Recovery of fraudulent bank transfers: failure to prove direct unjust enrichment despite third-party origin of funds and non-applicability of delictual liability

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială (în prezent secţia a VI-a Civilă, în urma reorganizării potrivit art. 225 din Legea nr. 71/2011), sub nr. x/2014 (număr în format vechi 4083/25.03.2004), reclamanta A. S.A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.526.400.000 ROL, precum şi la plata dobânzii legale ce se va calcula la valoarea debitului şi care curge de la data alimentării contului pârâtului, respectiv din 19.09.2001 (pentru suma de 1.250.000.000 RON) şi data de 20.11.2001 (pentru suma de 276.400.000 RON), până la data plăţii efective a datoriei.

În drept, a invocat prevederile art. 992 C. civ. şi urm., art. 109 şi art. 7201 C. proc. civ.

Prin încheierea din 25.02.2005, în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ., a fost suspendată judecata cauzei, până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2005 înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin încheierea din 22.06.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a încuviinţat cererea de redeschidere a judecăţii şi a repus cauza pe rol, în raport cu art. 244 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1985/28.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea şi a obligat reclamanta la plata către stat a sumei de 1.080 RON, cheltuieli reprezentate de acordarea ajutorului public judiciar pârâtului pentru efectuarea expertizei grafoscopice, conform art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile plăţii nedatorate, reglementate de art. 993 C. civ., având în vedere că ipoteza avansată de reclamantă este aceea că, în cauză, creditarea contului bancar al pârâtului s-a realizat prin operaţiuni bancare frauduloase, iar nu din eroare de către reclamantă.

Totodată, s-a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ nici condiţiile pentru exercitarea acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, nefiind demonstrat faptul că patrimoniul băncii a fost diminuat ca o consecinţă a măririi patrimoniul pârâtului.

Sub acest aspect, s-a avut în vedere că reclamanta nu a făcut dovada sarcinii pretenţiilor afirmate, conform prevederilor art. 1169 C. civ.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1504/28.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut incidenţa prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la aspectele legate de răspunderea civilă delictuală, temei invocat pentru prima dată în apel, în condiţiile în care în cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a făcut referire doar la plata nedatorată şi la îmbogăţirea fără justă cauză, ca temei al angajării răspunderii pârâtului.

Instanţa de apel a mai constatat că, în raport cu situaţia factuală, nu se poate reţine că în speţă a avut loc o plată nedatorată care să dea reclamantei dreptul la restituire, aşa cum a susţinut reclamanta.

Astfel, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate, având în vedere că raporturile juridice invocate de reclamantă sunt între S.C. C. S.A. şi pârât, respectiv între dl. D. şi pârât, plăţile nefiind făcute de către bancă, ci de către terţe persoane.

În ceea ce priveşte îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului, instanţa de apel a constatat că nu poate fi reţinută, deoarece sporirea patrimoniului pârâtului şi micşorarea patrimoniului reclamantei nu sunt efectul aceleiaşi cauze. Patrimoniul intimatului-pârât s-a mărit ca urmare a virării sumei totale de 1.526.400.000 RON vechi de către două terţe persoane, respectiv S.C. C. S.A. şi D., iar nu de către reclamantă.

Instanţa de apel a mai reţinut că prejudiciul cauzat reclamantei a fost produs de inculpaţii condamnaţi în dosarul penal nr. x/2010, soluţionat prin decizia penală nr. 424/A/22.03.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, prin consemnarea în jurnalele de operaţiuni ale operatorilor Sucursalei Bucureşti a A. S.A., de plăţi efectuate din conturile unor clienţi ai A. S.A., plăţi pentru care nu au fost identificate documente justificative şi nu de pârâtul din prezenta cauză.

În final, s-a mai reţinut că raportul de expertiză contabilă întocmit în dosarul de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. nu poate fi valorificat în cauză, deoarece are caracter extrajudiciar, iar concluziile expuse în cuprinsul acestuia nu pot fi opozabile pârâtului, care nu a fost trimis în judecată prin rechizitoriul întocmit în dosarul de urmărire penală, ci dimpotrivă s-a dispus clasarea cauzei în ceea ce îl priveşte, prin ordonanţa din data de 22.09.2014.

