Scope of Annulment for Violation of Mandatory Norms: Limitation Period Determination and Imperative Law in International Arbitral Awards

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea de arbitrare înregistrată la data de 21 iulie 2017, reclamanta A. SPA a chemat în judecată pe pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., solicitând tribunalului arbitral obligarea pârâtei la plata sumelor disputate în cadrul procedurii CAD nr. 8.

Pârâta s-a apărat în cursul procedurii arbitrale invocând excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, iar pe fond invocând caracterul neîntemeiat al pretenţii, iar ulterior achitarea parţială a acestora în cursul procesului.

Hotărârea arbitrală:

Prin sentinţa arbitrală nr. 6 din 2 februarie 2019, astfel cum a fost îndreptată la data de 13 mai 2019, Tribunalul arbitral a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis cererea de arbitrare şi a obligat pârâta la plata următoarelor sume: 17.720,36 Euro diferenţe sume pentru vopsire elemente din beton; 506, 65 Euro valoare cămine vizitare pentru drepnuri longitudinale; 243.994, 88 Euro pentru lucrări executate la ratele din ofertă; 7.449,00 Euro valoare lucrări de reparaţii şi vopsire parapet metalic existent; 11.206,30 Euro valoare reparaţii cu mortare speciale; 278.036,87 pentru ajustarea preţurilor aferente sumelor decise de CAD prin Decizia nr. 8.

Acţiunea în anulare:

Sentinţa arbitrală a fost atacată cu acţiune în anulare de pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 8 martie 2019 sub nr. x/2019.

La termenul din data de 14 martie 2019 secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiilor civile specializate în litigii cu profesionişti.

Urmare a declinării de competenţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 114 din 20 decembrie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea în anulare formulată de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A..

Recursul:

Împotriva sentinţei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs motivat reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 3 septembrie 2020 sub numărul unic de dosar acordat de secţia a V-a Civilă a Curţii de Apel Bucureşti.

Motivarea recursului:

După o prezentare succintă a parcursului procesual din perspectiva cererilor părţilor, a apărărilor invocate şi soluţiilor pronunţate în litigiul arbitral şi în acţiunea în anulare, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticând sentinţa curţii de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea sentinţei din perspectiva nemotivării, apreciind că în cuprinsul considerentelor expuse de curtea de apel nu se regăseşte motivarea în fapt şi în drept a tuturor motivelor invocate în acţiunea în anulare, nefiind prezentat raţionamentul juridic al instanţei. Arată, sub acest aspect, că instanţa de fond nu a prezentat raţionamentul juridic prin care a stabilit că prescripţia dreptului material la acţiune s-a născut şi a început să curgă la data de 05.04.2013; în acelaşi sens, susţine că instanţa de fond nu a prezentat raţionamentul juridic prin care s-a stabilit că în cauză este aplicabil C. civ.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurenta-reclamantă a criticat sentinţa de fond sub aspectul motivelor contradictorii, susţinând că instanţa de fond a reţinut, pe de o parte că criticile formulate în acţiunea în anulare se încadrează în motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., iar ulterior că momentul de început a termenului de prescripţie a fost stabilit definitiv prin hotărârea arbitrală, nefiind supus analizei în acţiunea în anulare.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat sentinţa de fond sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 şi ale art. 6 C. civ., prin raportare la considerentul conform căruia momentul de început al prescripţiei a fost stabilit definitiv prin hotărârea arbitrală, apreciind că instanţa avea obligaţia de a analiza raţionamentul juridic al tribunalului arbitral prin prisma caracterul imperativ al normelor din decretul menţionat. În continuarea expunerii, recurenta-reclamantă arată că, în opinia sa termenul de prescripţie început să curgă la data de 24.09.2011, când a fost comunicată părţilor rata aplicabilă vopsirii zonelor de beton dă către inginerul FIDIC prin determinarea emisă la data menţionată. Raportat la data apreciată ca fiind momentul de început al începerii curgerii termenului de prescripţie, recurenta-reclamantă susţine că în cauză sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 169/1958, iar nu cele ale C. civ., astfel cum a reţinut instanţa. În consecinţă, se susţine greşita aplicare a art. 6 C. civ. din perspectiva statuării că actele şi faptele juridice săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a noii legi civile nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii, respectiv a săvârşirii ori producerii lor. De asemenea a invocat, în acelaşi context, Decizia ÎCCJ nr. 1/2014 pronunţată în recurs în interesul legii.

