Abusiveness of CHF mortgage loan administration fees and variable interest rate clauses under Directive 93/13/EEC and monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civila la 23 aprilie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A., S.C. B. S.A. - Sucursala Coşbuc şi C.., Banca Naţională a României, Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de credit ipotecar nr. x din 6 august 2007, respectiv a clauzelor prevăzute la art. 4 (dobânzi si comisioane - art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3 şi art. 4.6); art. 4.11 lit. b), art. 5.5 şi art. 8.1 pct. 9 şi implicit nulitatea absolută a acestor clauze; să se dispună obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumei 35.211,44 RON achitată în perioada 25.08.2008 - 25.06.2011 cu titlu de dobândă, peste dobânda fixă de 4,85% percepută pentru primele 12 luni şi a sumei de 42.404.17 RON achitată titlu de comision de administrare credit în perioada 25.09.2007- 15.04.2014, precum şi eliminarea acestui comision din Contractul de credit Ipotecar nr. x din 06.08.2007 începând cu data pronunţării hotărârii definitive în prezenta cauză; să se constate că la momentul contractării creditului 06.08.2007 s-a împrumutat suma de 165.700,00 CHF echivalentul a 100.000 Euro, la o paritate de 1,65 şi, pe cale de consecinţă, faptul că sumele achitate în CHF până în prezent cu titlu de sold sunt din cei 100.000 Euro la paritatea 1,65, iar sumele rămase de achitat se raportează la diferenţa de achitat până la 100.000 Euro la paritatea de 1,65; să fie obligată banca la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent celor stabilite prin prezenta hotărâre. Cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 820 din 11 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A., S.C. B. S.A. - Sucursala Coşbuc şi C., iar cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Banca Naţională a României şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 644 din 22 martie 2018, a admis apelul formulat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 820 din 11 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 în contradictoriu cu intimaţii pârâţi S.C. B. S.A., S.C. B.-SUCURSALA COSBUC, C..

A schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 teza a II-a, 4.2 teza a II-a şi 4.3 din contractul de credit nr. x/06.08.2007.

A obligat pârâtele B. S.A. şi B. S.A. Sucursala Coşbuc, în solidar, să restituie reclamantului suma de 28.145,77 RON reprezentând dobândă încasată în plus, în temeiul clauzelor declarate nule, în perioada 25.08.2008-25.06.2011.

A respins în rest cererea ca neîntemeiată.

A obligat pârâtele B. S.A. şi B. S.A. Sucursala Coşbuc, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 700 RON cheltuieli de judecată.

A obligat intimatele B. S.A. şi B. S.A. Sucursala Coşbuc, în solidar la plata către apelantul reclamant a sumei de 2.540 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A..

Recursul declarat de reclamantul A.:

Prin recursul declarat de recurentul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, avându-se în vedere interpretarea neunitară a contractului inter partes în ceea ce priveşte comisionul de administrare, precum şi impreviziunea contractuală cu privire la aşa-zisa îngheţare a cursului de schimb, prin interpretarea voinţelor părţilor contractante şi nu sensului literar al termenilor, potrivit art. 977 C. civ. de la 1864 şi în acord cu decizia Curţii Constituţionale cu nr. x/25.10.2006, art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi O.U.G. nr. 50/2010, în sensul că, în ceea ce priveşte comisionul de administrare nu a fost explicitat în ce constă administrarea unui contract de adeziune, caracter oneros, superior al acestuia, precum şi faptul că la momentul acordării creditului piaţa imobiliară se raporta la moneda Euro, moneda CHF fiind un subterfugiu pentru creditare.

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte clauzele prevăzute de art. 4.11 lit. b), art. 5.5, art. 8.1. pct. 9 din contractul de credit ipotecar cu nr. x din data de 6 august 2007, astfel cum a fost individualizat prin acţiunea introductivă privind comisionul de administrare.

Consideră că instanţa de apel a respins în mod greşit şi cu interpretarea eronată a legii, petitul privind comisionul de administrare, reţinând îndeplinirea condiţiei nenegocierii, deci existenţa unui contract de adeziune şi în raport cu care recurentul nu putea interveni, însă considerând în mod eronat că nu sunt îndeplinite şi celelalte condiţii, privind existenţa unui dezechilibru semnificativ şi reaua-credinţă.

