Supreme Court rejects bank's cassation appeal, upholding finding that unilateral interest rate modification clauses are abusive

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă,constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal la 11 iunie 2015, sub dosar nr. x/2015, formulată reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. solicitând constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze contractuale:

A: pct. 5 din contractul de credit bancar nr. x/10.12.2017 care prevede "la data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 6,95% pe an şi este fixă în primele 12 luni şi variabilă ulterior".

B: pct. 2.10.a care prevede "pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare…"

C. pct. 3.2 în ceea de priveşte comisionul de neutilizare

D: pct. 3.7 care prevede "pe parcursul derulării creditului banca poate modifica nivelul comisioanelor în funcţie de evoluţia pieţei financiare bancare"

E: pct. 3.8 cu privire la comisionul de urmărire riscuri

F: pct. 9 din contractul bancar care prevede "pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe următoarele comisioane variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare: comision de rambursare anticipată, comision de acordare credit, comision de administrare, comision de transformare pentru prima solicitare"

G: clauza privind riscul valutar: constatare nulităţii clauzei menţionate; înlocuirea clauzelor referitoare la dobândă, în sensul ca dobânda contractuală să fie formată din marja fixă + Euribor sau Ribor şi obligarea pârâtei să emită un nou grafic de rambursare şi să recalculeze dobânda percepută de la data încheierii contractului şi până la data finalizarea acestuia; îngheţarea cursului de schimb valutar Euro pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului., pârâta urmând să restituie sumele plătite în plus de către reclamanţi.

În drept, au invocat Legea nr. 193/2000, C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 176/2016/COM din 16 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei, fiind declinată cauza spre competentă soluţionare, în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Judecătoria Iaşi, secţia Civilă, prin încheierea din 10 iunie 2016, a admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat dosarul Curţii de Apel Iaşi.

Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin sentinţa nr. 77/2016 din 11 iulie 2016 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, cauza a fost înregistrată la data de 31 august 2016, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 314/2017 din 9 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A..

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 5 din contract care permite modificarea ratei dobânzii prin raportare la "dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile C.".

S-au compensat în totalitate cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta S.C. C. S.A..

Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin decizia nr. 219/2018 din 29 martie 2018 a admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 314/2017 din 9 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pârâta S.C. C. S.A. să restituie reclamanţilor contravaloarea dobânzii încasate în temeiul clauzei contractuale anulate prin hotărârea apelată, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A fost respins apelul declarat de către S.C. C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. C. S.A., dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriul înregistrat la 26 iunie 2018 la Curtea de Apel Iaşi.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., C. S.A. solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta arată că faţă de soluţia de respingere a apelului formulat de C., apreciază că decizia este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000, întrucât instanţa de apel a ignorat complet răspunsurile intimaţilor-reclamanţi la interogatoriu şi prin raportare la Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte prevederile Legii nr. 193/2000, aplicabile prezentului litigiu, la momentul încheierii contractului de credit, Legea nr. 193/2000 prevedea două condiţii pozitive şi două negative, a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenţei unei clauze abuzive: să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului; să nu fi fost negociată; să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului, să fie contrară cerinţelor bunei-credinţe.

În speţă, recurenta solicită să se constate faptul că nici una dintre clauzele care reglementează cuantumul şi mecanismul de determinare al comisioanelor cu privire la care prima instanţă a reţinut caracterul abuziv nu îndeplineşte aceste condiţii.

Clauzele contestate se circumscriu obiectului principal al contractului de credit.

Folosul practic pe care intimaţii-reclamanţi l-au avut în vedere prin redactarea acţiunii a fost fără îndoială micşorarea nejustificată a preţului creditului. Or, preţul unui contract este principalul element pe care un consumator diligent ar trebui să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a pârâtei (reliefată de o fracţiune din rata dobânzii), formează preţul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a obiectului contractului de credit de consum.

În cauza de faţă, redactarea clauzelor din contractul de credit referitoare atât la dobândă, cât şi la comisioane, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadenţar, reiese cu claritate atât costul lunar, cât şi costul total al creditului, îndeplinesc condiţiile unor clauze clar şi inteligibil exprimate.

Astfel, în virtutea legislaţiei aplicabile (naţionale şi comunitare) clauzele referitoare la dobândă şi la comisioane sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv întrucât acestea definesc obiectul principal al contractului de credit - preţul contractului, motiv pentru care se impune admiterea cererii de recurs.

Clauzele contestate au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent, iar clauzele contestate nu pot fi considerate ca fiind clauze impuse de către bancă, clauzele contractului de credit fiind negociate de către părţile contractante înainte de semnarea sa.

Aşadar, se arată că prevederile clauzelor contestate: (i) sunt clare şi fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil); (ii) au fost însuşite de către împrumutaţi prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părţile contractante potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864 şi (iii) au constituit un element determinant la formarea voinţei de a contracta.

Contractul de credit nu are caracter aleatoriu pentru nici una dintre părţi, iar asumarea riscului doar de către bancă a şanselor unui câştig sau pierderi contravine chiar esenţei contractului de împrumut, care este un contract comutativ.