În baza aceloraşi susţineri, recurenta-reclamantă apreciat că se impune constatarea prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile vizând reparaţiile cu ţesătură de carbon şi reparaţiile cu benzi de carbon, pentru care apreciază că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 11.11.2020, când antreprenorul a solicitat aplicarea ratei de 16,31 Euro.

Pentru toate criticile expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului cu consecinţa casării sentinţei de fond şi trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar reţinerea cauzei spre rejudecare, admiterea acţiunii în anulare şi desfiinţarea în parte a sentinţei arbitrale în ce priveşte cele pretenţii prescrise la data formulării cererii de arbitrare.

Întâmpinarea şi recursul incident:

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă ASOCIEREA A. SPA a invocat excepţia de netimbrare a recursului declarat, precum şi excepţia de tardivitate a declarării căii de atac. Subsidiar excepţiilor invocate, a solicitat în principal respingerea recursului ca nefondat, iar în măsura admiterii căii de atac, trimiterea cauzei către tribunalul arbitral în vederea pronunţării pe fondul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pe calea cererii de recurs incident, intimata-pârâtă a atacat încheierea de şedinţă din 4 octombrie 2019 şi considerentele sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., criticile sale vizând următoarele aspecte:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat cele dispuse în şedinţa publică din 4 octombrie 2019, consemnate în încheierea de la acel termen, prin care a fost respinsă excepţia de netimbrare a acţiunii în anulare. A susţinut că instanţa de fond a acordat recurentei-reclamante o scutire de la plata taxei judiciare de timbru, în condiţiile în care nu erau îndeplinite condiţiile impuse de textul legal prin aceea că partea nu este o instituţie publică, iar cererea nu avea ca obiect venituri publice. A susţinut, totodată, că prin raportare la prevederile 200 C. proc. civ. şi la art. 34 din O.U.G. nr. 80/2013 că sancţiunea pentru nerespectarea normelor din materia timbrajului este nulitatea, fiind incidente prevederile art. 176 alin. (6) C. proc. civ. în sensul că nu este necesară dovedirea vătămării.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat considerentul instanţei de fond care a statuat că prin hotărâre arbitrală s-a reţinut aplicarea legii române şi pe cale incidentală caracterul imperativ al normelor juridice ce reglementează regimul prescripţiei extinctive sub imperiul Decretului nr. 169/1958, aceste aspecte nefiind criticate în acţiunea în anulare, astfel încât nu pot fi puse în discuţia părţilor.

Raportând critica la prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că această dezlegare a problemei de drept, a caracterului imperativ al normelor ce reglementează prescripţia extinctivă în Decretul nr. 169/1958 ce poate fi aplicat şi în raporturile de drept internaţional privat, poate fi analizată pe calea recursului la considerente. În dezvoltarea criticii, recurenta-pârâtă arată că nu există o statuare a tribunalului arbitral cu privire la caracterul normelor cuprinse în Decretul nr. 169/1958, astfel încât apreciază că nu există o motivare în hotărârea recurată sub acest aspect.

Mai arată că regimul reglementat de Decretul nr. 169/1958 aplicabil în raporturile de drept intern, nu este obligatoriu aplicabil şi în raportul juridic de drept internaţional privat. Sub acest aspect, susţine că potrivit art. 147 din Legea nr. 105/1992 (în prezent art. 2663 C. civ.) regimul prescripţiei în raporturi de drept internaţional privat este de ordine privată, menţionând că fiind dată posibilitatea părţilor să aleagă legea aplicabilă contractului, cum ar fi în cauză legea română, rezultă că pentru dreptul român nu reprezintă o chestiune esenţială - de ordine publică - să se aplice regimul juridic al prescripţiei acestui tip de raporturi juridice. Citează, în sensul susţinerii sale, din lucrări de specialitate.

