Abusiveness of mortgage loan commission clauses under consumer protection law: requirement for clarity, intelligibility, and assessment of significant imbalance.

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 28.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D.. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să constate caracterul abuziv şi, implicit, nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit ipotecar nr. x/28.09.2007, de la:

- art. 4.11 lit. a) privind comisionul de acordare de 1%, calculat la valoarea creditului şi art. 4.11 lit. b) referitor la comisionul de administrare lunară a creditului de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului; să oblige pârâtele la restituirea către reclamanţi a sumei de 750 franci elveţieni, echivalent în RON la suma de 3.067,5 RON, calcul efectuat la cursul B.N.R. de 1 franc elveţian = 4,09 RON, reprezentând comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală, începând cu data încasării şi până la data restituirii efective; să oblige pârâtele la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, începând cu data încheierii contractului (28.09.2007) şi până la momentul încheierii actului adiţional nr. x/08.02.2016, la care se adaugă dobânda legală;

- art. 4.1, 4.3 şi 4.5, în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica dobânda curentă în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă şi aplicarea sa automată la valoarea soldului creditului existent la data modificării acestuia; să oblige pârâtele la restituirea către reclamanţi a sumei încasate cu titlu de diferenţă de dobândă, ca urmare a aplicării dobânzii modificate unilateral faţă de dobânda fixă de 5,35%/an, în perioada dintre data încheierii contractului (28.09.2007) şi data încheierii actului adiţional nr. x/08.11.2010, la care se adaugă dobânda legală;

- art. 9.3, în ceea ce priveşte dreptul băncii de a declara scadente toate obligaţiile din prezentul contract în cazul în care împrumutatul are alte obligaţii faţă de bancă care nu au fost onorate la termen şi au fost declarate scadente, considerându-se această situaţie un caz de culpă conform prezentului contract;

- art. 5.1, referitor la rambursarea ratelor lunare în valuta în care s-a acordat creditul şi, în consecinţă, să dispună convertirea în RON a contractului de credit la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 28.09.2007 (1 franc elveţian = 2,0224 RON), în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit şi data încheierii actului adiţional nr. x/08.02.2016; să oblige pârâtele să restituie reclamanţilor sumele plătite în plus, ca urmare a convertirii în RON a contractului de credit la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării acestuia, în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit şi data încheierii actului adiţional nr. x/08.02.2016, la care se adaugă dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile din Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE, art. 1.271 C. civ. şi Directiva 2014/17/UE.

Prin sentinţa civilă nr. 515/C/26.09.2018, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă:

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.11 lit. a) şi b) din contractul de credit ipotecar nr. x/28.09.2007, a obligat pârâtele la restituirea către reclamanţi a sumelor de 750 franci elveţieni, reprezentând comision de acordare şi de 1.268 RON, cu titlu de dobândă legală, începând cu data încasării şi până la data restituirii efective, precum şi a sumelor de 7.251,89 franci elveţieni, reprezentând comision de administrare, începând cu data încheierii contractului, 28.09.2007, şi până la 08.02.2016, data încheierii actului adiţional nr. x, la care se adaugă suma de 9.512 RON, cu titlu de dobândă legală.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.1, art. 4.3 şi art. 4.5 din contractul de credit ipotecar nr. x/28.09.2007, în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica dobânda curentă în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă şi aplicarea sa automată la valoarea soldului creditului existent la data modificării acestuia, a obligat pârâtele să restituie reclamanţilor suma de 2.799 franci elveţieni încasată cu titlu de diferenţă de dobândă, ca urmare a aplicării dobânzii modificate unilateral faţă de dobânda fixă de 5,35%/an, în perioada dintre data încheierii contractului, 28.09.2007, şi data încheierii actului adiţional nr. x/08.11.2010, la care se adaugă suma de 5.606 RON, cu titlu de dobândă legală, începând cu data încasării şi până la data restituirii efective.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 9.3 din contract, în ceea ce priveşte dreptul băncii de a declara scadente toate obligaţiile din prezentul contract în cazul în care împrumutatul are alte obligaţii faţă de bancă care nu au fost onorate la termen şi au fost declarate scadente, considerându-se această situaţie ca un caz de culpă.

