CHF-denominated consumer credit: exclusion of monetary nominalism clause from abusive clause review and unindexed interest rate variation criteria

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 28 august 2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A., B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei:

I. cu privire la contractul de credit nr. x/24.04.2007:

1.să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4.1 si art. 4.3 din contract privind modul de calcul al dobânzii şi modificarea ratei dobânzii in funcţie de evoluţia pieţei financiare, să dispună anularea acestor clauze si calcularea dobânzii după formula Marja Fixa + Euribor până la data de 24.06.2008;

2.să dispună restituirea sumei plătită cu titlu de dobânda nedatorată până la data de 24.06.2008;

3.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 6.1 privind plata comisionului de administrare în procent de 0.9% calculat anual la soldul creditului, respectiv sa se constate nulitatea absolută a acestei clauze şi să se dispună restituirea sumei de 1803,76 CHF plătite până la data de 24.06.2008;

4.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 6.2 privind plata comisionului de rambursare anticipată în procent de 3% calculat la valoarea sumei rambursată în avans, respectiv să se constate nulitatea absoluta a acestei clauze şi să se dispună restituirea sumei 2987.75 CHF plătită cu acest titlu la data de 24.06.2008.

II. cu privire la contractul de credit nr. x/27.03.2007:

1.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzută de art. 3.3 din contract privind modul de modificare a ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare, să constate nulitatea absoluta a acestei clauze si sa să dispună recalcularea dobânzii datorata pana la data de 24.06.2008 după formula Marja fixa+ Libor;

2.să dispună restituirea sumei plătită cu titlu de dobânda nedatorată până la data de 24.06.2008;

3.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzută de art. 3.5 din contract privind comisionul de procesare în procent de 2% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului, respectiv sa constate nulitatea absoluta a acestei clauze si sa dispună restituirea sumei de 839,24 CHF astfel plătită;

4.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 3.6 privind plata comisionului de rambursare anticipata în procent de 3% calculat la valoarea sumei rambursată în avans, respectiv să constate nulitatea absolută a acestei clauze şi să dispună restituirea sumei 1249,93 CHF plătită cu acest titlu la data de 24.06.2008.

III. cu privire la contract de credit nr. x/24.06.2008:

1.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 3.1 alin. (2) din contractul de credit privind prevederile referitoare la dobânda aniversară care permite pârâtei să aleagă forma de dobândă variabilă aplicabilă în contract;

2.să constate nulitatea absolută a acestei clauze şi să dispună restituirea sumelor reprezentând diferenţa dintre valoarea ratei iniţiale şi cea efectiv plătită după data de 24.06.2009 pana la data de 01.11.2010;

3.să constate caracterul abuziv al clauzei prev. la art. 3.7 din contract care permite băncii să modifice rata dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a Băncii şi să se dispună anularea acestei clauze;

4.să se constate ca dobânda aplicabilă contractului până la data de 21.05.2015 când a intervenit Actul Adiţional nr. 3 trebuie calculate după formula Libor (variabil la 6 luni) + marja fixa, unde marja fixa este cea de la data de 24.06.2008;

5.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.12 privind plata comisionului de procesare de 2,2% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1 lit. a), b),d), respectiv să constate nulitatea absolută a acestei clauze şi să dispună restituirea sumei de 3476 CHF plătită cu acest titlu;

6.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute art. 3.13 privind plata comisionului de plata anticipata în procent de 3% din suma rambursată anticipat şi să constate nulitatea absolută a acestei clauze;

7.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 3.14 privind plata comisionului de administrare lunar în procent de 0,15% din soldul creditului, respectiv să dispună nulitatea absoluta a acestei clauze şi să dispună restituirea sumelor plătite sub acest titlu de la data de 24.07.2008 până la data de 01.11.2010, în cuantum de 6727,24 CHF.

IV. cu privire la Actele Adiţionale din data de 01.11.2010 şi din data de 24.10.2011 la contractul de credit nr. x/24.06.2008:

1. să constate caracterul abuziv al tuturor clauzelor prevăzute în actele adiţionale şi să dispună nulitatea absolută a acestora, pentru următoarele considerente:

a) actele adiţionale s-au încheiat doar cu împrumutatul, fără să existe şi acordul codebitorului obligat solidar şi indivizibil;

b) obligaţiile stabilite prin aceste acte adiţionale, s-au încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 93 lit. g) O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului coroborat cu art. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000.

c) actele adiţionale s-au încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 11.4 din Contractul de credit care prevede ca modificarea clauzelor contractuale se efectuează pe baza acordului părţilor, consemnat în act adiţional;

d) fiind indivizibil si solidar obligat cu împrumutatul, codebitorului i s-au opus clauzele actelor adiţionale fără sa fi fost parte semnatară a acestora;

e) actele adiţionale nu sunt opozabile codebitorului, însă pentru că obligaţia acestuia este solidara si indivizibila cu cea a împrumutatului, se impune anularea acestora si repunerea părţilor in situaţia anterioara;

f) actele adiţionale au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, majorând nelegal marja băncii, iniţial la 7,85%, ulterior, la 8,09%, ceea ce a dus la creşterea obligaţiilor financiare ale reclamanţilor.

