Consumer fee challenge annulled as procedural misstep, leaving fee rejection intact.

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 30.03.2017, sub nr. x/2017, aşa cum a fost precizată ulterior, reclamanţii A., B., C., D., E. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta F. S.A., să se constate abuzive clauzele referitoare la comisionul de acordare, comisionul de administrare şi dobânda penalizatoare, restituirea sumelor excedentare în situaţia constatării nulităţii acestor clauze, la care se adaugă dobânda legală de la data plăţii acestora, la zi, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 975 din 10 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, disjuns din dosarul nr. x/2017, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii D., C. şi C., ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1725A din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii D., C. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 975 din 10 aprilie 2019.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii D., C. şi C. au declarat recurs.

În susţinerea recursului declarat, recurenţii arată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, precum şi a jurisprudenţei C.J.U.E.

Cu privire la comisionul de acordare şi la comisionul de administrare, recurenţii consideră că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, întrucât clauza care prevede perceperea unui comision fără a se presta un serviciu în schimbul acesteia îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată abuzivă în sensul acestei legi.

Invocă în acest sens, recurenţii, dezechilibrul semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor şi lipsa bunei-credinţe a băncii, care trebuie analizate în funcţie de justeţea comisionului de acordare, faţă de costurile suportate de bancă, în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

Învederează instanţei că, în situaţia în care plata acestui comision constituie o obligaţie, aceasta este vădit disproporţionată şi în defavoarea consumatorilor, clauza nefiind negociată în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Chiar dacă s-ar considera că existenţa acestui comision este justă, cuantumul său ar trebui să fie fix şi nu proporţional cu creditul.

Astfel, în opinia recurenţilor, clauza care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului conduce la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere, fiind o clauză abuzivă, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Referitor la clauza care prevede perceperea unui comision de administrare, recurenţii arată că aceasta determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plăţii comisionului şi că în speţă banca nu a acţionat corect şi echitabil, în condiţiile în care nu a explicat consumatorului pentru ce se datorează comisionul de administrare şi a încercat mascarea unei alte dobânzi prin intermediul acestui comision.

În cazul de faţă, potrivit recurenţilor, banca nu face dovada unei contraprestaţii sau a unui cost, căruia să îi corespundă aceste plăţi, invocând cauza C-241/98 a C.J.U.E.

Totodată, recurenţii expun ample consideraţii cu privire la sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil", arătând că analiza trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislaţiei speciale, privind protecţia consumatorului.

De asemenea, recurenţii menţionează că aceste clauze nu respectă nici exigenţele bunei-credinţe, deoarece inserarea comisionului de administrare le-a vătămat interesele legitime, patrimoniale, prin majorarea ratei lunare.

Cu privire la clauza ce prevede dobânda penalizatoare, recurenţii consideră că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, considerând că dispoziţia contractuală ce prevede plata unei dobânzi penalizatoare face parte din obiectul principal al contractului.

În acest sens, recurenţii arată că această clauză, care prevede perceperea unei dobânzi penalizatoare, nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, nefiind cunoscute consecinţele economice şi juridice ce ar putea decurge din aceasta.

Recurenţii susţin că această clauză este, de fapt, o veritabila clauză penală, interzisă de legea civilă în contractele de împrumut cu dobândă, evocând în acest sens decizia nr. XI din 24.10.2005, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, Legea nr. 313/20.02.1879, ale cărei dispoziţii sunt în vigoare şi constituţionale, potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 524 din 02 decembrie 1997.

Cu privire la restituirea sumelor achitate în plus, recurenţii consideră că instanţa urmează să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, în temeiul dispoziţiilor art. 992 şi art. 1092 şi următoarele C. civ. de la 1864.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Analizând recursul declarat de recurenţii-reclamanţi D., C. şi C. sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancţiunea nulităţii pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele expuse de către recurenţii-reclamanţi nu se încadrează în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8.

Din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că, deşi a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţinând încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a art. 992 şi art. 1092 C. civ., a art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi a art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, criticile la adresa deciziei recurate reprezintă o succesiune de fapte şi afirmaţii, fără a fi formulate critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel.

Întreaga argumentare a recurenţilor-reclamanţi vizează aspecte ce necesită o reevaluare a situaţiei de fapt existentă la momentul încheierii contractului de creditare: lipsa negocierii, lipsa de informare a consumatorilor, reaua-credinţă a băncii ce a produs vătămarea intereselor patrimoniale, dezechilibrul contractual, ca dezechilibru valoric şi nu juridic, aspecte ce vizează netemeinicia şi nu mai pot fi reanalizate în această etapă procesuală.

Recurenţii-reclamanţi tind, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi D., C. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1725A din 24 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi D., C. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1725A din 24 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2021.