Pentru toate criticile formulate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului incident, cu consecinţa casării în parte a încheierii de şedinţă din 4 octombrie 2019 sub aspectul soluţiei de respingere a excepţiei de netimbrare a acţiunii în anulare, precum şi cu consecinţa menţinerii soluţiei pronunţate de instanţa de fond cu înlăturarea considerentelor vizând caracterul de ordine publică a normelor de reglementează prescripţia extinctivă în Decretul nr. 169/1958.

Prin întâmpinarea la recursul incident, recurenta-reclamantă a invocat excepţia de inadmisibilitate.

Admisibilitatea recursurilor:

Cererea de recurs principal a fost depusă cu respectarea prevederilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V- civilă, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., recursul fiind declarat şi motivat în termenul legal de 30 de zile, calculat potrivit art. 181 C. proc. civ.

Cererea de recurs incident a fost depusă cu respectarea dispoziţiilor art. 491 C. proc. civ., raportat la art. 474 C. proc. civ., coroborat cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ., o dată cu întâmpinarea la recursul principal.

A fost întocmit şi comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

La termenul din data de 18 februarie 2021 Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia tardivităţii declarării recursului principal, constatând respectarea prevederilor art. 485 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac fiind depusă cu respectarea terenului legal de 30 zile. A dispus, totodată, unirea excepţiei de netimbrare a recursului principal cu fondul căii de atac, având în vedere existenţa criticilor din memoriul de recurs incident care vizau nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva soluţiei de scutire la plata taxei judiciare de timbru aferentă acţiunii în anularea hotărârii arbitrale. De asemenea, a respins excepţia de inadmisibilitate a recursului incident, apreciind că motivele invocate nu atrag sancţiunea invocată de recurenta-reclamantă.

A admis în principiu recursurile declarate şi a stabilit termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea acestora.

Analiza motivelor de recurs:

Recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. este apreciat ca nefondat pentru următoarele considerente:

Critica recurentei-reclamante subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat. Critica menţionată a vizat, în esenţă, nemotivarea sentinţei de fond sub două aspecte: al neexpunerii considerentelor care că conducă la stabilirea datei în început a curgerii termenului de prescripţie, precum şi a considerentelor care să justifice aplicarea dispoziţiilor noii codificări civile.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a expus raţionamentul juridic prin care a conservat cele statuate de tribunalul arbitral referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie. Se observă din această perspectivă că instanţa a precizat, în considerentele sentinţei, că aspectul referitor la momentul de început al termenului de prescripţie nu poate fi supus analizei în cadrul acţiunii în anulare, raportat la prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., nefiind în prezenţa încălcării unei norme imperative. S-a precizat, în continuarea raţionamentului juridic faptul că modalitatea de stabilire a momentului de început al termenului de prescripţie presupune analiza raportului contractual, a situaţiei de fapt şi interpretarea probatoriului administrat, aspecte ce nu pot fi examinate în acţiunea în anulare.

Se constată, deci, de Înalta Curte, existenţa considerentelor care să argumenteze aspectul legat de momentul de început al termenului de prescripţie, precum şi considerentele care justifică imposibilitatea analizării punctuale a criticilor recurentei-reclamante care tindeau la stabilirea unui alt moment, prin raportare la prevedere art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., invocată de parte în susţinerea acelor critici.

De asemenea, Înalta Curte reţine că în sentinţa de fond se regăsesc considerentele care justifică incidenţa normelor din C. civ., atât prin referirile la normele legale aplicabile ce se regăsesc în Legea nr. 71/2011, care conturează regimul juridic tranzitoriu al prescripţiei extinctive, la normele legale aplicabile ce se regăsesc în C. civ., cât şi prin referirea la cele statuate cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie. Prin raportare atât la normele de drept incidente, precum şi la momentul naşterii dreptului la acţiune care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive, instanţa de fond a redat raţionametul juridic care a conturat astfel soluţia de aplicare în speţă a dispoziţiilor noii codificări civile.