2. In subsidiar, în care cazul în care nu se va dispune anularea actelor adiţionale pentru cele invocate, considerând că acestea sunt opozabile şi reclamantului codebitor B., reclamanţii solicită instanţei:

a) cu privire la Actul Adiţional din data de 01.11.2010:

1.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.2 privind marja dobânzii de 7,85%, să dispună nulitatea absolută a acestei clauze şi să constate că marja dobânzii este cea de la data încheierii contractului de credit (24.06.2008);

2.să dispună restituirea sumelor plătite cu titlu de dobândă nedatorată şi calculată ca urmare a aplicării marjei de 7,85%;

3.să se calculeze rata dobânzii după formula Libor (variabil la 6 luni) plus marja fixă de la data încheierii contractului şi până la data de 21.05.2014, mai puţin pentru perioada cuprinsă între data de 01.12.2010 -01.11.2011 când parata a procedat la aplicarea unei rate a dobânzii de 2%; (Este legala reducerea dobânzii la acest procent. Din cuantumul ei rezulta ca s-a procedat la o reduce a marjei fixe, aşa cum prevede art. 37 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010);

4.să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.5 din contract privind stabilirea sumei totală plătibilă de către împrumutat la data încheierii prezentului act adiţional a sumei de 501.049,56 CHF, în condiţiile în care banca a acordat o dobândă preferenţială de 2% pentru 12 luni şi în condiţiile în care s-a menţionat că din costul creditului a fost scos comisionul de administrare;

b) cu privire la Actul Adiţional din data de 24.10.2011:

1.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.2 teza finala privind marja băncii de 8,09 puncte procentuale, nulitatea absoluta a acesteia şi să dispună restituirea sumei plătită cu titlu de dobândă nedatorată;

2.să dispună calcularea ratei dobânzii după formula Libor (variabil la 6 luni) plus marja fixă de la data încheierii contractului şi până la data de 21.05.2014;

3.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.5 din contract privind stabilirea sumei totale plătibilă de către împrumutat la data încheierii acestui act adiţional a sumei de 491.540,46 CHF,

4.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.3 privind valoarea dobânzii reduse fixe de 4,57% pentru perioada cuprinsa intre data de 24.11.2011- 24.10.2013, respectiv sa constate nulitatea absoluta a acestei clauze si sa dispună recalcularea acestei dobânzi după formula Libor + Marja fixa de la data de 24.06.2008 şi până la data de 21.05.2014, când a intervenit actul adiţional nr. x;

5.să dispună restituirea sumei plătită cu titlu de dobândă nedatorată de la data încheierii acestui act adiţional şi până la data de 21.05.2014 când a intervenit actul adiţional nr. x;

V. 1. să dispună completarea contractului cu clauze referitoare la cursul de schimb leu/franc care se va aplica la plata ratelor, respectiv plata să se facă la cursul de schimb valabil din data de 24.06.2008;

2.să constate că această clauză îşi produce efectele din data de 24.06.2008;

3.să constate caracterul abuziv al aplicării cursului de schimb din data plăţii creditului şi să constate nulitatea absolută a acestei măsuri;

4.să dispună restituirea sumelor încasate in plus cu titlu de diferenţa de curs valutar, de la data încheierii contractului şi până la data rămânerii definitive a hotărârii.

VI. Să oblige pârâta să plătească reclamanţilor dobânda legală pentru toate sumele plătite şi nedatorate, dobânda calculată de la data plăţii acestora şi până la data restituirii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 21083/2015 din 11 noiembrie 2015, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 5 ianuarie 2016, sub dosar nr. x/2016.

În şedinţa publică din 25 februarie 2016, reclamanţii au depus la dosar cerere modificatoare prin care arată că înţeleg să renunţe la judecarea unor capete din cererea din chemare în judecată respectiv:

În ceea ce priveşte contractul de credit nr. x/24.04.2007:

1.capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4.1 şi art. 4.3 din contract privind modul de calcul al dobânzii şi modificarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare, anularea acestor clauze, recalcularea dobânzii după formula Marja Fixă+Euribor până la data de 24.06.2008;

2.restituirea sumei plătită cu titlu de dobândă nedatorată până la data de 24.06.2008.

