandatarului la dezdăunare.

În acest context, recurenta consideră că Hotărârea AGA nr. 50/29.05.2104 a dus într-adevăr la încetarea de drept - ope legis - a mandatului de administrator intimatului A. de la data hotărârii, hotărârea respectivă fiind anulată ulterior, definitiv, de o instanţă de judecată. Totuşi, nici efectul hotărârii AGA (încetarea de drept a mandatului), nici efectul anulării hotărârii (repunerea mandatarul în drepturile sale contractuale cu respectarea obligaţiilor sale corelative de mandatar) nu pot echivala cu situaţia - ipoteză descrisă de art. 1371 teza 2 din Legea nr. 31/1900, anume revocarea mandatarului fără just temei, care dă dreptul acestuia la dezdăunare deoarece:

Nu există niciun text de lege care să consacre expres această echivalare, raţionamentul susţinut în decizia atacată (mandatul relevant a încetat de drept prin efectul Hotărârii AGA, iar revocarea este o modalitate de încetare a mandatului, deci efectul Hotărârii AGA ar fi revocarea) fiind una pur deductiv - speculativă. Faptul că, la nivel teoretic, revocarea reprezintă una din modalităţile de încetare a mandatului, nu duce la concluzia că încetarea de drept a mandatului este sau echivalează cu o revocare. Dimpotrivă, tot la nivel teoretic încetarea de drept a mandatului e un efect legal direct al angajării răspunderii administratorului, pe când revocarea e o modalitate distinctă de încetare a mandatului, rezultat al unui act unilateral de revocare din partea mandantului.

Astfel, anularea pe cale judiciară a Hotărârii AGA nr. 50/29.05.2014 pe motive exclusiv procedurale, aşa cum rezultă din speţă, nu duce automat la concluzia că mandatarul a fost revocat fără justă cauză, pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 1371 teza 2 din Legea 31/1990 (dreptul la dezdăunare al mandatarului), deoarece justa cauză reprezintă o situaţie care ar trebui, în acest caz, să se raporteze la motivele de fond ale revocării, anume dacă administratorul a fost sau nu revocat pentru faptele care sunt de natură a-i angaja răspunderea faţă de societate. Or, acest aspect nu a fost niciodată stabilit prin hotărârea judecătorească prin care instanţa a anulat Hotărârea AGA nr. 50/2014. Cu atât mai mult este evidentă această aplicare greşită a legii de către instanţa de apel, cu cât aceasta avea cunoştinţă, potrivit actelor din dosar, despre faptul că există indicii puternice că mandatarul ar fi săvârşit fapte de natură care să îi angajeze răspunderea faţă de CN AB, fapte care au inclusiv valenţe penale, aşa cum rezultă din dosarul penal nr. x/2019 aflat pe rolul Tribunalului Ilfov, în care mandantul este inculpat pentru infracţiunea de conflict de interese cu recurenta.

Aşadar, dacă ar fi interpretat corect dispoziţiile legale ce reglementează forţa obligatorie a contractului între părţi, instanţa de apel (ca şi cea de fond) ar fi constatat că în speţă nu se poate da efect pct. 8.4 din contractul de administrare în temeiul art. 1.270 C. civ. (acest articol din Cod nefiind aplicabil), deoarece nu a existat situaţia unei revocări fără justă cauză a mandatului intimatului A..

De asemenea, o raportare corectă a dispoziţiilor art. 2.032 C. civ. la situaţia din speţă ar fi avut ca rezultat concluzia inaplicabilităţii acestui articol, neexistând în speţă ipoteza acolo prevăzută, anume o revocare nejustificată ori intempestivă, deoarece încetarea de drept a mandatului printr-o hotărâre AGA de angajarea răspunderii (anulată exclusiv pe motive procedurale, iar nu de fond, referitoare la activitatea administratorului) nu poate fi echivalată legal cu o revocare nejustificată sau intempestivă.

Aşa cum s-a arătat şi în cererea de apel, faptul că mandatul intimatului A. a încetat de drept prin efectul unei hotărâri a AGA a CN AB de angajare a răspunderii administratorului, nu echivalează nici sub aspectul consecinţelor cu revocarea mandatului de administrator.

Dacă ar fi avut loc o revocare a administratorului, nu ar mai fi existat posibilitatea repunerii în vigoare a contractului de administrare şi repunerea intimatului A. în funcţia de administrator, cum a fost cazul în speţă, revocarea fiind un act unilateral de dispoziţie al societăţii, ce derivă din însuşi contractul de administrare. Odată luată şi asumată formal de societate decizia revocării (cu justă cauză sau fără) s-ar fi produs efectele prevăzute în contract pentru o atare decizie, anume încetarea contractului. Din contră, repunerea administratorului în funcţie nu se numără printre efectele prevăzute de lege sau de contract pentru situaţia revocării, care stabilesc că mandatarul are eventual doar drept la dezdăunare pentru revocare fără justă cauză, iar nu şi dreptul la reluarea funcţiilor sau atribuţiilor conferite de mandatul iniţial.

