CHF Mortgage: Exclusion of Currency Risk Clause from Abusiveness Review via Supplementary Monetary Nominalism Norm

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 27 iunie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. şi D.., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei contractuale privind riscul valutar, inserată în contactul de credit încheiat şi eliminarea acesteia, clauză prevăzută în contractul de credit la capitolul 5 "Rambursarea creditului şi graficul de rambursare" - pct. 5.1;

- stabilizarea cursului de schimb CHF - leu la data încheierii şi semnării contractului de credit, 23.07.2007, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, în raport de cotaţia afişată de B.N.R. în ziua de 23.07.2007, 1 CHF = 1.881 RON;

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei privind comisionul de administrare în cuantum de 0,10% aplicat la valoarea soldului, achitat lunar, clauza contractuală prevăzută la art. 4 "Dobânzi şi Comisioane", pct. 4.11 lit. b) din contractul de credit nr. x/23.07.2007, în raport şi de art. 9 din actul adiţional nr. x/26.11.2010 - pct. 6.4 anexă;

- obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, de la data încasării acestuia şi până în prezent, în echivalent RON la cursul oficial leu - CHF stabilit de B.N.R. la data plaţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestuia;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda, clauză prevăzută la articolul 4 -"Dobânzi şi comisioane" pct. 4.1 - 4.2 din contractul de credit, în raport şi de art. I pct. l, 2 şi 3 din actul adiţional nr. x/26.11.2010 - anexa nr. - pct. l şi 2;

- stabilizarea formulei de calcul a dobânzii în raport de clauza contractuală prevăzută în art. 4 - pct. 4.2, respectiv: indicele de referinţă Libor la 3 luni plus marja băncii de 0 puncte procentuale;

- obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferenţă dobândă, dintre formula de calcul a dobânzii indicată la capătul anterior al cererii şi formulele de calcul practicate de pârâtă, precizate în graficele de rambursare generate, şi respectiv, actul adiţional nr. x/26.11.2010, de la data încasării şi până în prezent, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial leu - CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plăţii şi până la data achitării efective;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4016 din 31 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a constatat nulitatea clauzelor de la art. 4.1 şi 4.2 din contractul de credit nr. x/23.07.2007, în ceea ce priveşte calcularea dobânzii în funcţie de indicele de referinţă stabilit de banca, art. I - pct. 1, 2, 3 şi anexa I - pct. 1 şi 2 din actul adiţional nr. x/26.11.2010.

Prin decizia civilă nr. 371 din 26 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanţii - reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 4016 din 31 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu apelanta - pârâtă E. S.A. şi intimatele - pârâte D.. şi F., prin reprezentant G.

A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă E. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost schimbată în parte sentinţa atacă, în sensul că: a fost respinsă cererea de constatare a nulităţii clauzelor de la art. I pct. 1, 2 şi 3 şi anexa I pct. 1 şi 2 din actul adiţional nr. x/26.11.2010; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B..

În motivarea recursului declarat, recurenţii-reclamanţi arată că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea nelegală a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenţii-reclamanţi susţin că semnarea actului adiţional nr. x nu echivalează cu negocierea clauzelor contractule, sub aspectul dobânzii, împrejurare evidentă şi în raport de costul suplimentar suportat de consumatori ca urmare a implementării actului adiţional nr. x, cu marja crescută.

Privitor la condiţia negocierii, recurenţii-reclamanţi arată că aceasta presupune purtarea unor minime discuţii între părţi în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală pentru partea contractantă de a influenţa poziţia celeilalte părţi în scopul obţinerii unor condiţii contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta acesteia din urmă.

Din această perspectivă, recurenţii-reclamanţi apreciază că intimatei-pârâte îi revenea obligaţia de a proceda la informarea completă, corectă şi precisă asupra caracteristicilor esenţiale ale produsului financiar ce constituie obiectul actului adiţional, anterior încheierii acestuia, astfel încât decizia adoptată de consumatori să corespundă cât mai bine nevoilor lor.

La dosarul cauzei, astfel cum susţin recurenţii-reclamanţi, nu există dovezi care să ateste respectarea de către profesionist a obligaţiei negocierii şi a informării corespunzătoare.

Cu referire la respectarea exigenţelor bunei-credinţe, recurenţii-reclamanţi arată că, astfel cum reiese şi din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei-credinţe trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, urmând a se stabili dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţiile în cauză.

O altă critică de nelegalitate vizează neanalizarea prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, din perspectiva recurenţilor-reclamanţi analiza trebuind să fie realizată şi prin raportare la anexa Directivei 93/13.

Conform prevederilor pct. 1 lit. j) din Anexa Directivei 93/13/CEE, nu este suficient ca în cuprinsul clauzei ce are ca obiect dobânda revizuibilă, să se folosească noţiunea de "motiv întemeiat" sau "context internaţional marcat de turbulente, ce implica costuri mari de finanţare", ci motivul trebuie specificat într-o formă suficient de transparentă.