În ceea ce priveşte contractul de credit nr. x/27.03.2007:

1.capetele de cerere privind constatarea caracterul abuziv al clauzei prevăzută de art. 3.3 din contract privind modul de modificare a ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare, nulitatea absolută a acestei clauze, recalcularea dobânzii datorată până la data de 24.06.2008 după formula Marja Fixă+Euribor.

2.restituirea sumei plătită cu titlu de dobândă nedatorată până la data de 24.06.2008;.

Capătul IV din cererea de chemare în judecată (pct. 1 lit. a), b), c), d), e), f), lit. A) pct. 1,2,3,4 şi lit. B) pct. 1,2,3,4,5) privind actele adiţionale din data de 01.11.2010 şi din data de 24.10.2011 la Contractul de Credit nr. x/24.06.2008.

Capătul V de cerere prin care se solicita:

1.să se dispună completarea contractului cu clauze referitoare la cursul de schimb leu/franc care se va aplica la plata ratelor, respectiv plata să se facă la cursul de schimb valabil din data de 24.06.2008.

2.să se constate că aceasta îşi produce efecte din data de 24.06.2008.

În şedinţa publică de la data de 24.03.2016 Tribunalul a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata capetelor I pct. 1 şi 2, II pct. 1 şi 2, capătul IV pct. 1 lit. a), b), c), d), e), f), pct. 2 - lit. A) subpct. 1, 2, 3, 4 şi lit. B) subpct. 1, 2, 3, 4, 5, capătul V pct. -le 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată.

La aceeaşi dată s-a pus în discuţia părţilor admisibilitatea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor în contractele finalizate la momentul învestirii instanţei faţă de prevederile Legii nr. 193/2000 şi, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă a admis excepţia inadmisibilităţii.

Prin sentinţa civilă nr. 3049 din 19 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca inadmisibile capetele de cerere vizând constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor cuprinse în contractele de credit nr. x/24.04.2007 şi nr. x/27.03.2007, a respins ca neîntemeiată acţiunea restrânsă formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 237/A din 1 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă admite apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3049 din 19 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

Schimbă în parte încheierea din data de 24 martie 2016, în sensul că: respinge ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte cererea restrânsă privind contractul de credit nr. x/27.03.2007 şi contractul de credit nr. x/24.04.2007, fiind păstrate în rest dispoziţiile încheierii menţionate.

Anulează în parte sentinţa civilă şi admite în parte cererea de chemare în judecată restrânsă.

Constată caracterul abuziv şi nulitatea parţială a clauzei menţionate la art. 3.7 din contractul de credit nr. x/24.06.2008, exclusiv în ceea ce priveşte criteriul în funcţie de care variază dobânda aniversară revizuibilă, respectiv evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii.

Respinge ca neîntemeiată cererea restrânsă privind contractul de credit nr. x din 27 martie 2007 şi contractul de credit nr. x din 24 aprilie 2007, fiind menţinute în rest dispoziţiile sentinţei civile apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A., B. şi pârâta C. S.A..

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamanţii A. şi B.

Prin memoriul de recurs, reclamanţii au invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, iar ca efect al acestei casări să dispuneţi ca urmare a reţinerii şi rejudecării cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată în totalitate.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unor hotărâri se poate cere şi când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurenţii susţin că hotărârea instanţei de apel conţine motive contradictorii cu privire la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, precum şi cu referire la faptul că în prezenta cauză este vorba de o convenţie de credit ale cărei clauze sunt standard preformulate, însă, ulterior deşi constată aceste aspecte, instanţa apreciază legalitatea clauzelor invocate de reclamanţi ca fiind nelegale şi abuzive.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenţii susţin că instanţa îşi începe motivarea prin îndepărtarea unor dispoziţii legale, respectiv O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 190/1999 privind creditul imobiliar, precum şi modificările O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor aduse prin O.U.G. nr. 174/2008 (art. 93 lit. g) pct. 1 şi 3 din O.G. nr. 21/1992), context în care aceştia consideră că nu este corectă opinia instanţei.

Faptul că au înţeles să supună analizei caracterul abuziv al unor clauze care şi-au produs efectele până la încheierea primului act adiţional nu îndreptăţeşte instanţa să îndepărteze dispoziţiile legale invocate. Nu se poate discuta despre aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile motivat de faptul că validitatea/nulitatea clauzelor contractuale trebuie interpretată în raport cu legea în vigoare la momentul încheierii. O.U.G. nr. 50/2010 a intrat în vigoare anterior încheierii actelor adiţionale, pârâta neînţelegând să adapteze clauzele contractuale în conformitate cu acest act normativ aşa cum prevedea acesta. Chiar dacă se face referire, în întâmpinarea depusă, la existenta unei notificări trimisă pentru semnarea actului adiţional în conformitate cu O.U.G. nr. 50/2010 acest aspect nu a fost dovedit, la dosar nedepunându-se acest act. Punerea în acord cu dispoziţiile legale a clauzelor contractuale s-a produs după ce reclamanţii au solicitat încheierea unui act adiţional ca urmare a imposibilităţii plăţii ratelor.