A obligat pârâtele să plătească reclamanţilor suma de 4.154 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins restul pretenţiilor.

A stabilit onorariu definitiv pentru expert E. aferent efectuării raportului de expertiză nr. x/19.06.2018, la suma de 4.154 RON.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 09.11.2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat lămurirea sentinţei civile nr. 515/C/26.09.2018.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 443 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 24/C/23.01.2019, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamanţilor şi, în consecinţă, a lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 515/C/26.09.2018, în sensul că:

Prin dispoziţia "Obligă pârâtele la restituirea către reclamanţi a sumei de 750 CHF, reprezentând comision de acordare şi suma de 1.268 RON reprezentând dobânda legală începând cu data încasării şi până la data restituirii efective" se înţelege că obligă pârâtele la restituirea către reclamanţi a sumei de 750 franci elveţieni, reprezentând comision de acordare şi suma de 1.268 RON, dobândă legală calculată potrivit raportului de expertiză, începând cu data încasării şi până la data de 01.06.2018, dobândă care curge în continuare până la data restituirii efective a sumei.

Prin dispoziţia "Obligă pârâtele la restituirea către reclamanţi a sumei de 7.259,89 CHF, cu titlu de comision de administrare, începând cu data încheierii contractului, 28.09.2007 şi până la încheierea actului adiţional nr. x, la care se adaugă suma de 9.512 RON, cu titlu de dobândă legală începând cu data încasării şi până la data restituirii efective" se înţelege că obligă pârâtele la restituirea către reclamanţi a sumei de 7.259,89 franci elveţieni, cu titlu de comision de administrare, începând cu data încheierii contractului, 28.09.2007 şi până la încheierea actului adiţional nr. x, la care se adaugă suma de 9.512 RON, dobândă legală calculată conform raportului de expertiză, începând cu data încasării şi până la data de 01.06.2018, dobândă care curge în continuare până la data restituirii efective.

Prin dispoziţia "Obligă pârâtele să restituie reclamanţilor suma de 2.799 CHF încasată cu titlu de diferenţă de dobândă, ca urmare a aplicării dobânzii modificate unilateral, faţă de dobânda fixă de 5,35%/an, în perioada dintre data încheierii contractului 28.09.2007 şi data încheierii actului adiţional nr. x/08.11.2010, la care se adaugă suma de 5.606 RON dobândă legală, începând cu data încasării şi până la data restituirii efective" se înţelege că obligă pârâtele să restituie reclamanţilor suma de 2.799 franci elveţieni încasată cu titlu de diferenţă de dobândă, ca urmare a aplicării dobânzii modificate unilateral faţă de dobânda fixă de 5,35%/an, în perioada dintre data încheierii contractului 28.09.2007 şi data încheierii actului adiţional nr. x/08.11.2010, la care se adaugă suma de 5.606 RON, dobânda legală calculată potrivit raportului de expertiză începând cu data încasării şi până la data de 01.06.2018, dobândă care curge în continuare până la data restituirii efective.

Împotriva sentinţei civile nr. 515/26.09.2018, pârâta C. S.A. a declarat apel.

La 04.04.2019, F. S.A. a învederat instanţei faptul că a dobândit calitatea de parte în cauză, ca urmare a fuziunii prin absorţie a apelantei C. S.A., conform sentinţei civile nr. 1899/21.11.2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018.

La termenul din 03.09.2019, pârâta D.. a făcut dovada dobândirii creanţei din litigiu şi cea a schimbării denumirii sale din D. în D..

La 03.09.2019, G. S.A., prin reprezentant H. S.A., a formulat cerere de intervenţie, susţinând că în luna martie 2018 a intervenit contractul de cesiune între ea, în calitate de cesionar şi D.., în calitate de cedent, cu privire la creanţa rezultată din contractul de credit ce face obiectul prezentului litigiu, arătând că este succesoarea D..