Astfel, părţile au cunoscut obligaţiile lor de la data încheierii contractului de credit, chiar dacă obligaţia intimaţilor-reclamanţi este una cu executare succesivă, aşa încât, părţile şi-au asumat riscul pe care îl implică derularea contractelor de credit, iar intimaţii-reclamanţi aveau posibilitatea de a opta între mai mult tipuri de credite existente pe piaţa financiar-bancar

Mai susţine recurenta că, clauzele contestate nu sunt contrare bunei-credinţe, aşa încât instanţa de control judiciar urmează a analiza conduita sa prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, având în vedere că intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.

Totodată, se susţine că, clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Astfel, intimaţii-reclamanţi invocă dispoziţiile Legii nr. 193/2000, nu ca urmare a unui prezumtiv dezechilibru contractual (care ar fi putut fi foarte simplu remediat, spre exemplu, prin refinanţarea creditului în condiţii mai avantajoase la o altă bancă), ci profită de prevederile acestei legi în vederea obţinerii în mod nejustificat modificarea dobânzii contractuale şi eliminarea comisioanelor contestate şi, în consecinţă, micşorarea nejustificată a preţului contractului.

Mai susţine recurenta că, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, clauza privind dobânda de referinţă variabilă ar avea caracter abuziv.

Aşadar, este evident că rata dobânzii contractuale este independentă de voinţa băncii având în vedere influenta indicatorilor/factorilor de intervenţie în modificarea dobânzii menţionaţi anterior, dar şi faptul că valoarea dobânzii de referinţă a băncii este publică şi uşor accesibilă împrumutaţilor.

În acest context, nu se poate susţine că dobânda a fost modificată unilateral de către bancă şi nici nu se poate vorbi de un dezechilibru între contraprestaţii, intimaţii-reclamanţi datorând numai sumele ce constituie costul contractului, calculat în modul şi după criteriile la care aceasta a consimţit.

Astfel, dobânda de referinţă variabilă a C. reprezintă o dobândă standardizată, unică pentru toată plaja de produse financiare destinate persoanelor fizice.

În acest context, se arată că variaţia dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă internă a furnizorului de servicii financiare este permisă de normele dreptului consumatorilor.

Prin urmare, clauza privind dobânda din contractul de credit nu poate fi considerată abuzivă întrucât (i) pe de o parte nu se aduce niciun argument pentru care s-ar putea reţine caracterul abuziv şi pentru ca, (ii) pe de altă parte, aceasta clauză înglobează în fapt costurile principate ale contractului pentru ca clientul să cunoască cu certitudine care sunt obligaţiile sale totale de plată în schimbul creditului acordat.

În temeiul acestor dispoziţii legale, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinarea depusă, la 13 august 2020, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 7 noiembrie 2018, recurenta-pârâtă depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 219/2018 din 29 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă şi a acordat termen la data de 22 mai 2019.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât nici una dintre clauzele care reglementează cuantumul şi mecanismul de determinare al comisioanelor cu privire la care prima instanţă a reţinut caracterul abuziv nu îndeplineşte condiţiile Legii nr. 193/2000, totodată arată că instanţa de apel a ignorat complet răspunsurile intimaţilor-reclamanţi la interogatoriu, prin raportare la Legea nr. 193/2000. De asemenea, se susţine că în mod greşit instanţa a reţinut caracterul abuziv al clauzei privind caracterul revizuibil al dobânzii - art. 5 teza a II-a, cin contractul de credit.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, potrivit căreia, instanţa de apel a respins apelul pârâtei cu ignorarea completă a răspunsurilor reclamanţilor la interogatoriu, se constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât instanţa de apel a arătat în cuprinsul hotărârii atacate că răspunsurile intimaţilor la interogatoriul propus de C. nu probează negocierea clauzei contestate, având în vedere şi constatările anterioare, potrivit cu care clauza este neinteligibilă pentru consumator.

Criticile recurentei referitoare la greşita reţinere a caracterului abuziv al clauzei prevăzută în art. 5 din convenţia încheiată de părţi, care permite modificarea ratei dobânzii prin raportare la dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile C., se constată că sunt neîntemeiate în raport cu prevederile art. 4 şi ale pct. 1 lit. a) şi g) din lista anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât aceasta nu a fost negociată direct consumatorii pârâţi, face parte dintr-un contract standard preformulat, care permite băncii să modifice unilateral dobânda fără a avea vreun motiv întemeiat şi specificat în mod clar în conţinutul convenţiei. Această clauză dă dreptul băncii să interpreteze unilateral clauzele contractuale privind modificarea ratei dobânzii, fără negociere, fără a se fi stipulat în contract un nivel maxim al dobânzii care să-i dea posibilitatea celeilalte părţi contractante să prevadă la momentul încheierii convenţiei, care ar putea fi obligaţiile majorate maxime care s-ar putea impune în sarcina sa.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii variabile, nu oferă împrumutaţilor posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva D. eV). Astfel se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva D. eV, anterior menţionată, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Dispoziţiile legale in vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi în contract.

Caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor contractului pe care îl semnează.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, dacă anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

În acest context, se reţine, că în mod corect au apreciat instanţele că art. 4 alin. (3) din Directiva 93/13 ce vizează interdicţia de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor se referă exclusiv la cele care sunt redactate în mod clar şi inteligibil, punct de vedere susţinut şi de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, iar din această perspectivă se constată că, critica recurentei formulată în apel a fost corect analizată în primă instanţă.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 219/2018 din 29 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 219/2018 din 29 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2021.