Transparency of bank processing fees and prohibitions on judicial modification of abusive interest rate clauses in consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 20 ianuarie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze: art. 1.1 lit. b), 3.12 privind comisionul de procesare, art. 3.14 privind comisionul de administrare, art. 3.1 pct. 2), art. 3.2, 3.3 şi 3.7, privind dreptul băncii de a modifica unilateral nivelul ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţii financiare şi de politica de creditare a băncii prevăzute în contractul de credit x/01.07.2008.

De asemenea, reclamanţii au mai solicitat: constatarea nulităţii actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii şi a nulităţii actului adiţional la contractul de credit; constatarea caracterului fix al ratei dobânzii până la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010, constatarea caracterului variabil al ratei dobânzii de la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010, restituirea sumelor plătite nedatorat, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la momentul plăţii şi până la achitarea efectivă, emiterea unui nou grafic de rambursare, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7311 din 22 aprilie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a dispus declinarea competentei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civila la data de 24 mai 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1132 din 30 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 3.3 din contractul de credit nr. x din 1 iulie 2008, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei de la art. 3.7 din contractul de credit nr. x din 1 iulie 2008 şi a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere, pârâta fiind obligată la plata către reclamantul A. a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A., B. şi pârâta C. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 48 A din 15 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A., B. şi de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1132 din 30 martie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au formulat cerere de completare.

Prin decizia civilă nr. 909 din 7 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins ca nefondată cererea de completare a deciziei civile nr. 48 din 15 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, formulată de petenţii A. şi B..

Împotriva deciziei civile nr. 48 A din 15 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A., B. şi pârâta C. S.A. au declarat recurs.

Împotriva deciziei civile nr. 909 din 7 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

Motivele de casare privind recursul reclamanţilor A., B.:

Prin memoriul de recurs, recurenţii au invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, sens în care solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

Cu caracter preliminar, recurenţii arată cu privire la capetele de cerere 1.2 şi 1.3, că instanţa de apel a reţinut în mod corect, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, că aceste clauze nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi, în consecinţă, pot face obiectul controlului caracterului abuziv.

Pe de altă parte, însă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenţii apreciază că obligaţiile corelative ale băncii nu sunt definite în contractul de credit şi în aceste condiţii devin incidente: prevederile alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, fiind clauze care, din modul în care sunt formulate, ajung să nu confere decât profesionistului posibilitatea de a le interpreta (consumatorul neputând stabili în ce condiţii este datorat comisionul) şi prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul că aceste clauze creează, în mod contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului. În acest sens, consumatorul nu va putea în nicio situaţie să probeze că banca nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale corelative, pentru simplul fapt că aceste obligaţii nu sunt nicăieri stipulate.

În concluzie, prin soluţia de respingere a capetelor 1.2 şi 1.3 ale cererii de chemare în judecată instanţa de fond şi instanţa de apel au făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi ale alin. (1) lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Cu privire la capătul 2 de cerere, recurenţii consideră că acest capăt de cerere reprezintă o consecinţă a capătului 1 al cererii de chemare în judecată, astfel încât admiterea unuia implică în mod necesar admiterea celui de-al doilea.

În ceea ce priveşte capătul 3 de cerere, ca o consecinţă a caracterului abuziv al clauzelor relative la dobândă, recurenţii au solicitat constatarea nulităţii parţiale absolute a actului adiţional la contractul de credit nr. x/1.07.2008, prin care au fost implementate prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, respectiv cu privire la stabilirea unei marje de 6,31%;

Potrivit art. 95 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 nu putea conţine decât acele prevederi impuse de acest act normativ, orice alte prevederi incluse în acest act adiţional sunt nule de drept. Or, astfel cum s-a arătat, rata dobânzii neabuzivă aplicabilă la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010 era de 5,5% nu 6,5%.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel de respingere a capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii parţiale a actului adiţional de implementare a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 determină o perpetuare a efectelor clauzei abuzive ce permisese băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii, contrară dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 care nu permit ca o clauză abuzivă să producă efecte împotriva consumatorului, devenind, astfel, incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin respingerea capătului 4 de cerere, instanţele de fond şi de apel au reţinut că o altă soluţie ar determina ca instanţa să se substituie voinţei părţilor, însă în realitate admiterea capătului 4 al cererii de chemare în judecată nu presupune ca instanţa să se substituie voinţei părţilor, această voinţă a părţilor neputând încălca ordinea publică. În speţă, ordinea publică este apărată de art. 6 din Legea nr. 193/2000 care lipseşte clauzele abuzive de efecte împotriva consumatorului şi de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 (în forma în vigoare la data aplicării acestui act normativ) care sancţionează cu nulitatea de drept clauzele inserate în actele adiţionale de aplicare a O.U.G. nr. 50/2010 care ar conţine alte prevederi decât cele impuse de ordonanţă.