Mai susţin recurenţii că, atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional, la data încheierii acestui contract erau reglementari în vigoare care impuneau băncilor să creeze şi să ofere contracte de credit cu clauze clare, neabuzive.

Cu privire la acest contract instanţa recunoaşte caracterul nenegociat al clauzelor contractuale şi trece la analiza celorlalte condiţii, raportat la fiecare capăt de cerere şi astfel ajunge la concluzia că atât comisionul de administrare, cât şi comisionul de rambursare ce se supun aceluiaşi raţionament, nu sunt parte a ceea ce CJUE a definit ca "obiect principal al contractului".

Astfel, instanţa consideră că "administrarea creditului", nu defineşte însăşi esenţa raportului contractual de împrumut, obligaţia de plată a acestuia nefiind stabilită în sarcina consumatorului ca o prestaţie caracteristică a acestui raport juridic, cu caracter accesoriu prin raportare la obligaţia principală de rambursare a creditului, împreună cu dobânda aferentă.

În continuare, recurenţii arată că instanţa de apel a trecut la analiza "caracterului accesibil, inteligibil al limbajului folosit de către prestator", adică de către bancă, în ceea ce priveşte textul clauzei ce priveşte comisioanele.

După analiza motivării instanţei de apel în susţinerea cauzei "băncii" şi caracterului complex al activităţilor pe care le întreprinde în ceea ce priveşte creditul reclamanţilor, aceştia ar dori să cunoască şi norma legală care întemeiază aceasta pledoarie pro comisioane, însă se arată că aceste norme ce privesc protecţia consumatorului şi însăşi O.U.G. nr. 50/2010, care stabilesc legalitatea unui comision de administrare fără a se indica faptul că se impune a se arăta ce conţine acesta intră în conflict cu următoarele aspecte:

Pe de o parte, recurenţii consideră că acest tip de comisioane este parte a obiectului contractului, iar pe de altă parte, susţin că mai mult creditorul şi-a asumat riscul prin nedetalierea adecvată şi inteligibilă că acest comision să fie o altă denumire pentru o dobândă. Ori, în aceste condiţii este dovedit pe deplin că nu este îndeplinit caracterul inteligibil şi adecvat al clauzei, ba mai mult este vorba de o dobânda deghizată.

Toate aceste susţineri, arată recurenţii că le susţin pentru toate tipurile de comisioane contestate în cauză şi consideră că instanţa a greşit deplin la interpretarea şi aplicarea normelor legale atât speciale, cât şi cea generală.

Pe de altă parte toate aceste clauze, precum şi clauza de plată în CHF creează un dezechilibru semnificativ financiar. Acest dezechilibru, chiar dacă a fost invocat de către reclamanţi nu a fost dovedit şi nici nu s-a arătat sub ce formă concretă s-a manifestat.

Astfel, recurenţii consideră că nici acest argument nu este susţinut, dezechilibrul fiind vizibil, banca procedând la modificarea ratei dobânzii în baza unei clauze care oferă elemente clare de calcul a acesteia. Banca nu a făcut dovada că evoluţia pieţei financiare sau politica de creditare a băncii din anul 2009 au determinat creşterea dobânzii. Nu există nici un element concret care să permită băncii să crească rata dobânzii. Poate că aceste "elemente" de calcul ale dobânzii ar fi trebuit să determine reducerea ratei dobânzii şi nu majorarea acesteia.

Chiar dacă reclamanţii nu au menţionat ce tip de dobânda solicită să se aplice contractului după primul an de creditare, permiţând băncii să aplice dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare, în condiţiile art. 3.1 pct. 2 lit. c) şi modul de calcul al acesteia trebuia precizat clar. Caracterul abuziv al acestei clauze rezultă tocmai din faptul că în umbra unei clauze neclare banca şi-a permis să mărească costul creditului care i-a pus în imposibilitatea de a-l mai plăti, fapt pentru care au fost determinaţi, începând cu anul 2009, să solicite încheierea unor acte adiţionale, nici acestea negociate, care au culminat în final cu vânzarea voluntară a imobilului.

În acest sens, recurenţii consideră că sunt suficiente elemente care să demonstreze dezechilibrul financiar pe care l-au suportat.