Totodată, s-a mai apreciat că în mod corect prima instanţă a constatat lipsa de efecte juridice utile în prezenta cauză a concluziilor raportului de expertiză grafoscopică, aspectele reţinute legat de persoana pârâtului nefiind necesare şi suficiente pentru a se determina concluzia îndeplinirii condiţiilor pentru plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând modificarea hotărârii atacate şi, în consecinţă, admiterea acţiunii, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că pârâtul a fost cercetat penal pentru participare la delapidarea recurentei, iar prin Ordonanţa nr. 879/22.09.2014 s-a dispus soluţia de clasare pe latură penală cu privire la faptele reţinute ca fiind săvârşite de către pârât pe fondul intervenirii legii penale mai favorabile, conform art. 5 C. pen.

Recurenta a mai arătat că hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, astfel că nu se poate reţine lipsa răspunderii civile în speţă, sens în care invocă prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate da lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

În continuare, a susţinut că răspunderea penală este diferită de cea civilă, care poate fi angajată chiar şi în condiţiile în care fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni sub aspectul laturii subiective sau obiective, astfel că este criticabilă concluzia instanţei de apel cum că "(...) prejudiciul a fost produs de inculpaţii din dosarul penal (...) şi nu de pârâtul B.".

A mai evidenţiat că instanţele anterioare, pe fondul înţelegerii insuficiente a mecanismului delapidării cercetat în dosarul penal nr. x/2005, precum şi pe fondul interpretării insuficiente a probatoriului administrat nu au reţinut participarea pârâtului B. în lanţul operaţiunilor de delapidare care constă în însuşirea sumei primite în cont, prin operaţiuni dolosive şi folosirea acestei sume în interes personal, semnând documente bancare şi creând astfel aparenţa de legalitate a operaţiunilor de delapidare.

Potrivit recurentei, nu poate fi reţinută constatarea instanţei de apel potrivit căreia "Nu se poate ignora faptul că prin decizia penală nr. 424/A/22.03.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, a fost admisă în parte acţiunea civilă promovată de A. S.A. şi au fost obligaţi în solidar inculpaţii (...) să plătească reclamantei din prezenta cauză suma de 935.256.796.564 ROL, la care se adaugă şi dobânda legală", deoarece deşi a fost pronunţată o decizie de condamnare prin care inculpaţii au fost obligaţi la repararea prejudiciului, nu s-a făcut dovada că prejudiciul cauzat a fost efectiv recuperat.

Prin urmare, nu se poate reţine absolvirea pârâtului de răspundere civilă pentru partea de prejudiciu la care a avut participare, având în vedere întregul probatoriu administrat în cauză, cu referire la expertiza grafoscopică şi concluziile din raportul de expertiză judiciară contabilă efectuată în dosarul penal nr. x/2005

Recurenta a conchis în sensul că instanţa de apel nu a realizat o coroborare a probelor de la dosar şi, totodată, le-a interpretat insuficient, schimbând astfel natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acţiunii reclamantei.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel în mod greşit nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 370 Codul comercial

Sub acest aspect, a subliniat că în cuprinsul motivelor de apel a arătat sursa de provenienţă a banilor, modalitatea prin care suma de 1.526.400.000 ROL a intrat în contul pârâtului, în lipsa unor documente justificative în înţelesul Legii nr. 32/1991, prin debitări şi creditări succesive ale unor conturi ale mai multor clienţi ai băncii, urmare a faptelor de delapidare săvârşite de interpuşi.

În acest context, recurenta a arătat că toate sumele de bani intrate în conturile clienţilor săi devin proprietatea băncii, fiind incidente prevederile art. 370 Codul comercial, motiv pentru care nu pot fi reţinute considerentele din decizia recurată, în sensul că plăţile nu au fost făcute de reclamantă, ci de către terţe persoane, C. S.A. şi D., întrucât în acest caz s-ar încălca dreptul de proprietate al băncii, dobândit legal şi s-ar restrânge abuziv exerciţiul dreptului de administrare asupra patrimoniului, precum şi dreptul la desdăunare integrală a băncii pentru prejudiciul creat.

