Cassation limit of judicial review: prohibition on reassessing factual evidence in medical-legal damage quantification

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 09 martie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta societatea B. ROMÂNIA ASIGURARE - REASIGURARE S.A. solicitând, în contradictoriu şi cu intervenientul forţat C., obligarea pârâtei la plata sumei de 144.197 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în procent de 0,2% din despăgubirile datorate pentru fiecare zi de întârziere de la momentul avizării producerii accidentului, şi anume de la data de 10.12.2013, şi până la data plăţii efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 536 din 27 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis în parte cererea; a obligat pârâta la plata către reclamant a următoarelor sume: 1.091 euro, despăgubiri pentru daune materiale, sumă care urmează să fie plătită reclamantului în funcţie de cursul B.N.R. euro-leu de la data efectuării plăţii; 10.000 euro, despăgubiri pentru daune morale, sumă care urmează să fie plătită reclamantului în funcţie de cursul B.N.R. euro-leu de la data efectuării plăţii.

A obligat pârâta la plata către reclamant a penalităţilor de întârziere aferente daunelor materiale şi morale în procent de 0,1% pe zi de întârziere, după 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate de instanţa penală (începând cu data de 17.04.2017).

A respins în rest cererea de chemare în judecată ca nefondată.

A obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON, reprezentând onorariu de avocat, proporţional cu partea din acţiune admisă.

Prin decizia civilă nr. 1790A din 01 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul principal declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 536 din 27 februarie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C. şi cu apelanta-pârâtă B. S.A.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 16.667 euro (în echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plăţii), reprezentând despăgubiri pentru daune morale, precum şi a sumelor de 3.891 euro (în echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plăţii) şi de 4.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii apelului incident declarat de apelanta B. S.A.

A fost respins apelul incident declarat de apelanta B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat. Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

În susţinerea recursului declarat, recurentul-reclamant arată că, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii apelului incident formulat de asigurător, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 472 şi ale art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., respingând în mod nelegal excepţia invocată.

Recurentul-reclamant susţine că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, rezultă că apelul împotriva considerentelor hotărârii nu poate fi declarat decât pe cale principală şi nu pe cale incidentală.

Potrivit recurentului-reclamant, apelul incident exercitat de asigurător în prezenta cauză, are caracter accesoriu în raport de apelul principal declarat de reclamant, existând riscul pentru pârâtă, de a i se înrăutăţi situaţia prin eventuala admitere a apelului principal, având interesul de a formula o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii apelate. Caracterul accesoriu este dat de dispoziţiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ., din care rezultă dependenţa soluţiei date apelului incident de soluţia dată de instanţă apelului principal.

Solicită instanţei de recurs să observe că, în cauza de faţă, părţile au vizat prin formularea apelurilor, capete de cerere diferite, astfel: prin motivele de apel formulate pe calea apelului principal, în conformitate cu art. 470 C. proc. civ., reclamantul a criticat soluţia instanţei de fond din perspectiva aprecierii asupra capetelor de cerere ce privesc daunele morale şi materiale, iar pârâta, prin apelul său incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 472 C. proc. civ., a solicitat reformarea sentinţei sub aspectul înlăturării penalităţilor de întârziere.

Ca atare, se constată că ar fi putut exista riscul unei soluţii defavorabile pârâtei numai în privinţa deciziei privind despăgubirile morale şi materiale, criticate de reclamant prin apelul principal, deoarece motivele apelului incident formulat de pârâtă trebuie să se circumscrie limitelor de devoluţiune stabilite prin apelul principal, neputându-se schimba ceea ce nu a fost criticat, întrucât a intrat în putere de lucru judecat.

În aceste condiţii, recurentul-reclamant apreciază că apelul incident declarat de pârâtă ar fi fost admisibil numai în limitele criticilor din apelul principal, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 472 alin. (1), art. 470 şi art. 461 C. proc. civ., apelul pârâtei nu a fost unul incident, ci unul principal.

În condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor legale, apelul incident nu poate fi exercitat decât în limitele apelului principal, întrucât nu poate fi soluţionat decât în limitele în care se judecă apelul declarat de partea potrivnică, recurentul-reclamant consideră că apelul incident formulat de pârâtă trebuia apreciat ca inadmisibil.

O altă critică vizează faptul că, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirile morale, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1.385, art. 1.391, art. 58, art. 61, art. 252, art. 1.355 C. civ. şi art. 34 din Constituţia României.

Recurentul-reclamant apreciază că limitarea cuantumului despăgubirilor morale la suma de 16.667 euro, contravine normelor de drept material arătate.

Potrivit recurentului-reclamant, transpunerea textelor legale reprezentate de art. 1.385, art. 1.391 şi art. 1.355 C. civ. şi a celorlalte norme mai sus citate la speţa dedusă judecăţii, s-a realizat în mod nelegal prin decizia recurată, deoarece curtea de apel şi-a întemeiat soluţia nu pe restrângerea posibilităţilor de viaţă profesională şi socială a victimei, ori prin raportare la prejudiciile cauzate integrităţii sale - aşa cum impuneau normele de drept material în vigoare la momentul judecăţii şi aşa cum sunt reţinute aceste elemente în raportul medico-legal realizat şi celelalte documente medicale eliberate reclamantului, ci pe un element nelegal, ce nu exprimă în niciun fel consecinţele definitive ale accidentului rutier produs în data de 22.08.2009, prin raportare exclusiv la practica depusă de asigurător în dosar.