Astfel, solicitarea formulată prin capătul 4.1 al cererii de chemare în judecată nu reprezintă o solicitare adresată instanţei de a opera modificări cu privire la contractul de credit, încălcând principiul libertăţii contractuale, ci de a lipsi de efect clauzele al căror caracter abuziv a fost stabilit (aplicând prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000), iar acest lucru înseamnă constatarea caracterului fix al ratei dobânzii în perioada menţionată.

Deci, constatând caracterul fix al ratei dobânzii, instanţa nu urmează a opera vreo modificare contractuală (transformând o dobândă variabilă într-una fixă), ci a califica juridic împrejurarea potrivit căreia contractul de credit nu prevede vreun criteriu în funcţie de care rata dobânzii poate varia (singurul asemenea criteriu fiind abuziv), ceea ce nu poate însemna altceva decât că rata dobânzii este fixă în perioada menţionată.

Prin urmare, solicitarea formulată în cadrul capătului 4.2 al cererii de chemare în judecată nu vizează modificarea de către instanţă a contractului de credit, ci aplicarea de către aceasta a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 care au stabilit expres care trebuie să fie conţinutul actului adiţional de implementare a acestui act normativ şi au sancţionat cu nulitatea de drept orice alte prevederi ce ar fi incluse în contractul de credit.

În opinia recurenţilor, prin soluţia de respingere a capătului 4 al cererii de chemare in judecată instanţa de fond şi instanţa de apel au făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi a dispoziţiilor art. 37 şi 95 din O.U.G. nr. 50/2010, devenind, astfel, incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la capătul 5 al cererii de chemare în judecată, recurenţii consideră că încheierea actului adiţional reprezintă un efect al neaplicării prevederilor art. 4 şi 6 din Legea nr. 193/2000, texte care ar fi trebuit să nu permită ca împotriva reclamanţilor, în calitate de consumatori să producă efecte clauzele abuzive identificate prin capătul 1 al cererii de chemare în judecată.

De aceea, menţinerea ca valabil a actului adiţional menţionat ca urmare a necenzurării acestor clauze de către instanţele de fond şi apel, prin aplicarea greşită a art. 4 şi 6 din Legea nr. 193/2000, intră sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la capetele de cerere 6-8, recurenţii apreciază că aceste capete de cerere reprezintă consecinţe ale capetelor 1 şi 2 ale cererii de chemare în judecată, astfel încât admiterea acestora din urmă implică şi admiterea primelor.

Referitor la capătul 9 de cerere, recurenţii solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Motivele de casare privind recursul pârâtei C. S.A.:

Prin memoriul de recurs, recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea spre rejudecare, cu privire la capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor art. 3.3 si 3.7 din contractul de credit x/01.07.2008, referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii (ulterior perioadei în care aceasta este calificată fixă), prin stabilirea periodica a nivelului dobânzilor între care împrumutatul trebuie să îşi exercite dreptul de opţiune pentru o perioada de unu sau trei ani, după caz, fără a exista un motiv specificat în contract sau prin raportare la evoluţia pieţei financiare sau la politica de creditare a băncii.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel şi-a însuşit punctul de vedere exprimat de către prima instanţa, cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda, arătând că este incident cazul de la alin. (1) lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, potrivit căruia, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Astfel, a concluzionat instanţa de apel că variaţia dobânzii se realizează fără motive obiective precizate în contract, fiind instituit un dezechilibru grav între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.

Din lectura hotărârii atacate, recurenta susţine că instanţa nu a avut în vedere apărările sale, pe de o parte cu privire la incidenţa actelor normative în cauză, iar pe de altă parte nu a analizat cauza din perspectiva întrunirii condiţiilor prevăzute de lege pentru a se aprecia asupra caracterului abuziv, respectiv existenţa unui dezechilibru grav între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, precum şi cu privire la buna sa credinţă.