Sub aspectul pretinsei revocări fără justă cauză a mandatului de Director General CN AB al d-lui A. de către recurentă, aceasta consideră că au fost interpretate şi aplicate greşit normele de drept material consacrate de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, precum şi dispoziţiile art. 1.270 şi art. 2.032 C. civ., atunci când instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, a considerat, în mod eronat că:

Suspendarea de drept a mandatului de Director General al intimatului A., ca urmare a declanşării acţiunii în răspundere a directorului general, în temeiul art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, ca efect ai Hotărârii AGA a CN AB nr. 50/29.05.2014, ar echivala juridic cu revocarea fără justă cauză a mandatului de Director General de către recurentă.

Din punct de vedere al naturii juridice, revocarea e o cauză de încetare a mandatului, pe când suspendarea de drept este o sancţiune specială prevăzută de Legea nr. 31/1990 şi e menită să asigure funcţionarea în bune condiţii a societăţii până la lămurirea pe calea judiciară a acţiunii în răspundere a directorului general, anume dacă activitatea acestuia a prejudiciat sau nu societatea; din punct de vedere al efectelor celor două instituţii de drept, este evident că revocarea duce la încetarea raportului juridic între societate şi directorul general (fiind o modalitate de încetare a contractului de mandat), pe când suspendarea de drept nu desfiinţează raportul juridic, ci doar dă părţilor dreptul să nu îşi îndeplinească temporar obligaţiile contractuale, până la încetarea cauzei de suspendare; dovadă că suspendarea de drept nu poate fi o revocare în speţa de faţă este însuşi faptul că intimatul, după ce a fost suspendat de drept din funcţia de director general, a fost repus în această funcţie printr-o hotărâre AGA ulterioară, care s-a conformat deciziei instanţei de a anula hotărârea AGA nr. 50/2014 care atrăsese efectul suspendării sus-amintite.

Ca o consecinţă a raţionamentului greşit al instanţei recurenta apreciază a fi incidente dispoziţiile pct. 9.3. din Contractul de Mandat nr. SG 2419 din 21.05.2013, dintre CN AB şi intimat, ca lege a părţilor, ceea ce reprezintă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1.270 C. civ., ce consacră principiul forţei obligatorii a contractului - pacta sunt servanda - precum şi a art. 2.032 C. civ., care dă dreptul mandatarului la dezdăunare.

Prin întâmpinarea depusă, la 5 august 2020, reclamantul A. solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatului, depus la 14 septembrie 2020, recurenta solicită înlăturarea susţinerilor acestuia ca nefondate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat în cauză.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 19 noiembrie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 25 noiembrie 2020, intimata-pârâtă depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 11 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. împotriva deciziei civile nr. 133 din 25 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 22 aprilie 2021.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1371 din Legea nr. 31/1190 şi art. 55 din aceeaşi lege, în ceea ce priveşte mandatul de administrator din cadrul societăţii, precum şi a dispoziţiilor art. 1270 şi art. 2032 C. civ., referitoare la materia mandatului civil, considerând totodată că, instanţa de apel a echivalat în mod greşit încetarea mandatului administratorului societăţii printr-o hotărâre AGA, ca efect de drept a acestei hotărâri şi o revocare printr-o hotărâre AGA în temeiul art. 137 din Legea nr. 31/1990.

Această critică este întemeiată, urmând a fi admisă, în considerarea următoarelor argumente:

Între Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. şi reclamantul A. s-a încheiat contractul de administrare nr. x din 17 mai 2013, prin care reclamantul în calitate de administrator s-a obligat să participe la administrarea societăţii în calitate de membru al Consiliului de Administraţie al Societăţii, pe o durată de 4 ani, începând cu data de 19 aprilie 2013 şi până la data de 18 aprilie 2017.

Potrivit art. 8.4 din contract, în cazul încetării mandatului administratorului la iniţiativa societăţii, înainte de expirarea duratei, societatea va plăti administratorului, în termen de 10 zile, daune-interese având valoarea echivalentă cu restul remuneraţiilor lunare şi a remuneraţiilor suplimentare, datorate pentru perioada rămasă de executat, calculate din momentul revocării, până la data expirării contractelor.

Ulterior, între pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A., în calitate de mandant şi reclamantul A., în calitate de mandatar s-a încheiat contractul de contractul de mandat nr. x din 21 mai 2013, prin care mandantul l-a împuternicit pe mandatar să conducă, să organizeze şi să gestioneze activitatea sa, în vederea îndeplinirii obiectivelor şi criteriilor de performanţă specifice, pe o perioadă de 4 ani, cu începere de la data de 19 aprilie 2013 şi până la data de 18 aprilie 2017.

În cazul revocării fără justă cauză a mandatului directorului general la iniţiativa societăţii, înainte de expirarea duratei contractului s-a stabilit, conform art. 9.3 din contract, că societatea va plăti directorului general, în termen de 10 zile de la revocarea mandatului, daune-interese având o valoare echivalentă cu restul remuneraţiilor lunare datorate pentru perioada contractului rămasă de executat, calculată din momentul revocării până la data expirării contractului.