Astfel, instanţa a considerat eronat că nu este îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ, în condiţiile în care, aceste clauze privind comisionul de administrare sunt abuzive, determinând un dezechilibru semnificativ în relaţia dintre părţile contractante, având în vedere că toate consecinţele negative ce decurg din implementarea comisionului de administrare sunt în sarcina recurentului-reclamant, în timp ce intimata este scutită în totalitate de astfel de urmări. Mai mult decât atât, la momentul încheierii contractului inter partes, nu exista o prevedere legală în cuprinsul Legii nr. 193/2000, care să confere posibilitatea de a percepe un comision de administrare a creditului, acesta fiind introdus ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010 şi care a intrat în vigoare la data de 21 iunie 2010.

De asemenea, apreciază că tot eronat au fost interpretate şi prevederile de la pct. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că aceste clauze nu au fost negociate cu reclamantul şi exista prin urmare un contract de adeziune încheiat, acesta neavând posibilitatea de a negocia clauzele care priveau comisionul de administrare, instituţia bancară nefiind de acord cu modificarea acestora şi care sunt abuzive în raport cu dispoziţiile din art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurentul susţine că instanţa de apel în mod eronat a interpretat Legea nr. 193/2000 prin raportare şi la art. 4 şi art. 5 din Directiva CEE nr. 13/1993 care dispune asupra caracterului abuziv şi cerinţelor de claritate, de transparenţă şi redactarea clauzelor din contract într-un mod inteligibil. Un criteriu fundamental în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale este cel al lipsei de transparenţă, în concepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, obligaţia de transparenţă fiind strâns legată de obligaţia de informare, sens în care invocă practica judiciară şi hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-26/13.

Mai arată şi faptul că a achitat la termen creditul contractat şi nu a existat niciodată vreo punere în întârziere, iar creditul acordat era garantat cu ipotecă, sens în care nu a fost generat niciun cost care să justifice perceperea acestui comision de administrare, pe lângă dobânda solicitată de bancă care era mare, creditul fiind acordat pentru o perioadă de 35 de ani.

În raport cu instabilitatea cursului de schimb, pe care instanţa de apel nu a avut-o în vedere, consideră că a intervenit impreviziunea contractuală, existând un risc contractual supra adăugat şi care nu a fost asumat de către recurentul-reclamant.

În acest sens, invocă decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016 din 25 octombrie 2016, precum şi teoria impreviziunii fundamentată pe dispoziţiile art. 970 C. civ. de la 1864.

În concluzie, susţine că intenţia sa a fost de a se împrumuta în moneda Euro, însă a acceptat să contracteze acest credit ipotecar impus de către Bancă, fiind constrâns de faptul că plătise deja avansul pentru cumpărarea unui apartament, aşa încât a fost nevoit să semneze contractul în forma impusă de Bancă, pentru că altfel nu ar mai fi putut cumpăra respectivul apartament şi ar fi pierdut şi avansul achitat, astfel încât nu a existat posibilitatea reală a unei negocieri a contractului de credit în discuţie.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A.:

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi ca urmare a rejudecării, respingerea cererii de chemare în judecată.

În acest sens, se arată că soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit. Astfel, instanţa de judecata ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenţia de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari si neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv, în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Astfel, notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit coroborat cu posibilitatea oferită intimatului de a rambursa anticipat creditul în condiţiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului.

Prin prevederile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înţeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii, aşadar, atunci când în mod excepţional şi doar pentru motive întemeiate, recunoscute scriptic în convenţia părţilor, principiul pacta sunt servanda nu mai operează. Se admite astfel că, deşi consumatorul nu a consimţit, se va supune, totuşi, voinţei băncii, căci motive temeinice, convenite anterior în cuprinsul contractului, justifică această împrejurare.

Prin urmare, susţine că interpretarea în sensul că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului este greşită, întrucât ignoră existenţa celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit.

În aceste condiţii, apreciază că se impune admiterea recursului cu privire la acest capăt de cerere, având în vedere că în cauza de faţă soluţia instanţei de apel reprezintă o modificare a contractului de credit nr. x/06.08.2007, soluţie dată cu încălcarea jurisprudenţei CJUE, în materia clauzelor abuzive.