Prin încheierea din 15.10.2019, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis cererea de intervenţie a G. S.A., prin reprezentant H. S.A.

Prin decizia nr. 1500/Ap/30.10.2019, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins apelul declarat de pârâta cesionară a drepturilor litigioase, G. S.A. şi a obligat apelanta să plătească intimatului A. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 13.01.2020, F. S.A. a formulat cerere de completare a deciziei.

La 07.02.2020, reclamanţii au formulat cerere de îndreptare a erorii materiale.

Prin decizia nr. 103/Ap/13.02.2020, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins cererea de completare a deciziei formulată de F. S.A. şi a admis cererea reclamanţilor de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele şi în dispozitivul aceleiaşi decizii, în sensul că:

- la pag. 20 alin. (7) şi la pag. 21 alin. (1) din considerentele deciziei s-a menţionat denumirea corectă a apelantei, respectiv "F. S.A., în calitate de succesoare a C. S.A", în loc de "apelanta pârâtă cesionară G. S.A.", cum din eroare s-a consemnat.

- la pag. 22 alin. (1) din dispozitivul deciziei s-a menţionat denumirea corectă a apelantei, respectiv "F. S.A., în calitate de succesoare a C. S.A", în loc de "pârâta cesionară a drepturilor litigioase G. S.A.", cum din eroare s-a consemnat.

A mai dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurate în dispozitiv, în sensul că la penultimul alineat se va menţiona "Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de recurs urmând a se depune la Curtea de Apel Braşov", în loc de menţiunea "Definitivă", cum din eroare s-a consemnat.

Împotriva deciziei nr. 1500/Ap/30.10.2019, au declarat recurs pârâtele F. S.A., G. S.A., prin reprezentant H. S.A. şi D..

Prin cererea de recurs, pârâta F. S.A. a solicitat repunerea în termenul de recurs, în argumentarea căreia a arătat că nu i-a fost comunicată decizia, deşi a fost parte în dosar, precizând că a luat cunoştinţă de hotărâre la 07.01.2020, dată la care reclamanţii au notificat banca.

Pe fondul recursului, a solicitat admiterea şi casarea deciziei atacate pentru următoarele motive:

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apelului său nici în considerente, nici în dispozitiv, deşi în preambulul hotărârii se menţionează că a fost amânată pronunţarea la 30.10.2019 asupra apelului declarat de pârâta F. S.A. (la pag. 20 şi 22).

Sub acest aspect, a mai arătat că a formulat cerere de completare a hotărârii, în sensul pronunţării asupra apelului său, însă aceasta i-a fost respinsă.

A mai susţinut că în luna martie 2018 a intervenit contractul de cesiune între D., în calitate de cedent şi G. S.A., în calitate de cesionar, cu privire la creanţa din contractul de credit aflat în discuţie.

În ceea ce priveşte fondul litigiului, recurenta a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care transpun dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, norme care exclud de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la comisioane şi dobândă, deoarece acestea fac parte din preţul contractului, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, a arătat în esenţă că instanţa de apel trebuia să constate că în contract s-a menţionat în mod clar cuantumul şi modalitatea de plată a comisioanelor şi că, potrivit art. 24 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, comisioanele şi dobânda reprezintă preţul contractului.

Referitor la clauza de la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit, privind comisionul de acordare în cuantum de 1% din suma împrumutată (75.000 franci elveţieni), respectiv 750 franci elveţieni, recurenta a susţinut că în mod greşit a fost constatat caracterul abuziv al acesteia, având în vedere că nu sunt întrunite cerinţele de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit recurentei, instanţa de apel în mod greşit a apreciat că nu ar fi fost negociată clauza în discuţie, că în cuprinsul contractului de credit nu au fost definite serviciile prestate în vedere perceperii comisionului de acordare şi că ar fi de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În opinia recurentei, instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu greşita aplicare a dispoziţiilor din Legea nr. 193/2000 şi O.U.G. nr. 50/2010.