Recurenţii-reclamanţi susţin că dezechilibrul creat între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorilor este semnificativ, deoarece pe de o parte lasă doar la aprecierea profesionistului stabilirea părţii variabile din dobândă, care, prin evoluţia în timp poate duce la mărirea semnificativa a costului împrumutului, iar, pe de altă parte, s-a dovedit că interpretarea dată dă către bancă acestei clauze nu a dus niciodată la micşorarea dobânzii, ci doar la mărirea ei.

Dovada în acest sens, astfel cum susţin recurenţii-reclamanţi, este că prin implementarea actului adiţional nr. x, intimata a modificat clauza contractuală cu privire la dobândă tot în defavoarea consumatorilor, crescând marja la valoarea de 6,51 puncte procentuale.

Recurenţii-reclamanţi critică hotărârea şi din perspectiva neanalizării de către instanţa de apel în mod concret a cerinţelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv, criteriul negocierii, al dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credinţe şi al lipsei de transparenţă.

Recurenţii-reclamanţi invocă faptul că banca a încălcat dispoziţia prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerinţelor de claritate şi de transparenţă, nefurnizând informaţiile generale consumatorului.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de prim control judiciar nu a analizat în mod concret cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenţii-reclamanţi menţionează că perceperea comisionului de administrare de către creditor fără să ofere în schimb o contraprestaţie contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit şi reprezintă pentru debitor o obligaţie lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 C. civ. de la 1864 şi că intimata-pârâtă nu defineşte în contract, în mod clar şi inteligibil, serviciile pe care le pune la dispoziţia debitorului prin perceperea unor sume cu titlu de administrare.

Un alt argument este reprezentat şi de faptul că acest comision nu este definit în mod expres în niciuna din clauzele contractului de credit, iar comparând modul de calcul şi modul de plată a comisionului de administrare recurenţii-reclamanţi apreciază că există identitate între acestea şi cele specifice ratei dobânzii.

Existenţa dezechilibrului, în opinia recurenţilor-reclamanţi este dovedită de faptul că, în timp ce banca execută prestaţii standard, neinfluenţate în nici un fel de valoarea soldului creditului, sunt obligaţi să achite faţă de aceasta un comision direct proporţional cu valoarea acestui sold.

Comisioanele, astfel cum susţin recurenţii-reclamanţi, nu sunt incluse în obiectul principal al contractului, acestea fiind obligaţii accesorii de plată, care nu ţin de esenţa contractului prin comparaţie cu suma împrumutată şi dobânda aferentă, lipsind claritatea şi contraprestaţia.

Referitor la capătul de cerere vizând repunerea părţilor în situaţia anterioară, recurenţii-reclamanţi fac trimitere la prevederile art. 4.1 şi art. 4.2 din contractul de credit, arătând că în contract a fost stipulată dobânda pentru primul an de creditare la nivelul de 5,35%, urmând ca după primul an de creditare, rata de dobândă urma să se raporteze la nivelul dobânzii variabile egal cu indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF, plus marja de 0 puncte procentuale.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi invocă prevederile art. 6 alin. (1) din Directivă, în sensul că un contract încheiat între un vânzător sau furnizor şi un consumator continuă să angajeze părţile potrivit dispoziţiilor sale, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

Consideră, ca atare, recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel a interpretat eronat efectele principiului restitutio in integrum, întrucât în materia contractelor de împrumut nu există această imposibilitate obiectivă, o sumă de bani putând fi oricând restituită.

De asemenea, în opinia recurenţilor-reclamanţi, au fost ignorate şi prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi considerentele nr. 20 şi 23 ale Directivei, care nu interzic statelor membre să dispună restituirea prestaţiilor deja efectuate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale ce are ca obiect dobânda, instanţa avea obligaţia, drept consecinţă, a declarării nulităţii absolute a clauzei contractule, să dispună şi restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de diferenţă de dobândă nedatorată.

În ceea ce priveşte clauza referitoare la riscul valutar, critica de nelegalitate vizează faptul că instanţa de prim control judiciar a efectuat analiza numai din perspectiva unui aspect, şi anume acela al excluderii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar este, astfel cum arată recurenţii-reclamanţi, fără echivoc, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Constituţională prin decizia 62/2017 - punctul 37.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, câtă vreme prevederile art. 1578 C. civ. nu sunt de ordine publică, nu suntem în prezenţa unui acord reglementat de lege în sensul definit de prima teză a art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi a art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative.

Recurenţii-reclamanţi susţin că principiul nominalismului nu poate avea în vedere valutele cotate şi că interpretarea art. 1578 din vechiul C. civ. trebuie să se pornească de la premisa conform căreia noţiunea de "specie aflată în curs" este moneda naţională, adică leul românesc.