Totodată, în susţinerea tezei, potrivit căreia sumele de bani depuse în bancă de către terţe persoane devin proprietatea băncii, recurenta a invocat decizia nr. 4/04.04.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece Recursul în Interesul Legii, în dosarul nr. x/2016, în cadrul căreia se reţine că în cazul infracţiunilor de delapidare şi înşelăciune împotriva unei bănci numai aceasta se poate constitui parte civilă şi nu deponenţii de sume chiar dacă autorul, în speţă, prepusul băncii, a adus atingere patrimoniilor terţilor deponenţi.

Aşadar, în opinia recurentei, toate sumele de bani intrate în bancă, prin conturile curente ale clienţilor, devin proprietatea băncii, conform art. 370 Codul comercial.

Referitor la aspectele reţinute cu privire la raporturile juridice, în sensul că obligaţia de restituire a sumelor de bani s-ar naşte între S.C. C. S.A. şi pârât, respectiv între D. şi pârât, recurenta a arătat că nu au suport legal, deoarece în acest context banca nu ar mai fi avut calitate procesuală activă.

Sub acest aspect, recurenta a subliniat că a solicitat restituirea sumei primită de pârât în contul său, deoarece acesta a obţinut-o fără justă cauză şi a folosit-o în interes propriu, fapt ce reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză în prejudiciul băncii.

De altfel, în raport cu art. 1169 C. civ. a făcut dovada alimentării în mod nejustificat a contului pârâtului, ce a avut ca sursă patrimoniul băncii, fapt ce a determinat diminuarea nejustificată a patrimoniului băncii concomitent cu mărirea averii pârâtului, astfel că acesta are obligaţia de a restitui suma de 1.526.400.000 ROL.

Totodată, în lipsa justificării primirii sumei de bani de către pârât sub aspectul unei cauze reale şi licite, recurenta a dovedit că nu are la îndemână alt mijloc juridic pentru recuperare decât îmbogăţirea fără justă cauză.

Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situaţia în care instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii prin schimbarea naturii sau înţelesului vădit neîndoielnic al acestuia.

Ipoteza de la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. are în vedere acele situaţii în care judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii, cu toate că nu aveau dreptul să o facă, clauzele stipulate fiind clare şi precise, astfel încât calificarea dată de instanţă actului juridic este de natură a altera însuşi acordul de voinţă al părţilor, în substanţa sa.

În cauză, însă, prin prisma acestui motiv de casare, recurenta pune în discuţie aspecte legate de aprecierea probatoriului administrat în cauză, cu referire la rapoartele de expertiză, criticând faptul că instanţa de apel a interpretat insuficient probele de la dosar, schimbând astfel natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acţiunii.

Toate aceste susţineri relevă nemulţumirea recurentei faţă de modul de stabilire a situaţiei de fapt şi de interpretare a probatoriului administrat care au condus la respingerea acţiunii reclamantei, ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor privind plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză, aspecte care nu intră în sfera de analiză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Or, simpla reluare a situaţiei de fapt a cauzei şi susţinerea că instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al cererii de chemare în judecată şi a interpretării greşite a probatoriului administrat, cu scopul de a repune în discuţie concludenţa rapoartelor de expertiză grafoscopică efectuate în cauză şi de expertiză judiciară contabilă efectuat în dosarul penal nr. x/2005, nu pot fi primite, întrucât sunt aspecte de netemeinicie, ce nu se încadrează în prevederile şi exigenţele acestei căi de atac, prin care se analizează doar nelegalitatea deciziei recurate pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Totodată, recurenta mai invocă faptul că instanţa de apel pe fondul unei înţelegeri insuficiente a mecanismului de delapidare cercetat în dosarul penal nr. x/2005, precum şi a unei interpretări insuficiente a probatoriului, în mod eronat nu a reţinut răspunderea civilă a pârâtului pentru partea de prejudiciu ce i-a fost produs de acesta, dată fiind participarea lui în lanţul operaţiunilor de delapidare.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat eficienţă prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că reprezintă o cerere nouă aspectele ce ţin de răspunderea civilă delictuală a pârâtului, invocate pentru prima dată în apel.