În acest context, instanţa de apel a reţinut, ca urmare a declanşării acţiunii în răspundere a administratorului, în temeiul art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, că s-a produs încetarea de drept a mandatului administratorului A., ca efect al Hotărârii AGA a CN AB nr. 50/29.05.2014, aspect ce ar echivala juridic cu revocarea fără justă cauză a mandatului de administrator de către adunarea generală a acţionarilor pârâtei, situaţie ce ar intra sub incidenţa art. 137 teza 2 din aceeaşi lege, fiind astfel incidente dispoziţiile pct. 8.4. din Contractul de Administrare nr. x/17.05.2013.

Aşadar, Hotărârea AGA nr. 50/29.05.2104 a dus într-adevăr la încetarea de drept a mandatului de administrator intimatului A. de la data hotărârii, hotărârea respectivă fiind anulată ulterior, definitiv de o instanţă de judecată, însă nici efectul hotărârii AGA de încetare de drept a mandatului şi nici efectul anulării hotărârii de repunere a mandatarului în drepturile sale contractuale cu respectarea obligaţiilor sale corelative de mandatar nu pot echivala cu situaţia reţinută de instanţa de apel, anume revocarea mandatarului fără just temei, care dă dreptul acestuia la dezdăunare.

Aceasta deoarece, în interpretarea corectă a dispoziţiilor legale ce reglementează forţa obligatorie a contractului între părţi, instanţa de apel ar fi putut constata că în speţă nu se poate da eficienţă dispoziţiilor pct. 8.4 din contractul de administrare în temeiul art. 1.270 C. civ., întrucât nu a existat situaţia unei revocări fără justă cauză a mandatului intimatului A., întrucât dacă ar fi avut loc o revocare a acestuia, nu ar mai fi existat posibilitatea repunerii în vigoare a contractului de administrare şi repunerea intimatului A. în funcţia de administrator, cum a fost cazul în speţă.

În ceea ce priveşte revocarea fără justă cauză a mandatului de director general CN AB al intimatului de către recurentă, se constată că au fost interpretate şi aplicate greşit normele de drept material consacrate de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, precum şi dispoziţiile art. 1.270 şi art. 2.032 C. civ., atunci când instanţa de apel a considerat, în mod eronat că suspendarea de drept a mandatului de director general al intimatului A., ca urmare a declanşării acţiunii în răspundere a directorului general, în temeiul dispoziţiilor evocate, ca efect al Hotărârii AGA a CN AB nr. 50/29.05.2014, ar echivala juridic cu revocarea fără justă cauză a mandatului de Director General de către recurentă.

În acest sens, se reţine că mandatul reclamantului nu a fost revocat, ci a fost dus la bun sfârşit, context în care nu poate fi aplicat art. 9.3 din contractul de mandat, potrivit căruia:

"în cazul revocării fără justă cauză a mandatului directorului general [...] societatea va plăti [...] daune interese având o valoare echivalentă cu restul remuneraţiilor lunare datorate pentru perioada contractului rămasă de executat [...]".

Astfel, reclamantul nu poate invoca o revocare fără justă cauză a mandatului, întrucât această revocare invocată de reclamant a reprezentat o suspendare, reclamantul revenind în funcţia ocupată, primind în continuare remuneraţia.

Aşadar, clauza penală de la art. 9.3 poate fi invocată numai în cazul încetării contractului de mandat, nu şi în cazul suspendării acestuia, având în vedere că reclamantul a revenit în funcţie, iar acest articol din contractul de mandat ar fi fost aplicabil dacă reclamantul nu ar fi revenit pe poziţia deţinută anterior, context în care acesta nu poate invoca plata renumeraţiilor până la finalul mandatului.

În acest sens, se constată că raţionamentul susţinut de instanţa de apel în decizia atacată nu are niciun temei juridic, care să consacre expres această echivalare, întrucât o suspendare a unui mandat - ce vizează art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, nu poate fi în acelaşi timp şi o revocare a aceluiaşi mandat, cu atât mai puţin o revocare fără justă cauză, prevăzută de art. 9.3 din contractul de mandat nr. SG 2419 din 21 mai 2013.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel, dacă ar fi interpretat corect dispoziţiile legale ce reglementează forţa obligatorie a contractului între părţi, ar fi constatat că, în speţă, nu se poate da eficienţă pct. 9.3 din contractul de mandat, în temeiul art. 1.270 C. civ., deoarece nu a existat situaţia unei revocări fără justă cauză a mandatului intimatului, iar acest aspect nu poate satisface exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel că, din această perspectivă, se constată că, prin interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 1371 şi art. 155 din Legea nr. 31/1900, precum şi art. 1.270 şi art. 2.032 C. civ., instanţa de apel a procedat în mod eronat respingând ca nefondat apelul pârâtei.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate de pârâta CNAB S.A. în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor sale, în raport cu temeiurile de drept invocate, în condiţiile în care aceasta nu s-a pronunţat asupra tuturor criticilor formulate în cauză.

Constatând că instanţa de apel nu a dezlegat corect apelul pârâtei CNAB S.A., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. împotriva deciziei civile nr. 133 din 25 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu respectarea tuturor considerentelor din decizia de îndrumare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. împotriva deciziei civile nr. 133 din 25 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2021.