Statute of limitations for post-privatization compensation claims: accrual date fixed at final vindication judgment rather than physical asset transfer

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29.08.2019, reclamanta S.C. PROSPECŢIUNI S.A., prin administrator judiciar A.. şi prin administrator special B. a chemat în judecată pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.062.962,11 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală prevăzută de art. 3 alin. (21) din O.U.G. nr. 13/2011, calculate de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective a debitului, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 2.000 m.p. situat în Bucureşti, str. x, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 şi cele ale art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002.

Prin sentinţa civilă nr. 265/03.03.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii, lipsei de interes şi prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.062.962,11 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, precum dobânda legală aferentă prevăzută de art. 3 alin. (21) din O.U.G. nr. 13/2011, calculate începând cu data introducerii cererii (29.08.2019) până la data plăţii efective a debitului.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1647/25.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, a susţinut că soluţia instanţei de apel este criticabilă din perspectiva identificării în timp a momentului naşterii dreptului material la acţiune, fiind interpretate şi aplicate în mod greşit prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit recurentei, momentul la care se naşte dreptul la acţiune coincide cu cel al scoaterii terenului în suprafaţă de 2.000 m.p. situat în Bucureşti, str. x, Sector 1 din patrimoniul societăţii (27.07.2018) şi nu cu momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în acţiunea în revendicare. Aceasta, întrucât reclamanta a deţinut terenul în baza Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate nr. x/1996, titlu care nu a fost desfiinţat, ci dimpotrivă a fost consolidat prin decizia nr. 204/27.02.2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi prin decizia nr. 5231/25.09.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

A mai susţinut că terenul a fost scos din patrimoniul său începând cu luna august 2018, când i-a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate deţinut de C., soluţionată definitiv prin decizia nr. 493R/29.11.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acesta fiind actul juridic în baza căruia s-a consolidat dreptul de proprietate asupra parcelei de teren deţinute de C. în baza titlului de proprietate contestat.

Aşadar, recurenta a subliniat că terenul în discuţie s-a aflat în permanenţă în posesia sa, încă de la momentul transformării societăţii, în baza Legii nr. 15/1990, din fostă întreprindere de stat, în societate comercială şi până la momentul scoaterii din patrimoniu, titlul de proprietate asupra bunului fiind Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate nr. x/1996.

În ceea ce priveşte dosarul ce a avut ca obiect acţiunea în revendicare formulată de C., recurenta a susţinut că acest litigiu a avut loc anterior privatizării societăţii, iar despre existenţa sentinţei civile nr. 24174/18.12.2000 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti dată în dosarul nr. x/2000, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1727A/07.10.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, dată în dosarul nr. x/2001 a aflat cu ocazia judecării dosarului nr. x/2013.

Totodată, a mai arătat că la momentul în care a aflat despre existenţa celor şapte titluri de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 42/1990, reclamanta a contestat valabilitatea lor în justiţie, iar scoaterea terenurilor din patrimoniu s-a făcut după tranşarea cu caracter definitiv a situaţiei juridice a acestora.

Recurenta a subliniat că în cauză nu se află în discuţie o situaţie de restituire a imobilelor către foştii proprietari, ci o procedură în care autorităţile publice ale statului au emis titluri de proprietate pentru acelaşi bun, astfel că pârâta trebuia să cunoască situaţia juridică a terenului adus aport la capitalul social al reclamantei.

Aşadar, momentul la care se naşte dreptul la despăgubiri este momentul scoaterii din patrimoniu a terenului a cărui drept de proprietate a fost disputat definitiv, dreptul la acţiune al recurentei fiind născut cel mai devreme la data de 29.11.2017, când a fost pronunţată decizia civilă nr. 493 şi cel mai târziu în luna iulie 2018, când a fost făcută punerea în posesie a terţului.

Intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică decizia atacată, invocând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la identificarea în timp a momentului de la care curge termenul de prescripţie.

Critica este nefondată.