Cu privire la reţinerile prin care Curtea a respins cererile raportate la moneda CHF, recurenţii solicită instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că se solicită casarea atacate, motivat de următoarele împrejurări:

La fond au fost descrise pe deplin toate considerentele, sens în care consideră că nu se impune aplicarea principiului nominalismului valutar. Aşa cum s-a arătat, instanţa recunoaşte caracterul nenegociat al contractului, clauzele trebuie interpretate în favoarea consumatorului.

Astfel, instanţa reţine faptul că, contractul de credit indică orice plată efectuată de împrumutat/codebitor în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat împrumutul.

Francul a reprezentat o simplă monedă de cont, produsul fiind prezentat în franci elveţieni, ca fiind un produs deosebit de avantajos de către bancă, însă fără a se prezenta riscurile masive şi esenţiale care însoţeau o astfel de creditare.

La acea dată, aceeaşi valoare a CHF împrumutat în RON sau în euro nu ar fi fost acordată şi reclamanţii nu s-ar fi calificat pentru a o obţine. Până şi ofertele financiare, adică acele costuri ale creditului erau prezentate ca fiind avantajoase şi puteau fi mai avantajoase dacă cursul rămânea la acea valoarea de la data creditării, însă şi acestea sunt costuri ce trebuie achitate în CHF, ceea ce înseamnă că s-a plătit mai mult pentru a le achiziţiona şi pentru a susţine creditul şi costurile sale. În aceste condiţii este evident faptul că pe lângă a fi clauza abuzivă, nu are nici caracter inteligibil si nici adecvat, priveşte obiectul principal a contractului şi i-a pus pe reclamanţi într-un grav risc şi dezechilibru financiar şi contractual.

Nu există nicio dovadă a faptului că li s-a prezentat vreo oferta pentru a li se acoperi sau asigura cu riscul valutar. În aceste condiţii nu se poate discuta despre metode şi costuri care i-ar fi ajutat sa le depăşească sau cel puţin odată cu cunoaşterea să le asume conştient şi cu respectarea drepturilor ce decurg dintr-un astfel de credit. Echilibrul contractual vizează contractul însuşi. În ceea ce priveşte informarea şi executarea contractului trebuie să existe un echilibru între prestaţii şi un echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Faptul că nu s-a negociat contractual, clauzele acestuia trebuie interpretate în sensul achitării creditului la valoarea francului din momentul contractării creditului. Raportat la aceasta valoare s-a făcut şi verificarea prealabilă a disponibilităţilor băneşti ale reclamanţilor. Este adevărat că s-a contractat un credit în CHF, însă banca a verificat disponibilitatea financiara a acestora prin raportare la veniturile în RON, ca urmare a efectuării conversiei sumei împrumutate la valoarea CHF de la data creditării. Daca s-ar fi luat în calcul la acel moment o creştere de aşa natură a francului elveţian ar fi trebuit ca banca să facă anumite estimări ale posibilităţii plăţii creditului în aceste condiţii.

Rata la banca se achita întotdeauna în RON, făcându-se la casieria băncii schimbul valutar din ziua plaţii. Veniturile financiare ale reclamanţilor au fost şi sunt în RON, rata lor de creştere nefiind similară cu cea a francului. Mai mult, veniturile acestora au înregistrat reduceri esenţiale, fapt ce a şi determinat încheierea actelor adiţionale menţionate finalizate cu vânzarea imobilului.

În acest sens, recurenţii consideră că această situaţie poate fi reglementată de către instanţa de judecată care este singura în măsură să dispună completarea şi modificarea clauzelor contractuale în sensul precizării ratei de schimb valutar care să guverneze acest contract, aşa cum a fost modificat prin actele adiţionale.

De altfel, prin aceste acte adiţionale recurenţii au sperat obţinerea unei soluţii temporare pentru depăşirea impasului financiar, fapt care nu s-a întâmplat, astfel că în anul 2014 a fost încheiat un al treilea act adiţional prin care aceştia au vândut imobilul, suma obţinută fiind restituită băncii.

Pentru cele învederate, recurenţii solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta C. S.A.:

Prin memoriul de recurs, pârâta C. S.A. solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate prin care a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte contractele de credit nr. x/27.03.2007 şi x/24.04.2007 si s-a constatat caracterul abuziv al clauzei 3.7 din contractul de credit nr. x/24.06.2008, în ceea ce priveşte criteriul în funcţie de care variază dobânda aniversară revizuibilă - evoluţia pieţei financiare şi politica de credite a băncii, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, obligarea intimaţilor-reclamanţi la suportarea cheltuielilor de judecată.

Referitor la motivele de nelegalitate pentru care solicită casarea deciziei atacate, acestea se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea criticată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material aplicabile.

Astfel, apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de apel este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei si anume a Legii nr. 193/2000, inclusiv Anexa la aceasta.