Mai susţine recurenta, că aşa cum rezultă din economia Legii nr. 193/2000, în vigoare la data contractării creditului, în contractele bancare trebuia precizat doar motivul pentru care se modifica dobânda, iar în speţa de faţă modificarea era evoluţia pieţei financiare şi politica de creditare a băncii. Nu se menţiona de către legiuitor la acea dată, faptul că trebuia să fie exemplificat în conţinutul contractelor de credit indicatorii financiari care conduc la modificarea dobânzii - utilizaţi de facto, să fie inserată modalitatea de calcul a dobânzii, ci doar să se prezinte motivul care ar conduce la modificare de dobânda.

Astfel, criteriul de modificare a dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare se referă la dobânda revizuibilă, în sensul că în momentul trecerii pe segmentul de creditare de dobândă aniversară revizuibilă din al doilea an de creditare, banca poate să modifice dobânda revizuibilă în funcţie de acest criteriu "evoluţia pieţei financiare sau politica de creditare a băncii" (ulterior implementării O.U.G. nr. 50/2010 acest criteriu a fost înlocuit cu formula de calcul Libor la 6 luni + marja fixă).

Clauzele din contractele de credit au fost redactate şi acceptate de părţi cu respectarea prevederilor legale în vigoare, potrivit cărora, instituţiile financiar bancare au dreptul de a percepe o dobânda variabilă pentru împrumuturile acordate, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond.

Dobânda practicată de către bancă la momentul la care aceasta a devenit variabilă a fost stabilită pe baza unor indici de referinţă şi a unor criterii pe care aceasta le-a utilizat inclusiv la stabilirea dobânzii iniţiale pentru care împrumutata a optat la contractarea creditului.

De altfel, banca nici nu ar fi putut să indice cuantumul dobânzii revizuibile în contractul de credit, întrucât nu putea previziona care urma să fie dobânda pe piaţă peste câţiva ani de la data contractării creditului.

Faptul că reclamanţii au înţeles să contracteze un credit cu dobânda fixă iniţial, după care la 12 luni, cu o dobânda revizuibilă cu opţiuni, înseamnă că au avut în vedere că pe parcursul perioadei de derulare a creditului indicatorii menţionaţi (şi care sunt incluşi generic în noţiunea de evoluţia pieţei financiare) pot suferi schimbări semnificative care pot conduce la o dobânda mai mare sau mai mică decât cea fixă stabilită în contractele de credit.

În acest sens, se arată că modificarea dobânzii nu a intervenit în funcţie de voinţa arbitrară a băncii, fiind de notorietate că toate instituţiile bancare ţin cont şi sunt influenţate în stabilirea dobânzii revizuibile de politica BNR, care stabileşte rata dobânzii de referinţă, de ratele medii ale dobânzii interbancare, indicatori care influenţează evoluţia pieţei financiare, împrumutatul asumându-şi modificarea dobânzii prin alegerea tipului respectiv de creditare.

Asupra condiţiilor de calificare a caracterului abuziv, recurenta susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile legale aplicabile materiei.

În acest context, recurenta solicită ca instanţa de recurs să observe că prevederile contractuale prevăzute de art. 3.3 si 3.7. teza a doua nu sunt abuzive, nefiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, respectiv: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie de natură a crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ; dezechilibrul semnificativ să fie rezultatul unui comportament al comerciantului contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Prin urmare, recurenta susţine că banca a fost de bună-credinţă la momentul agreării cu intimaţii a clauzei în baza căreia banca poate modifica rata dobânzii variabile "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii", aspect ce rezultă din ansamblul probator administrat în cauză.

Recursul reclamanţilor A., B. declarat împotriva deciziei de completare.

Prin memoriul de recurs, recurenţii au invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

În acest context, recurenţii apreciază că hotărârea instanţei de apel este nelegală, având în vedere aceasta a respins toate apelurile, dar din considerente nu reiese faptul că au fost avute în vedere şi petitele 6 şi 7 referitoare la restituirea sumelor achitate abuziv cu titlul de dobândă majorată şi plata de dobânzi legale aferente.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a respins cererea de completare a dispozitivului, reţinând că aceasta s-ar fi pronunţat asupra tuturor cererilor de apel formulate în cauză, dispunând respingerea acestora ca nefondate.

Astfel, deşi în motivarea soluţiei de respingere a cererii de completare a dispozitivului deciziei atacate se reţine că instanţa s-ar fi pronunţat asupra tuturor cererilor de apel formulate în cauză, în realitate nici în decizia nr. 909 din 7 mai 2018 şi nici în decizia nr. 48/A din 15 ianuarie 2018 nu se face vreo menţiune despre modul în care instanţa de apel ar fi soluţionat apelul declarat de reclamanţi cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra capetelor 6 şi 7 ale cererii de chemare în judecată.