În cauză, situaţia de fapt reţinută în etapele devolutive ale procesului presupune existenţa unui teren care s-a aflat în patrimoniul recurentei, adus ca aport la capitalul social de către pârâtă şi care a fost revendicat de către terţul C., în baza titlului de proprietate deţinut de acesta.

Obiectul acţiunii constă în repararea prejudiciului cauzat prin diminuarea patrimoniului recurentei cu valoarea acestui teren, ca urmare a restituirii lui către fostul proprietar, fundamentul juridic al cererii fiind dispoziţiile art. 324 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 88/1997.

Instanţa de fond a respins excepţiile inadmisibilităţii, lipsei de interes şi a prescripţiei dreptului material la acţiune şi, totodată, a admis cererea de chemare în judecată, iar instanţa de apel a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins-o ca prescrisă.

Referitor la terenul aflat în discuţie, în suprafaţă de 2.000 m.p. situat în Bucureşti, str. x, pe rolul instanţelor de judecată au existat mai multe litigii.

Astfel, un prim litigiu a avut ca obiect acţiunea în revendicare formulată de C. în contradictoriu cu S.C PROSPECŢIUNI S.A., care a fost admisă, pârâta fiind obligată să îi lase reclamantului în deplină proprietate şi paşnică folosinţă terenul, în acest sens fiind pronunţată sentinţa civilă nr. 24174/18.12.2000 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2000, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1727A/07.10.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, dată în dosarul nr. x/2001.

Cel de-al doilea litigiu, purtat între S.C PROSPECŢIUNI S.A. şi C., a avut ca obiect acţiunea în constatare nulitate absolută a titlului de proprietate nr. x/15.11.1993 deţinut de pârât, ce a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1641/14.03.2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 493/29.11.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Ulterior, prin încheierea din 05.04.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost deschisă procedura generală de insolvenţă împotriva S.C PROSPECŢIUNI S.A., iar prin decizia nr. 13/27.07.2018 emisă de administratorul judiciar a fost scos din patrimoniul societăţii terenul în suprafaţă de 2.000 m.p. şi restituit proprietarului, C..

Având în vedere obiectul acţiunii, prin care se tinde la repararea unui prejudiciu cauzat printr-o pretinsă faptă civilă ilicită a autorităţilor implicate în procesul de privatizare, determinarea momentului la care recurenta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul afirmat se face prin prisma prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În cauză, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat în mod corect că momentul de la care curge termenul de prescripţie este cel la care recurenta a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului în favoarea terţului, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, proces în care recurenta a fost parte şi care a fost finalizat în mod irevocabil în cursul anului 2003.

În cadrul memoriului de recurs, recurenta susţine că procesul ce a avut ca obiect acţiune în revendicare, soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 1727A/07.10.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, dată în dosarul nr. x/2001, a fost iniţiat înainte de privatizare şi că nu a putut afla despre existenţa hotărârii judecătoreşti la acea epocă, chiar dacă îi este opozabilă.

Înalta Curte constată că nu poate reţine aceste susţineri, având în vedere că nu prezintă relevanţă faptul că procesul privind revendicarea terenului a fost iniţiat anterior privatizării societăţii, în condiţiile în care recurenta a fost parte în acest litigiu, fiindu-i opozabilă decizia civilă nr. 1727A/07.10.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2001, hotărâre care produce efecte în ceea ce priveşte obligaţia de restituirea bunului.

Chiar dacă recurenta nu a pus în executare obligaţia rezultată din decizia civilă enunţată, cea de a îi lăsa terţului în deplină proprietate terenul, termenul general de prescripţie de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 în care putea formula cererea de despăgubire în baza art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 curge de la data presupusei evicţiuni, respectiv 07.10.2003 şi nu de la momentul ieşirii din patrimoniul său a terenului (27.07.2018), cum greşit susţine.

Practic, ceea ce solicită recurenta este reţinerea unui alt moment de la care să curgă termenul de prescripţie, în contextul în care din punct de vedere juridic a pierdut posesia terenului încă din 2003.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. PROSPECŢIUNI S.A., prin administrator judiciar A.. şi prin administrator special B., împotriva deciziei civile nr. 1647/25.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2021.