De altfel, instanţa de apel a arătat că izvorul de obligaţii este diferit în ce priveşte răspunderea civilă delictuală, ce se întemeiază pe un fapt juridic ilicit, în schimb ce plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză se bazează pe un fapt juridic licit, dând naştere unui raport de obligaţii în temeiul căruia cel care a plătit este creditor al obligaţiei de restituire a prestaţiei executate, iar cel care a primit plata este debitorul aceleiaşi obligaţii.

Referitor la prejudiciul reclamat de recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a subliniat aspectele reţinute în hotărârea pronunţată în cauza penală, arătând că acesta a fost produs de persoanele din conducerea reclamantei, inculpaţii din dosarul penal, şi nu de pârât.

Or, instanţa de apel nu a efectuat o analiză proprie a vreunei fapte ilicite, faţă de împrejurarea că cererea de chemare în judecată nu conţine un astfel de petit, iar invocarea în apel a unei cereri noi este inadmisibilă.

Recurenta mai critică decizia atacată şi din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pornind de la faptul că în mod nelegal instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 370 Codul comercial, în baza cărora s-ar fi putut constata că sumele de bani intrate în conturile clienţilor devin proprietatea băncii, iar acţiunea sa este întemeiată.

Critica este nefondată.

În cauză, situaţia de fapt reţinută în etapele devolutive ale procesului presupune existenţa transferului bancar a sumei de 1.526.400.000 ROL. Obiectul litigiului de faţă constă în acţiunea reclamantei de obligare a pârâtului la plata acesteia şi a dobânzii legale, cererea de chemare în judecată fiind fundamentată pe plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Din considerentele deciziei atacate reiese că instanţa de apel a prezentat mecanismul creditării contului pârâtului cu ajutorul unor altor persoane, fiind analizate condiţiile legale ale instituţiei plăţii nedatorate, cât şi cele ale îmbogăţirii fără justă cauză.

Deşi recurenta solicită a se da prevalenţă dispoziţiilor art. 370 Codul comercial, instanţa de apel a arătat pe larg de ce aplicarea acestei norme legale nu este suficient pentru a conduce la admiterea apelului şi, în consecinţă, admiterea acţiunii, în contextul lipsei suportului temeiniciei cererii, considerentele reţinute fiind ignorate de către recurentă.

Astfel, a fost evidenţiat faptul că deşi este adevărat că banii transferaţi au fost, din punct de vedere juridic proprietatea băncii, instanţa de apel a explicat că transferurile provin din conturile unor terţi, context în care nu poate fi reţinută o eroare asupra plăţii de către reclamantă şi nici că s-ar fi produs o mărire a patrimoniului pârâtului în detrimentul patrimoniului reclamantei, care să fie determinate de aceeaşi cauză.

Sub acest aspect, a neîndeplinirii obligaţiei procesuale de către reclamantă de a-şi proba pretenţiile, dat fiind fundamentul juridic al transferurilor, precum şi faptul că acestea au fost făcute de terţii S.C. C. S.A şi D. în contul pârâtului, ci nu de reclamantă, soluţia instanţei de apel este legală.

De altfel, este de observat faptul că recurenta a prezentat instanţei de judecată o situaţie juridică complexă, în sensul că pe baza unei construcţii bazate pe dispoziţii din dreptul civil şi activitatea infracţională a altor persoane fizice pentru care s-a constatat existenţa unor fapte penale, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.526.400.000 ROL, însă fără a dovedi îndeplinirea condiţiilor referitoare la plata nedatorată şi ale îmbogăţirii fără justă cauză, în contextul în care creditarea contului pârâtului a fost făcută de alte persoane şi nu de recurentă.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la singurul remediu juridic avut la dispoziţie, reprezentat de îmbogăţirea fără justă cauză şi dovada alimentării contului pârâtului, Înalta Curte constată că nu sunt suficiente pentru a conduce la îndeplinirea condiţiilor sub acest aspect.

Aşadar, întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, împotriva deciziei civile nr. 1504/28.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2021.