Referitor la soluţia instanţei de apel cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte contractele de credit nr. x/27.03.2007 şi nr. x/24.04.2007, recurenta critică soluţia instanţei de apel sub acest aspect, întrucât, în cauză, instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Apreciază recurenta, că în mod corect prima instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecata cu privire la clauzele din contractele de credit nr. x/27.03.2007 şi nr. x/24.04.2007, care au încetat prin achitarea anticipată a sumelor împrumutate de către intimaţii-reclamanţi, întemeindu-se pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, cu privire la calitatea de consumator.

Referitor la soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la clauza 3.7 teza a II-a din contractul de credit nr. x/24.06.2008.

Soluţia instanţei de apel de a constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse la art. 3.7 teza a II-a, doar în partea privitoare la criteriul în funcţie de care variază dobânda aniversară revizuibilă, respectiv - în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii - este greşită, motivele de recurs încadrându-se în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., mai exact hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile.

Astfel cum s-a arătat, atât în fata primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, analiza presupusului caracter abuziv al clauzei contestate trebuie să se facă prin raportare la actele normative în vigoare la data încheierii contractului de credit.

La data de 24 iunie 2008 nu exista obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă sau un indicator, cu menţionarea unei formule de calcul, ci - conform lit. a) de la alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000 - trebuia să fie prezentată doar motivaţia întemeiată care ar conduce la modificare de dobânda, ceea ce s-a respectat prin utilizarea sintagmei de la art. 3.7 teza a doua ("în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii").

Aşadar, determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii nu este contrară legislaţiei în vigoare în iunie 2008, dar nici cerinţelor bunei-credinţe şi cu atât mai mult nu sunt probleme sub aspectul echilibrului contractual, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Cu privire la reaua-credinţă a pârâtei, se arată că buna-credinţă se prezumă, în timp ce reaua-credinţă trebuie dovedită în condiţiile art. 1169 C. civ. de la 1864. Or, în cauza pendinte nu se face nicio dovadă în sprijinul relei-credinţe invocate în privinţa sa, ci se formulează simple prezumţii în sens contrar.

Nu se poate susţine că împrumutatul a fost obligat să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţa la data semnării contractului (clauza abuzivă în sensul lit. b) pct. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000) întrucât, astfel cum se poate constata, clauza contractuală privind dobânda de la art. 3.7 a fost stipulată în mod clar şi inteligibil.

Tot în acelaşi context se arată că această clauză contractuală nu este de natura a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel, în condiţiile în care dezechilibrul - condiţie a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică (Cauza C226/12, hotărârea CJUE Constructora Principado S.A. vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, Cauza C-415/11, MohamedAziz, Hotărârea Curţii din 14 martie 2013), iar prin prevederea acestui criteriu de variaţie a dobânzii nu s-a creat împrumutatului o situaţie mai puţin favorabilă decât cea prevăzută de dreptul intern.

Se precizează că atât dobânda aniversară, cât şi criteriul de modificare a dobânzii "evoluţia pieţei financiare sau politica de creditare a băncii" au fost eliminate din contract începând cu iunie 2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv în funcţie de indicele Libor 6M.

De asemenea, relevanţă în aprecierea dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, vizat de Legea nr. 193/2000, este împrejurarea că acest criteriu de variaţie a dobânzii - evoluţia pieţei financiare şi politica de credite a băncii - nu a fost aplicat în contractul de credit x din 24.06.2008.

De la data trecerii la dobânda revizuibilă, aceasta nu s-a modificat în funcţie de criteriul menţionat în cadrul contractului, procentul de dobânda de 6,5% rămânând constant până la data alinierii contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Aşadar, pârâta consideră că, nefiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a constata caracterul abuziv al clauzei privind criteriul de variaţie al dobânzii, prevăzută la art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit nr. x/24.06.2008, care nici nu a fost aplicat.

Pentru aceste motive, pârâta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Prin întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă C. S.A., la 21 august 2018, s-a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi şi menţinerea în parte, ca legală şi temeinică a deciziei atacate, cu excepţia dispoziţiilor cu privire la care a formulat propriul recurs.

Prin întâmpinarea depusă de reclamanţii A. şi B., la 10 septembrie 2018, aceştia au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 29 noiembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 7 decembrie 2018, recurenta-pârâtă depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 23 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 237/A din 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, acordând termen la data de 10 octombrie 2019.

Prin încheierea pronunţată la 10 octombrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor nr. C-269/19 şi nr. C-81/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 9 februarie 2021, Înalta Curte a fixat termen la 22 aprilie 2021, cu citarea părţilor, pentru discutarea cererii de repunere pe rol a cauzei şi judecării recursurilor.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B.:

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurenţii-reclamanţi susţin că hotărârea instanţei de apel conţine motive contradictorii cu privire la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, precum şi cu referire la faptul că în prezenta cauză este vorba de o convenţie de credit ale cărei clauze sunt standard preformulate, însă, ulterior deşi constată aceste aspecte, instanţa apreciază legalitatea clauzelor invocate de reclamanţi ca fiind nelegale şi abuzive.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de admitere în parte a apelului reclamanţilor şi de menţinere în rest a hotărârii instanţei de fond.