Totodată, a subliniat că se impune aplicarea, cu precădere, a modului de interpretare a legislaţiei comunitare ce rezultă din hotărârea C.J.U.E. în Cauza C-621/17, prin care sunt interpretate dispoziţiile art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE, cu referire la clauzele ce reglementează comisioanele percepute de creditori, noţiunea de definire a comisioanelor prin contract şi lipsa obligaţiei de a negocia aceste costuri accesorii ale finanţării, având în vedere principiul aplicării prioritare a dispoziţiilor comunitare în raport cu cele din dreptul intern.

În continuare, recurenta a expus exhaustiv aspecte legate de comisionul de acordare, cu referire la noţiunea acestuia, la activităţile premergătoare şi ulterioare acordării creditului, la serviciile prestate de bancă cu analiza documentaţiei aferente creditului care profită clientului, arătând în final că este firesc ca acesta să le achite.

A mai susţinut că nu poate fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că există o contraprestaţie din partea băncii, că reclamanţii au cunoscut încă de la momentul solicitării creditului cuantumul comisionului, că a fost exprimată în mod clar şi inteligibil, iar clauza a fost negociată. Mai mult decât atât, legislaţia de la acel moment nu interzicea perceperea unui astfel de comision.

Totodată, recurenta a precizat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 atunci când a statuat că valoarea comisionului de acordare este prea mare, hotărârea pronunţată reprezentând o modificare a contractului de credit aflat în discuţie.

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel nu a motivat şi reţinut îndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, hotărârea pronunţată fiind motivată lacunar şi dată cu încălcarea normelor de drept material incidente.

În final, a susţinut că acest comision de acordare este recunoscut în cuprinsul art. 93 lit. d) teza I din Legea nr. 193/2000, iar legalitatea acestuia rezultă şi din cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010.

În ceea ce priveşte clauza de la art. 4.11 lit. b) din convenţia de credit, referitoare la comisionul de administrare credit, recurenta a subliniat că perceperea acestuia nu contravine legii, fiind reglementat şi de dispoziţiile din O.U.G. nr. 50/2010.

A mai evidenţiat că nu sunt întrunite cerinţele de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind prezentate pe larg aspecte legate de neîndeplinirea condiţiilor privind constatarea caracterului abuziv, ce au fost arătate anterior în cazul comisionului de acordare.

Recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate şi cu privire la dispoziţia dată asupra clauzelor de la art. 4.1, 4.3 şi 4.5 din contract, referitoare la dobânda şi dreptul băncii de a o modifica.

Sub acest aspect, a arătat că modalitatea de calcul a dobânzii a fost prezentată într-un mod clar reclamanţilor, iar ca urmare intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 a fost încheiat actul adiţional nr. x/08.11.2010.

Potrivit recurentei, soluţia instanţei de apel este contradictorie şi lipsită de temei, deoarece în mod eronat s-a reţinut că banca nu ar fi făcut dovada şi că nu ar fi depus la dosar actul adiţional de modificare a dobânzii, deşi în dispozitivul hotărârii se menţionează obligaţia băncii de a restitui diferenţa de dobândă peste 5,35%/an de la data încheierii contractului până la data încheierii actului adiţional.

În continuare, recurenta a dezvoltat o amplă motivare a recursului prin care tinde la dovedirea neîndeplinirii cerinţelor privind constatarea caracterului abuziv a clauzei referitoare la dobândă, reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, susţinând că părţile au negociat clauza având în vedere că dobânda variabilă nu este formulată în acelaşi mod în cuprinsul contractelor încheiate de bancă şi că dreptul băncii de a o revizui rezidă în cuprinsul convenţiei de credit.

Referitor la modalitatea de calcul a dobânzii de la data contractării până la data încheierii actului adiţional, recurenta a susţinut că nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece în cuprinsul clauzei a fost prevăzută posibilitatea consumatorului de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel că sunt aplicabile prevederile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000. În acest context, notificarea băncii coroborat cu posibilitatea consumatorului de a rambursa anticipat creditul are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, iar faptul că prevederile contractului nu conţin o descriere suficient de cuprinzătoare a motivelor temeinice care conferă băncii dreptul de modifica rata dobânzii este complinită prin libertatea oferită consumatorului de a accepta sau refuza.