Prin întâmpinarea depusă la 25 iulie 2018, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat.

Prealabil, Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018 recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a fost preluată prin absorbţie de către D. S.A., sens în care a dispus citarea, în calitate de recurentă-pârâtă a D. S.A..

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 noiembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 5 decembrie 2018, recurenta-pârâtă depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 23 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă D. S.A., acordând termen la data de 10 octombrie 2019.

Prin încheierea pronunţată la 10 octombrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor nr. C-269/19 şi nr. C-81/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 14 decembrie 2020, Înalta Curte a fixat termen la 22 aprilie 2021, cu citarea părţilor, pentru discutarea cererii de repunere pe rol a cauzei şi judecării recursurilor.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest context, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte clauzele prevăzute de art. 4.11 lit. b), art. 5.5, art. 8.1. pct. 9 din contractul de credit ipotecar cu nr. x din data de 6 august 2007, astfel cum a fost individualizat prin acţiunea introductivă privind comisionul de administrare.

În esenţă, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată, recurentul susţinând că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanţa supremă reţine că instanţele devolutive au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi au reţinut, contrar susţinerii recurentului, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată.

În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestaţiile băncii şi raţiunea perceperii acestui comision. Obligaţia de plată a comisionului de administrare urmăreşte să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamantă, care a avut şi posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a comisionului, cât şi contraprestaţia băncii în schimbul acestuia.

Instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe cu privire la acest aspect, a reţinut că recurentul a fost informat atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care acesta a fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (E. împotriva CIB Bank Zrt., F., E.) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la teoria impreviziunii contractuale şi pe care instanţa de apel nu o consideră în mod greşit incidentă în cauză, recurentul susţine că principiul nominalismului monetar nu interzice îngheţarea cursului la nivelul creditului, ci este chiar regula originară care permite acest lucru în caz de fluctuaţie a cursului, astfel că, dispoziţiile art. 1.579 alin. (3) C. civ. de la 1864 pot fi aplicate împrumutului în bani care nu au putere circulatorie pe teritoriul României, deci împrumutul în monede de aur sau argint poate fi asimilat cu împrumutul în valută, în cauză cu împrumutul în franci elveţieni.

În raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurentul a beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit i-a fost mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamantul care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 644 din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de recurs, se arată că soluţia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că motivele cuprinse în convenţia de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari si neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea sunt abuzive, în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Pe de altă parte nu este îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în cuprinsul clauzei de la pct. 4.3., mai exact la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispoziţiile legale prevăzute şi de art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-a interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia în care respectivele norme legale ar fi lipsite eficienţă juridică.

Întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat şi un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că intimatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

În acest context, rezultă că este îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile acestuia conduc la lămurirea clauzelor referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Aşadar, sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la preţul contractului.

Prin urmare, soluţia prin care instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, iar intervenţia instanţei pentru a modifica un contract ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze este exclusă.

Astfel, imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în dreptul român, aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii neexistând intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, astfel că aceasta nu este permisă.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, dacă anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel, dacă ar fi interpretat corect dispoziţiile legale ce reglementează forţa obligatorie a contractului între părţi, ar fi constatat că, în speţă, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, iar acest aspect nu poate satisface exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

În aceste condiţii, apreciază că se impune admiterea recursului cu privire la acest capăt de cerere, având în vedere că în cauza de faţă soluţia instanţei de apel reprezintă o modificare a contractului de credit nr. x/06.08.2007, soluţie dată cu încălcarea jurisprudenţei CJUE, în materia clauzelor abuzive, iar din această perspectivă, se constată că instanţa de apel a procedat în mod eronat admiţând apelul reclamantului.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate de părţi în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, în raport cu temeiurile de drept invocate, în condiţiile în care aceasta nu s-a pronunţat asupra tuturor criticilor formulate în cauză.

Constatând că instanţa de fond nu a intrat în cercetarea pretenţiilor deduse judecăţii sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 644 din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 644 din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 644 din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecarea apelului reclamantului sub aspectul soluţiei asupra capătului de cerere vizând restituirea sumelor aferente clauzelor anulate.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2021.