O altă critică a recurentei-reclamante subsumată aceluiaşi motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a vizat o pretinsă contradictorialitate a considerentelor sentinţei recurate.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă susţine această critică prin citarea trunchiată a considerentelor sentinţei de fond. Astfel, deşi partea susţine că instanţa de fond a reţinut că criticile sale se încadrează în motivul de anulare prevăzut de art. 488 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., analiza sentinţei relevă faptul că judecătorul a afirmat expres că doar formal se regăşeşte o asemenea încadrare, explicând în continuarea raţionamentului juridic motivele pentru care nu toate aspectele invocate de parte pot fi analizate din perspectiva motivului invocat în acţiunea în anulare.

În consecinţă, critica recurentei-reclamante sub acest aspect este nefondată, nefiind incident motivul de casare invocat din perspective unor considerente contradictorii.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Se reţine sub un prim aspect caracterul confuz la primei critici în care recurenta-reclamantă invocă o pretinsă nelegalitate a sentinţei de fond care statuează asupra imposibilităţii de punere în discuţia părţilor a unor aspecte invocate în întâmpinarea depusă la dosar, motivat de faptul că acele aspecte nu au fost criticate prin acţiunea în anulare. Înalta Curte nu poate decela motivul de nelegalitate susţinut de recurenta-reclamantă, pe de o parte întrucât aspectele criticate în recurs nu au făcut obiectul de analiză al instanţei de fond, iar pe de altă parte nu vine în contradicţie cu susţinerile părţii referitoare la caracterul imperativ al normelor care reglementează regimul prescripţiei extinctive cuprinse în Decretul nr. 169/1958.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea sentinţei de fond sub aspectul neanalizării momentului de început al termenului de prescripţie, apreciind că instanţa era obligată să analizeze raţionamentul tribunalului arbitral din perspectiva normelor imperative ale Decretului nr. 169/1958.

Critica este nefondată. Este adevărat că în vechea legislaţie prescripţia extinctivă era de ordine publică, normele având un caracter imperativ, astfel cum rezultă din Decretul nr. 169/1958, în timp ce prin noua codificare civilă instituţia prescripţiei a fost transformată într-una de ordine privată. Însă, pentru a statua asupra normelor legale incidente speţei se impune, aşa cum a făcut tribunalul arbitral, o analiză a situaţiei de fapt, prin raportare la probatoriul administrat pentru a se stabili momentul naşterii dreptului la acţiune pentru creditorul obligaţiei de plată, moment ce determină şi începutul curgerii termenului de prescripţie.

Se reţine că prin invocarea motivului reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de fond reaprecierea situaţiei de fapt, prin reanalizarea probatoriului administrat în faţa tribunalului arbitral pentru a determina o nouă apreciere a momentului naşterii dreptului la acţiune al creditorului obligaţiei de plată, respectiv o nouă apreciere a momentului de început al prescripţiei extinctive, pentru a justifică o pretinsă încălcare a unor norme imperative.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine legalitatea sentinţei de fond care a statuat asupra imposibilităţii examinării sentinţei arbitrale în raport de criticile formulate de recurenta-reclamantă, întrucât ar presupune analiza situaţiei de fapt şi reaprecierea probatoriului, în condiţiile în care motivul de anulare vizează strict încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii.

Înalta Curte observă că prin criticile formulate în cadrul acţiunii în anulare, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, sub aparenţa încălcării unor norme imperative ale legii încearcă forţarea aplicării acestora prin solicitarea de stabilire a unei alte situaţii de fapt, care ar atrage, în opinia părţii, incidenţa normelor Decretului nr. 169/1958. Este evidentă intenţia recurentei-reclamante de a înlătura cele reţinute de tribunalul arbitral în sensul că, ulterior stabilirii momentului de început al prescripţiei extinctive prin analiza conduitei părţilor şi a probatoriului administrat, a apreciat incidenţa normelor C. civ. din materia prescripţiei care conferă instituţiei un regim de ordin privat, constatând că excepţia nu a fost invocată până la termenul limită prevăzut de lege.