Totodată, potrivit recurentei, art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 permite caracterul variabil al dobânzii contractuale, astfel că devin aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În final, a relevat că instanţa nu poate interveni asupra clauzei în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanţi, aceştia având posibilitatea de a solicita rezilierea contractului.

O altă critică adusă deciziei recurate se referă la dispoziţia dată asupra clauzei de la art. 9.3 din contract, cu privire la dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, în argumentarea căreia recurenta a arătat că nu sunt întrunite cerinţele caracterului abuziv.

A susţinut că această clauză reprezintă o aplicaţie a regulii decăderii din beneficiul termenului reglementat de art. 1025 C. civ. de la 1864, devenind aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, motiv pentru care clauza nu poate fi constatată ca fiind una abuzivă.

Recurenta a mai criticat decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte dispoziţia dată asupra obligaţiei sale de a restitui sumele încasate cu titlu de comision de acordare şi de administrare şi diferenţa de dobândă de peste 5,35% aferentă perioadei 28.09.2007-08.11.2010.

Sub acest aspect, a făcut referire la jurisprudenţa în materie, arătând că potrivit teoriei generale a obligaţiilor, anularea unei clauze într-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive, excepţie aplicabilă şi în cauză.

O ultimă critică pusă în discuţie vizează greşita dispoziţie dată de instanţa de apel cu privire la obligarea sa la plata dobânzii legale, recurenta susţinând că plata acesteia se aplică, conform prevederilor din O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, doar obligaţiilor stabilite în moneda naţională, nu şi altor monede din alte state. Astfel, în cauză, nu sunt aplicabile aceste dispoziţii legale, întrucât lipseşte elementul de extraneitate.

În final, a subliniat că dobânda legală aferentă debitelor constatate printr-o hotărâre judecătorească se acordă de la data la care aceasta a devenit definitivă.

În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 20.01.2021 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin decizia nr. 590/10.03.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca inadmisibil recursul declarat de D.. şi G. S.A. împotriva deciziei nr. 1500/Ap/2019/30.10.2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia Civilă şi a disjuns recursul promovat de pârâta F. S.A., care a fost înregistrat sub dosarul nr. x/2021.

Prin încheierea din 10.03.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia tardivităţii recursului pârâtei F. S.A. şi a constatat că nu se mai impune analizarea cererii de repunere în termenul de recurs, faţă de împrejurarea că la dosar nu se regăseşte dovada comunicării deciziei recurate. Totodată, a admis în principiu recursul pârâtei F. S.A. şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Prealabil, Înalta Curte arată că va analiza recursul pârâtei într-o ordine diferită de cea redată prin cererea de recurs.

Astfel, se constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, deoarece din cuprinsul memoriului de recurs nu se pot desprinde critici de nelegalitate ce ar putea fi analizate prin prisma acestei ipoteze de casare, recurenta limitându-se la simple afirmaţii în sensul că soluţia instanţei de apel ar fi contradictorie sau că hotărârea a fost motivată lacunar, însă fără a se dezvolta critici în acest sens.

O primă critică adusă deciziei recurate se referă la nepronunţarea de către instanţa de apel asupra apelului promovat de pârâta F. S.A., în susţinerea căreia recurenta arată că în preambulul hotărârii se menţionează că a fost amânată pronunţarea la 30.10.2019 asupra apelului său şi că cererea de completare a hotărârii formulată sub acest aspect i-a fost respinsă.

Sub un prim aspect, se reţine că această critică se încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că se invocă încălcarea unei reguli de procedură în desfăşurarea judecăţii.

Critica nu poate fi primită.

Din actele de la dosar reiese că, în cauză, ulterior pronunţării deciziei recurate, decizia nr. 1500/Ap/30.10.2019, în dispozitivul căreia se menţionează respingerea apelului declarat de pârâta cesionară a drepturilor litigioase G. S.A. a fost pronunţată o altă hotărâre, respectiv decizia nr. 103/13.02.2020.