Susţinerile reclamanţilor, potrivit cărora, instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care, deşi, a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, totuşi ar fi făcut aplicarea acestora, se constată că sunt nefondate.

Acesta deoarece, în mod corect instanţa de apel a stabilit că, în cauză nu este aplicabilă această ordonanţă, controlul caracterului abuziv al clauzelor urmând să se realizeze în temeiul dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii contractelor de credit supuse analizei.

Aşadar, referirile instanţei de apel la O.U.G. nr. 50/2010, atunci când a analizat comisionul de administrare au avut doar rolul de a evidenţia că un act normativ ulterior încheierii contractului de credit a confirmat legalitatea unor astfel de clauze şi poate servi la aprecierea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor criticate, iar motivul pentru care a fost respinsă cererea sub acest aspect este acela că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în speţă clauzele evocate sunt clare şi inteligibile şi nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar nu pentru că ar fi aplicat dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motivare contradictorie a hotărârii, cum susţin recurenţii.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii susţin că, în mod greşit, instanţa de apel a procedat la îndepărtarea unor dispoziţii legale, respectiv O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 190/1999 privind creditul imobiliar, precum şi modificările O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor aduse prin O.U.G. nr. 174/2008 (art. 93 lit. g) pct. 1 şi 3 din O.G. nr. 21/1992).

Aceste critici sunt neîntemeiate, întrucât soluţia instanţei de apel cu privire la O.U.G. nr. 50/2010 şi O.U.G. nr. 174/2008 este corectă, fiind întemeiată pe principiul tempus regit actum, astfel că, analiza clauzelor criticate se impune a fi făcută în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile la data încheierii contractului de credit, obligaţie prevăzută în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, care prevede că "fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde".

Or, contractele de credit reprezintă contracte de împrumut de consumaţie, fiind încheiate, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, iar banca a respectat aceste dispoziţii legale la momentul încheierii contractului de credit, având în vedere că aceste contracte de credit au fost încheiate anterior intrării in vigoare a O.U.G. nr. 174/2008 şi O.U.G. nr. 50/2010.

Într-o altă critică se susţine că, deşi instanţa a recunoscut caracterul nenegociat al clauzelor contractuale a trecut la analiza celorlalte condiţii, ajungând astfel, la concluzia că atât comisionul de administrare, cât şi comisionul de rambursare ce se supun aceluiaşi raţionament, nu sunt parte a ceea ce CJUE a definit ca "obiect principal al contractului".

Această critică vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 3.14 privind comisionul de administrare, acesta fiind perceput până la data încheierii primului act adiţional de restructurare când pârâta a renunţat la acesta.

În esenţă, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată, recurenţii susţinând că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanţa supremă reţine că instanţele devolutive au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi au reţinut, contrar susţinerii recurenţilor, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată.

În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestaţiile băncii şi raţiunea perceperii acestui comision. Obligaţia de plată a comisionului de administrare urmăreşte să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamantă, care a avut şi posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a comisionului, cât şi contraprestaţia băncii în schimbul acestuia.

Instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe cu privire la acest aspect, a reţinut că recurentul a fost informat atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care acesta a fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

De asemenea, susţin recurenţii că în cauză nu se impune aplicarea principiului nominalismului valutar, acest aspect fiind dezvoltat pe larg în faţa instanţei de fond.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenţii au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării lor, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care, evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Recursul declarat de pârâta C. S.A.:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, având în vedere că, în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată privind contractele de credit nr. x/27.03.2007 şi x/24.04.2007, întrucât nu s-au aplicat dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Această critică este nefondată, urmând a fi respinsă.

În cauză, s-a reţinut că reclamanţii A. Având şi B. au încheiat cu pârâta C. S.A., două contracte de credit, respectiv nr. x/24.04.2007 pentru suma de 101.268 CHF şi contractul de credit nr. x/27.03.2007 pentru suma de 42.801.24 CHF. Aceste contracte au fost închise în anul 2008 ca urmare a perfectării între aceleaşi părţi a contractului de credit nr. x/24.06.2008, împrumutul acordat în valoare de 161.476 CHF fiind utilizat pentru achitarea integrala a creditelor care formau obiectul contractelor încheiate în anul 2007, anterior menţionate, iar diferenţa pentru nevoi personale nenominalizate.