În cauză, nu s-au formulat întâmpinări.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 8 noiembrie 2018, recurenta-pârâtă depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 48 A din 15 ianuarie 2018 şi a deciziei civile nr. 909 din 7 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, acordând termen la data de 23 mai 20219, fiind totodată admisă excepţia netimbrării recursului recurentei-pârâte C. S.A..

Prin încheierea pronunţată la 23 mai 2019, judecata cauzei a fost suspendată în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea cauzei nr. C-269/19 aflată pe rolul Curţii Europene de Justiţie, iar prin rezoluţia din 9 februarie 2021 a fost stabilit termen de judecată la 22 aprilie 2021, în vederea discutării repunerii cauzei pe rol şi pentru soluţionarea recursului reclamanţilor.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii susţin că prin soluţia de respingere a capetelor 1.2 şi 1.3 ale cererii de chemare în judecată instanţa de fond şi instanţa de apel au făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi ale alin. (1) lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000, cu privire la legalitatea comisionului de procesare - clauzele prevăzute la art. 1.1 lit. b), 3.12 şi al comisionului de administrare prevăzut la art. 3.14.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că soluţia instanţei de apel, care a constatat legalitatea acestui comision, întrucât reprezintă elemente ale costului contractului care au fost prevăzute clar, neinterpretabil în contract, într-un limbaj inteligibil, este legală prin raportare la dispoziţiile exprese ale Legii nr. 193/2000, ale legislaţiei europene şi interpretării date de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În acest context, motivul de recurs invocat de recurenţi este neîntemeiat, având în vedere că jurisprudenţa CJUE valorizează caracterul inteligibil al unei clauze şi predictibilitatea dimensiunii economice a prestaţiei consumatorului, în cauzele Matei împotriva Volksbank şi Kasler, unde s-a reţinut că prin clauza transparentă în sensul Directivei 93/13 se are în vedere formularea clauzelor, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice ale respectivei clauze.

Din această perspectivă, se constată că a fost precizat atât sub forma procentuală cât şi în cifre, potrivit art. 1.1 lit. b), 3.12 din contract pentru comisionul de procesare, iar modul de calcul al acestui comision era uşor verificat, astfel că argumentele reclamanţilor în susţinerea acestei critici sunt nefondate.

Prin urmare, instanţa de apel a procedat în mod legal acordând prioritate prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât nu mai prezintă relevanţă analiza caracterului abuziv din perspectiva condiţiilor de la art. 4 alin. (1).

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel prin care s-a statuat asupra legalităţii şi valabilităţii clauzei contractuale ce viza comisionul de procesare, se constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestei clauze.

Prin această clauză, banca a încasat un comision de 2,2% din valoarea creditului acordat, iar suma de 3.280,19 CHF menţionată în contract, se utiliza pentru achitarea comisionului de procesare, în vederea monitorizării creditului.

Nemulţumirile recurenţilor sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate şi, contrar susţinerilor acestora, denumirea comisionului şi modul de redactare a art. 1.1 lit. b) şi art. 3.12 nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de procesare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Sub aspectul motivului de recurs, care conţine critici referitoare la modalitatea de percepere a comisionului de administrare, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurenţilor, caracterul clar şi inteligibil al clauzei, care nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurenţii că acest caracter clar şi inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire, dar şi raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea serviciului prestat.

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de administrare şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică acest comision de administrare.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu uşurinţă din lecturarea art. 3.14 din contractul de credit.

Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

Niciun text de lege nu a impus şi nu impune băncilor criterii de cuantum şi conţinut în stabilirea costurilor ce urmează a fi percepute consumatorilor pentru produsele de credit, ci doar obligaţia de a specifica toate costurile datorate pentru respectivul credit. In acest context, a fost perfect legal ca banca să perceapă pe lângă dobânda (preţul "standard" al unui împrumut) şi orice alt cost al creditului, cum este comisionul de administrare.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor. Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de procesare şi comisionul de administrare credit, reţinând că aceste clauze au fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Din aceste raţiuni aserţiunile recurenţilor privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de administrare/procesare apar ca fiind lipsite de fundament.

De observat şi că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor.

Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului părţilor nu interzicea perceperea comisioanelor denumite generic de către recurent "de administrare"pe lângă dobânda aferentă creditului; comisionul de administrare incluzând costul acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Referitor la critica privind constatarea nulităţii absolute a actelor adiţionale la contract, se constată că aceasta este nefondată, având în vedere că în privinţa primului act adiţional, reclamanţii şi-au exprimat expres refuzul, astfel că acesta nu a putut produce efecte între părţi, iar prin cel de-al doilea încheiat la 29 octombrie 2013, aceştia au fost de acord cu stabilirea unei rate a dobânzii cu o marjă superioară a băncii decât cea care a fost avută în vedere la modul de calcul al dobânzii percepute efectiv, astfel că, în mod corect s-a reţinut că nu poate fi stabilită împotriva voinţei părţilor o dobândă fixă contractuală, în condiţiile în care părţile au prevăzut expres că aceasta se aplică doar pentru primul an.

În ceea ce priveşte critica referitoare la capetele de cerere 6-8, Înalta Curte va analiza aceste susţineri în cadrul recursului declarat de reclamanţi împotriva deciziei de completare, având în vedere că vizează aceleaşi aspecte.

Recursul reclamanţilor A., B. declarat împotriva deciziei de completare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin memoriul de recurs, recurenţii au invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât aceasta a respins toate apelurile, însă din considerente nu reiese faptul că au fost avute în vedere şi petitele 6 şi 7 referitoare la restituirea sumelor achitate abuziv cu titlul de dobândă majorată şi plata de dobânzi legale aferente.

În acest context, se arată că prima instanţă a admis capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor ce permiteau băncii să modifice unilateral rata dobânzii, fără a dispune restituirea sumelor achitate cu titlul de dobândă majorată şi a dobânzii legale aferente, solicitate la punctele 6 şi 7 din cererea de chemare în judecată.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Aşadar, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamanţilor şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond, având în vedere că în motivarea cererii de apel pe acest aspect, reclamanţii au arătat că petitele 6-8 au fost respinse ca urmare a caracterului accesoriu faţă de capetele 1 şi 2 din acţiune, iar în condiţiile admiterii apelului, se impune şi admiterea acestor capete.

Aşadar, instanţa de apel în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii a apreciat caracterul accesoriu al petitelor 6 şi 7 faţă de capetele de cerere 1 şi 2 referitoare la restituirea sumelor achitate abuziv cu titlul de dobândă majorată şi plata de dobânzi legale aferente.

În aceste condiţii, se constată că în mod corect instanţa de apel nu a dat curs solicitării recurenţilor de restituire a sumelor achitate abuziv cu titlul de dobândă majorată şi plata de dobânzi legale aferente, întrucât în acel context, soluţia instanţei de apel ar fi reprezentat o modificare a contractului de credit, soluţie care ar fi fost dată cu încălcarea jurisprudenţei CJUE, în materia clauzelor abuzive.

Astfel, imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în dreptul român, aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii neexistând intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenţi, astfel că aceasta nu este permisă.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, dacă anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

În acest context, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel prin decizia de completare că, motivele evocate de reclamanţi nu semnifică omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra respectivelor capete de cerere, ci aceea a unei omisiuni săvârşite de prima instanţă de a se pronunţa asupra lor sau a unei omisiuni a instanţei de apel de a analiza eventualele critici invocate în legătură cu aceste capete de cerere.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 48 A din 15 ianuarie 2018 şi a deciziei civile nr. 909 din 7 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recursul recurentei-pârâte C. S.A.:

La termenul din 22 aprilie 2021, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare excepţia netimbrării recursului invocată din oficiu şi, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să anuleze calea extraordinară de atac ca netimbrată, în considerarea următoarelor argumente:

Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul, potrivit căruia, acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menţionat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ. "la cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii …".

Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 " taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege".

De asemenea, conform art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 "taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege".

Totodată, din interpretarea art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 reiese că, dacă până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanţă recurentul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru, cererea de recurs va fi anulată integral.

În acest context, Înalta Curte constată că recursul nu a fost timbrat anticipat şi că recurenta-pârâtă C. S.A. nu s-a conformat obligaţiei de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 1.921 RON, conform prevederilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, astfel cum i s-a pus în vedere prin comunicarea aflată la dosar recurs.

Având în vedere considerentele evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 32 şi art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 va anula ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 48 A din 15 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 48 A din 15 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 48 A din 15 ianuarie 2018 şi a deciziei civile nr. 909 din 7 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac în ceea ce priveşte recursul pârâtei.

Definitivă în ceea ce priveşte recursul reclamanţilor.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2021.