Acest aspect, însă, nu are semnificaţia încălcării unei norme imperative a legii, deoarece pentru a fi în ipoteza motivului de anulare invocat în cauză se impunea mai întâi să se reţine aplicabilitatea acelor norme. Or, în speţă, analiza probatoriului a condus spre concluzia aplicării unui alt act normativ, iar nu a celui susţinut de recurenta-reclamantă.

În acest context, în acord cu instanţa de fond care a apreciat că nu se supune motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. aspectul legat de stabilirea momentului de început al termenului de prescripţie, Înalta Curte reţine că nu este incidentă în cauză Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, având în vedere că aceasta vizează prescripţiile începute anterior intrării în vigoare a C. civ.. Or, cum aspectul referitor la momentul de început al termenului de prescripţie nu a făcut obiectul verificării în faţa instanţei de fond, fiind necesare verificări ale situaţiei de fapt, nu se poate reţine incidenţa deciziei menţionate, în contextul reţinerii începerii curgerii termenului de prescripţie ulterior intrării în vigoare a C. civ.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la împlinirea termenului de prescripţie, prin raportare la momentul apreciat de aceasta ca fiind cel de început, nu vor fi analizate de Înalta Curte având în vedere cele expuse anterior.

Recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. SPA, precum şi excepţia de netimbrare a recursului principal sunt apreciate de Înalta Curte ca nefondate pentru următoarele considerente:

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizând nelegalitatea încheierii de şedinţă din 4 octombrie 2019 este nefondată. Pe cale de consecinţă, excepţia de netimbrare a recursului principal unită cu fondul cauzei este, de asemenea, nefondată. Se menţionează că motivele vor fi analizate în vederea expunerii raţionamentului juridic atât în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate, cât şi excepţia de netimbrare, Înalta Curte reţinând că acestea sunt comune sub ambele aspecte.

În mod legal instanţa de fond a reţinut incidenţa prevederilor Legii nr. 554/2004, care statuează asupra asimilării persoanelor juridice de drept public ce au ca obiect de activitate un serviciu public cu autorităţile publice.

Înalta Curte reţine, totodată, incidenţa în cauză a prevederilor Legii nr. 500/2002 care, definind instituţia publică, stabileşte, în art. 2 alin. (1) pct. 30 că intră în această noţiune, alături de ministere, şi instituţiile din subordinea/coordonarea acestora finanţate din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din lege. Or, printre bugetele menţionate în art. 1 alin. (2) din se regăsesc şi fondurile externe nerambursabile, contractul dintre părţi având la bază o asemenea finanţare. Se reţine, din această perspectivă, aşa cum a apreciat şi instanţa de fond, incidenţa în cauză a prevederilor art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, vizând scutirea recurentei-reclamante de la plata taxei judiciare de timbru, atât în cadrul acţiunii în anulare, cât şi în calea extraordinară de atac.

Având în vedere cele reţinute, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesară analizare susţinerilor recurentei-pârâte vizând pretinsa nulitate a hotărârii atacate, precum şi caracterul absolut al nulităţii invocate. Doar pentru acurateţea raţionamentului juridic Înalta Curte precizează că greşita timbrare a cererii cu care a fost investită instanţa, urmare a dispoziţiilor acesteia nu atrage sancţiunea nulităţii absolute, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, prin raportare la prevederile art. 200 C. proc. civ. Un prim aspect care conduce la concluzia precizată este acela că prevederile invocate nu sunt aplicabile în căile de atac decât în măsura compatibilităţii lor cu procedura de judecată a căii de atac. în al doilea rând sancţiunea reglementată de art. 200 C. proc. civ. are în vedere neachitarea taxei de timbru astfel cum a fost stabilită de instanţă, iar nu statuarea acesteia asupra scutirii de plată. În sfârşit, lipsa sancţiunii nulităţii este dedusă şi din dispoziţiile O.U.G. nr. 80/2013 care statuează că în măsura în care instanţa de control judiciar costată neachitarea corespunzătoare a taxei judiciare de timbru în faţa instanţelor inferioare, are obligaţia de a da în debit partea cu suma corect datorată (art. 38 din actul normativ menţionat). În concluzie, nu există o sancţiunii a nulităţii ataşată unei greşitei stabiliri a taxei judiciare de timbru, indiferent dacă vizează cuantumul acesteia ori scutirea de plată.