Prin încheierea din 24 martie 2016, prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte capetele de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzelor în contracte finalizate la momentul învestirii instanţei, respectiv contractul de credit nr. x/27.03.2007 şi contractul de credit nr. x/24.04.2007, iar prin sentinţa civilă nr. 3049 din 19 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca inadmisibile capetele de cerere vizând constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor cuprinse în contractele de credit menţionate.

În motivarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut în esenţă că reglementând efectele constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, Legea nr. 193/2000 are în vedere derularea în continuare a contractului sau rezilierea lui, în cazul în care contractul nu mai poate continua, ca urmare a eliminării clauzelor considerate abuzive, astfel că reclamanţii nu aveau deschisă calea acţiunii prevăzute de Legea nr. 193/2000, astfel că pentru contractele finalizate la momentul sesizării instanţei nu pot solicita constatarea caracterului abuziv al acestora.

Analizând aceste argumente, instanţa de apel a reţinut, în mod corect că acestea nu sunt de natură să conducă la suprimarea accesului la instanţă a consumatorului pentru a supune atenţiei instanţelor judecătoreşti asupra conformităţii cu dispoziţiile legale în materia protecţiei consumatorilor a clauzelor cuprinse în contractele de credit bancar ce au fost executate, fie voluntar, fie silit, întrucât o atare restrângere a dreptului de acces ar trebui să fie în mod expres prevăzută de lege şi supusă unei interpretări stricte, deoarece promovarea acestui demers judiciar este motivat de interesul reclamanţilor de a solicita restituirea prestaţiilor executate în temeiul actului juridic nul, care a fost anterior executat integral.

Referitor la soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la clauza 3.7 teza a II-a din contractul de credit nr. x/24.06.2008, recurenta-pârâtă apreciază că soluţia instanţei de apel de a constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse la art. 3.7 teza a II-a, doar în partea privitoare la criteriul în funcţie de care variază dobânda aniversară revizuibilă, respectiv - în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii - este greşită.

Această susţinere este nefondată, urmând a fi respinsă.

În acest context, se reţine că împrumutul a fost acordat în condiţiile art. 3 din contractul de credit, cu o dobânda fixa pentru primul an de creditare (art. 3.1 pct. 1) de 5,5 % pe an (menţionată în art. 3.6), şi o dobândă aniversară începând cu al doilea an de creditare stabilită în trei variante (art. 3.1 pct. 2), cu privire la care împrumutatul trebuia să-şi exprime opţiunea la fiecare dată de aniversare a creditului în caz contrar stipulându-se că va fi datorată băncii "dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare în condiţiile art. 3.1 pct. 2 lit. c)". Conform art. 3.7 teza a II-a dobânda aniversară revizuibilă putea fi modificată de bancă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoştinţa împrumutatului în modalităţile menţionate în condiţiile generale ale contractului.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a modificării ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii prevăzut de art. 3.7 din contract nu oferă împrumutaţilor posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul ratei dobânzii, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condiţiile în care se va modifica cuantumul ratei dobânzii.

Aşadar, în baza clauzelor în discuţie banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic, iar pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menţionată, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor.

Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a ratei dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Nu poate fi reţinută apărarea pârâtei întemeiată pe dispoziţiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale, chiar dacă ar exista o motivaţie întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivaţie legată de variaţia indicilor bancari ori de creşterea costurilor de creditare şi în general de evoluţii ale pieţei financiar-bancare, aceasta nu prezintă relevanţă, cât timp respectivele motive nu au fost prevăzute în contract.

Criticile formulate de către recurenta - pârâtă în privinţa acestor clauze, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite. Cu referire la acest tip de clauze s-a pronunţat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE şi implicit nici în categoriile menţionate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reţinut CJUE hotărârea pronunţată în cauza C 472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispoziţiile legale in vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi în contract.

Caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor contractului pe care îl semnează.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecăţii, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţa de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Prin aceste dispoziţii legale s-a prevăzut ca obiectul principal al contractului să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv, cu condiţia ca prevederile contractuale care reglementează aceste elemente să fie redate într-un limbaj clar, inteligibil.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, dacă anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Un alt motiv, susţinut de recurenta-pârâtă pentru care instanţa nu ar fi trebuit să constate caracterul abuziv al acestei clauze îl reprezintă faptul că această clauză nu şi-a mai produs efectele, întrucât a fost eliminată prin actul adiţional încheiat ulterior.

Se constată că aceste aspecte nu au fost menţionate în fata instanţei de fond şi apel pentru a putea fi susţinute şi reluate în faţa instanţei de recurs, iar dispoziţiile legale pe care s-a întemeiat acţiunea nu condiţionează constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale de aplicarea în practică a acestei clauze.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 237/A din 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 237/A din 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2021.