Recurentul-reclamant arată că, potrivit criteriilor recunoscute şi consacrate ce privesc dreptul la despăgubire la stabilirea daunelor morale, urmează a fi avute în vedere gravitatea leziunilor suferite, vârsta victimei la momentul accidentului, consecinţele pe care acestea le-au produs asupra sănătăţii, dar şi asupra vieţii de familie şi sociale, posibilitatea pentru victimă de a reveni la viaţa anterioară accidentului, precum şi necesitatea de a-i fi îmbunătăţite condiţiile de viaţă, suferinţele de ordin psihic. Cu toate acestea, instanţa de apel a motivat hotărârea pronunţată asupra acestui capăt de cerere, în mod nelegal, prin raportare la practica depusă de asigurător, încălcând astfel art. 61 C. civ.

În opinia recurentului-reclamant, nelegalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel este evidentă şi prin prisma faptului că singurul criteriu pentru determinarea cuantumului despăgubirii, impus de prevederile legale în vigoare, este acela al întinderii prejudiciului adus victimei, nu în raport de hotărârile pronunţate în alte cauze.

Recurentul-reclamant apreciază că, în cadrul deciziei pronunţate, instanţa de apel a refuzat să dea valoare susţinerilor sale, probate cu înscrisuri medicale şi declaraţiile martorului audiat, referitoare la aspecte ce privesc schimbarea semnificativă a modului de viaţă şi suferinţa din momentul accidentului şi cea care a urmat în lunga perioadă de recuperare şi, totodată, pierderea posibilităţii de a se bucura de o viaţă normală, corespunzătoare vârstei sale.

Recurentul-reclamant invocă şi decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea Constituţională şi art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, potrivit căruia "daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România", nicidecum cu o jurisprudenţă selectivă, favorabilă numai uneia dintre părţi.

Totodată, recurentul-reclamant apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit), în ce priveşte modul de cuantificare a daunelor morale, încălcând, astfel, principiul reparării integrale a prejudiciului instituit prin art. 1.385 C. civ.

Recurentul-reclamant arată că a suferit în data de 22.08.2009 un accident rutier soldat cu politraumatism, cu fractură antebraţ drept 1/3 superioară cu deplasare, deficienţă funcţională gravă de natura ortopedică, necesitând 80-90 de zile de îngrijiri medicale. Vătămările suferite, fizice şi emoţionale, având caracter de lungă durată, au determinat pierderea posibilităţii de a se îngriji singur, a capacităţii de muncă, temporar şi reducerea semnificativă a capacităţii adaptative.

Totodată, recurentul-reclamant susţine că diagnosticele grave stabilite iniţial sunt confirmate de toate examinările ortopedice şi de recuperare şi confirmate prin declaraţia martorului audiat, imposibilitatea victimei de a mai reveni la viaţa anterioară accidentului şi faptul că acesta este departe de a fi recuperat, reprezentând o realitate ce este confirmată medical şi prin referatul-depus la dosar.

În acest context, recurentul-reclamant susţine că motivul de nelegalitate vizează nu doar nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale mai sus enunţate cu privire la repararea integrală a prejudiciului nepatrimonial sub toate aspectele sale, ci şi încălcarea normelor legale ce impun respectarea forţei probante a concluziilor raportului medico-legal şi a celorlalte documente medicale a căror putere doveditoare este stabilită prin lege.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului, iar în secundar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, a fost preschimbat din oficiu termenul de judecată stabilit pentru data de 13 ianuarie 2021, la data de 24 februarie 2021, în complet de filtru.

Prin încheierea din 24 februarie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul, fixând termen la 14 aprilie 2021, în şedinţă publică.

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant, Înalta Curte reţine următoarele:

Deşi recurentul-reclamant a invocat nelegala soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii apelului incident declarat de intimata-pârâtă, în raport de dispoziţiile art. 472 şi ale art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., critică ce se circumscrie motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte nu va proceda la analiza acestui motiv de casare, recurentul-reclamant, prin apărător, arătând că nu mai înţelege să susţină aceste critici.

Motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Sub aspectul motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că analiza motivelor de apel invocate de reclamant a fost realizată în condiţii de legalitate, nefiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Se constată că a fost respectată cerinţa unui proces echitabil, care presupune ca o instanţă internă să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, susţinerile părţilor fiind examinate de către instanţă, procedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă.

În consecinţă, din considerentele necontradictorii expuse de către instanţa de apel rezultă care sunt argumentele ce au stat la baza pronunţării hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale.

Recurentul-reclamant a invocat şi motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că, deşi recurentul-reclamant, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.385, art. 1.391, art. 61, art. 58, art. 252, art. 1.355 C. civ., art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, în expunerea argumentelor face trimitere la situaţia de fapt, la probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri, expertiza medico-legală, declaraţia de martor, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel.

Se tinde, aşadar, inclusiv prin invocarea deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2018 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1790A din 1 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1790A din 1 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2021.