În cadrul acestei hotărâri din urmă, curtea de apel a respins cererea formulată de F. S.A. de completare a deciziei civile nr. 1500/Ap/30.10.2019 şi, totodată, a admis cererea reclamanţilor de îndreptare a erorilor materiale strecurate în considerentele şi în dispozitivul aceleiaşi decizii civile, în sensul că la pag. 20 alin. (7) şi la pag. 21 alin. (1) din considerente, precum şi la pag. 22 alin. (1) din dispozitivul deciziei se va menţiona denumirea corectă a apelantei, respectiv "F. S.A., în calitate de succesoare a C. S.A", în loc de "apelanta-pârâtă cesionară G. S.A.".

Aşadar, având în vedere că eroarea materială cu privire la denumirea apelantei a fost remediată printr-o altă hotărâre, împotriva căreia recurenta nu a exercitat calea extraordinară de atac a recursului, nu poate fi primită critica recurentei în sensul că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra apelului promovat de pârâta F. S.A., întrucât aspectele legate de rectificarea intervenită excedează controlul de legalitate de vreme ce obiectul recursului îl constituie doar decizia civilă nr. 1500/Ap/30.10.2019.

În continuare, Înalta Curte subliniază că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, în condiţiile de la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., recursul putând fi exercitat numai pentru motive ce au făcut obiectul analizei instanţei anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel.

Astfel, numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

În cadrul memoriului de recurs, se observă că recurenta invocă omisso medio mai multe motive de recurs, în contextul în care motivele de apel au vizat exclusiv soluţia pronunţată de prima instanţă doar în ceea ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de acordare şi dobândă.

Astfel, în această etapă procesuală a recursului, se invocă o presupusă nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva greşitei soluţionări a clauzelor de la art. 4.11 lit. b) din contract, referitoare la comisionul de administrare a creditului şi de la art. 9.3 din contract, în ceea ce priveşte dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, precum şi a capetelor de cerere referitoare la dispoziţia de restituire a sumelor percepute cu acest titlu şi, implicit, dobânda legală la care recurenta a fost obligată.

Or, în aplicarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., aceste critici referitoare la greşita soluţionare a clauzelor de la art. 4.11 lit. b) şi art. 9.3 din contract, în ce priveşte comisionul de administrare şi scadenţa anticipată a creditului, precum şi a dispoziţiei de restituire a sumei percepute cu titlul de comision de administrare şi a dobânzii legale sunt formulate omisso medio, acestea neputând forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală.

În ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv a clauzei referitoare la dobândă şi posibilitatea băncii de a o modifica, clauze inserate la art. 4.1, 4.3 şi 4.5, recurenta a evocat în esenţă aspecte legate de faptul că este exclusă de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât face parte din obiectul principal al contractului, că a fost încheiat actul adiţional nr. x/08.11.2010 în cadrul căruia a fost prezentată modalitatea de calcul a dobânzii, faptul că este guvernată de art. 371 din O.U.G. nr. 50/2010 şi că a înlocuit dispoziţiile convenite iniţial de către părţi, precum şi faptul că nu sunt întrunite cerinţele de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Criticile nu pot fi primite.

În acord cu abordarea propusă de recurenta-pârâtă, se impune a se sublinia faptul că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale trebuie să înceapă cu observarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanţa de judecată având obligaţia de a stabili în mod prioritar dacă respectiva clauză se află în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal. Or, această situaţie de excludere de la controlul caracterului abuziv nu este operantă în speţă, clauza referitoare la dobânda de referinţă variabilă nefiind exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil.

Examinarea făcută de instanţa de apel a fost în acord cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000, prin care legiuitorul a înţeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniştii, acest regim vizând cu precădere momentul încheierii contractului şi faza negocierilor, analiza raportându-se la aceste două momente.

Obligaţia de transparenţă vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Astfel, acestea trebuie să fie redactate într-un mod clar şi inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate şi să fie lizibile.