Este nefondată şi critica recurentei-pârâte întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine caracterul confuz al motivelor ce susţine critica formulată, relevat de faptul că deşi calea procesuală aleasă a fost aceea a recursului la considerente, într-un prim motiv invocă o pretinsă nemotivare a instanţei de fond, raportat la reţinerea de către instanţă a caracterului imperativ a normelor cuprinse în Decretul nr. 169/1958.

Chiar şi în acest context, reţinând admisibilitatea criticii pe calea recursului incident, prin raportare la Decizia nr. 14/2020 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al acesteia. Se reţine, astfel, că deşi instanţa de fond a precizat că tribunalul arbitral prin aprecierea legii române ca lege aplicabilă litigiului a reţinut implicit şi caracterul de norme imperative ale celor cuprinse în Decretul nr. 169/1958, Înalta Curte observă că tribunalul arbitral a statuat în mod expres asupra caracterului acestor norme, în analiza comparativă a celor două reglementări. Se menţionează în acest sens considerentul nr. 157 paragraful 2 din hotărârea arbitrală.

În acest context, în mod legal instanţa de fond a apreciat că nu mai poate pune în discuţia părţilor problema caracterului normelor din Decretul nr. 169/1958, având în vedere statuarea tribunalului arbitral în acest sens şi lipsa criticilor pe acest aspect în cadrul acţiunii în anulare.

Nu sunt fondate nici criticile recurentei-pârâte referitoare la înlăturarea caracterului imperativ al normelor Decretului nr. 169/1958 într-un litigiu de drept internaţional privat. Se reţine că art. 147 din Legea nr. 105/1992, în vigoare sub imperiul C. civ. din 1864 nu are valenţa oferită de recurenta-pârâtă, nestabilind un alt regim al prescripţiei extinctive în raporturile cu element de extraneitate. El stabileşte doar că prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi, nestatuând derogatoriu asupra regimului acesteia. În consecinţă, sub regimul C. civ. din 1864, prin raportare şi la art. 147 din Legea nr. 105/1992, indiferent de modalitatea de soluţionare a litigiului, pe cale acţiunii adresate instanţei judecătoreşti sau pe calea arbitrajului, normele Decretului nr. 169/1958 rămân imperative, urmând regimul stabilit de cadrul legislativ de la acel moment.

De asemenea, referirea la art. 2663 C. civ. este nerelevantă în raport cu Decretul nr. 169/1958, articolul fiind adoptat în corelare cu noua reglementare a prescripţiei extinctive, care dobândeşte în viziunea noii codificări civile un caracter de ordine privată.

Totodată, sunt nerelevante extragerile din doctrină, acestea neputând conduce la eventuala apreciere a nelegalităţii hotărârii recurate.

Pentru toate considerentele reţinute, având în vedere şi prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât excepţia de netimbrare a recursului principal, invocată de recurenta-pârâtă, cât şi recursul principal şi recursul incident, reţinând caracterul nefondat al criticilor formulate.

Având în vedere respingerea recursului incident, Înalta Curte va respinge şi cererea recurentei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, nefiind întrunite condiţiile reglementate de art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată excepţia de netimbrare a recursului declarat de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A.

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. SPA împotriva sentinţei civile nr. 114 din 20 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea privind acordarea de cheltuieli de judecată formulată de recurenta A. SPA.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2021.