Astfel, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 4.3 din contractul de credit, ca urmare a faptului că această clauză nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, întrucât nu conferă nicio previzibilitate reclamanţilor asupra majorărilor de care este susceptibilă rata dobânzii.

Aşadar, în mod corect instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Recurenta se prevalează de actul adiţional nr. x/08.11.2010, susţinând că în cuprinsul acestuia a fost prezentată modalitatea de calcul a dobânzii, faptul că este guvernată de art. 371 din O.U.G. nr. 50/2010 şi că a înlocuit dispoziţiile convenite iniţial de către părţi, în condiţiile în care în faţa instanţelor de fond nu a făcut dovada probatorie, astfel că susţinerile sale nu au fost primite.

Totodată, susţinerile recurentei-pârâte care stau la baza justificării nevoii sale de majorare a dobânzii variabile aferente creditului acordat şi a dreptului său de a o revizui în mod unilateral, precum şi cele referitoare la faptul că nu există nicio dispoziţie legală care să limiteze sau să interzică modalitatea de clacul a dobânzii variabile nu pot fi primite.

Echilibrul contractual care trebuie verificat de instanţă în baza dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 este unul juridic, iar nu economic.

Instanţa de judecată nu poate cerceta echilibrul economic, întrucât nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unor nevoi şi a utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Puterea discreţionară a băncii de modificare a ratei dobânzii, în lipsa unor criterii clare şi inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecinţele economice, este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

În consecinţă, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparenţă în modificarea ratei dobânzii.

Totodată, inserarea unei astfel de clauze, care, coroborată cu posibilitatea pe care banca şi-a rezervat-o implicit şi în mod intenţionat de a se raporta discreţionar, fără consultarea prealabilă a reclamanţilor şi fără acordul acestora, la oricare din indicii financiari obiectivi, contravine obligaţiei de informare care îi incumbă acesteia.

Faptul că recurenta-pârâtă a procedat la înmânarea unui grafic de rambursare şi că reclamanţii au posibilitatea de a denunţa contractul de credit nu este de natură a exclude incidenţa prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi a celor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, obligaţia de transparenţă a acestui drept al băncii de modificare a ratei dobânzii fiind necesară a fi prezentată în cuprinsul contractului de credit, deoarece întinderea drepturilor şi a obligaţiilor trebuie să fie cunoscută sau cel puţin determinabilă încă de la încheierea acestuia, pentru putea fi prevăzute consecinţele economice în ceea ce priveşte patrimoniul reclamanţilor.

Obligarea recurentei-pârâte la restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de diferenţă de dobândă, modificată în mod unilateral de recurentă, s-a făcut în considerarea reparării prejudiciului suferit de către reclamanţi prin perceperea unei dobânzi suplimentare, astfel că nu poate fi primită critica recurentei-pârâte referitoare la faptul că nu putea fi obligată în acest sens.

Înalta Curte constată însă întemeiate criticile formulate de recurentă în ce priveşte dispoziţia dată capătului de cerere referitor la comisionul de acordare inserat la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit, în sensul constatării caracterului abuziv al acestuia.

În cauză se constată că instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă a clauzei referitoare la comisionul de acordare din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, având în vedere că analiza s-a rezumat la constatarea împrejurării că valoarea de 1% din cea a creditului acordat a fost stabilită în mod abstract şi unilateral, fiind disproporţionată, apreciindu-se astfel că are caracter abuziv pentru lipsa negocierii şi faţă de faptul că a impus reclamanţilor obligaţii excesive.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În cauză, instanţa de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare a creditului şi, cu toate acestea, a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, instanţa de apel avea şi obligaţia de a analiza în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor-consumatori, dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Aşadar, în rejudecare instanţa de apel va ţine seama de cele statuate prin considerentele prezentei decizii, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în considerarea art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziei atacate, pe care o va casa, cauza urmând a fi trimisă curţii de apel spre o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta F. S.A. împotriva deciziei nr. 1500/Ap/30.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2021.