Prin raportare la aceste considerente, clauza contestată, în opinia recurenţilor-reclamanţi, nu transpune principiul nominalismului, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă şi deci să suporte singur riscul valutar. Prin urmare, ea poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Totodată, recurenţii-reclamanţi apreciază că excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 are în vedere ipoteza în care abuzul de putere economică al profesionistului este exclus pentru că, fiind vorba de o reglementare legală (fie ea chiar cu caracter supletiv, dar aplicabilă din oficiu în lipsa unei stipulaţii contrare) se prezumă că echilibrul preexistă.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de apel avea sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În acest sens, clauza în discuţie nu este exclusă, în opinia recurenţilor-reclamanţi, de la cenzură şi nu absolvă profesionistul de obligaţia de informare prevăzută de legea specială. Tocmai de aceea trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată şi dacă are caracter clar şi inteligibil prin raportare la dispoziţiile legii speciale.

Astfel cum susţin recurenţii-reclamanţi, includerea acestei clauze este de natură să genereze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât constituie sursa supra-îndatorării debitorului.

Recurenţii-reclamanţi, în susţinerea acestor argumente, fac ample trimiteri la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi la situaţia de fapt la momentul încheierii contractului de credit.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de cumpărare ale valutei, în cazul unui împrumut exprimat în moneda străină (CHF), dar deblocat în realitate în moneda naţională (LEU) şi care trebuie rambursat de consumator exclusiv în moneda naţională, nu poate fi considerată o remuneraţie al cărei caracter adecvat serviciului nu poate fi examinat pentru aprecierea caracterului sau abuziv.

Prevederile referitoare la suportarea riscului valutar de către consumator nu au fost inteligibile, recurenţii-reclamanţi apreciind că un produs de creditare într-o monedă volatilă, implicând riscuri semnificative, incontestabile şi incontrolabile, impuneau băncii respectarea obligaţiei precontractuale de informare, precum şi a obligaţiilor de consiliere şi avertizare.

Totodată, recurenţii-reclamanţi arată şi că riscul valutar nu este reglementat în concret în contractul încheiat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentele-pârâte F. S.A. şi D.. au declarat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 371 din 26 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În susţinerea recursului declarat, recurentele-pârâte arată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, recurentele-pârâte precizează că dobânda face parte din obiectul principal al contractului de împrumut.

Totodată, recurentele-pârâte solicită instanţei să aibă în vedere prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European - art. 3 lit. i), precum şi jurisprudenţa relevantă internă şi europeană.

În condiţiile în care clauzele contestate vizează obiectul principal al contractului, trebuie analizat aspectul legat de exprimarea acestor clauze într-un limbaj clar şi inteligibil.

Recurentele-pârâte precizează că dispoziţiile contractuale a căror nulitate este cerută se referă la contravaloarea comisioanelor, la dobânda contractuală sau la modul de restituire a împrumutului, prevederi care intră în noţiunea de preţ şi de obiect al contractului, cât şi echivalent al serviciilor prestate de bancă.

Ca atare, recurentele-pârâte arată că, în măsura în care aceste prevederi contractuale sunt exprimate clar şi inteligibil, permiţând consumatorului să înţeleagă obligaţiile pe care urmează să şi le asume, sunt excluse de la controlul judecătoresc.

Relevante, în acest sens, sunt în opinia recurentelor-pârâte şi prevederile art. 4 din Legea nr. 363/2007.

În ceea ce priveşte testul consumatorului mediu, recurentele-pârâte fac trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie - cauza C- 210/96, cauza C-540/08.

Cât priveşte a doua condiţie legală - negocierea - potrivit recurentelor-pârâte, contractele de credit au fost asimilate noţiunii doctrinare de "contract de adeziune" sau "contract standard preformulat" această expresie fiind preluată şi de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurentele-pârâte arată că, având în vedere natura juridică a contractului de adeziune, consimţământul ţine de esenţa actului juridic. Or, contractul de adeziune îndeplineşte acest criteriu, fiind rezultatul unui acord de voinţe, chiar în lipsa negocierii, care nu este de esenţa contractului.

Deşi forma tipizată a contractului, este prezentată unui număr nelimitat de aderenţi, manifestările de voinţă distincte ale acestora vor conduce la încheierea unor contracte diferite.

Contractul de credit, astfel cum susţin recurentele-pârâte, presupune, pe de o parte, analiza condiţiilor generale şi, pe altă parte, a condiţiilor speciale, acestea din urmă reprezentând partea negociată de părţile contractante şi agreată în funcţie de interesele şi situaţia economică a fiecăruia dintre consumatori.

Prin urmare, adeziunea vizează exclusiv condiţiile generale, iar în ceea ce priveşte aprecierea caracterului negociat al clauzelor contractuale, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabileşte în sarcina profesionistului obligaţia de a oferi posibilitatea consumatorului de a influenţa natura clauzei.

Astfel, recurentele-pârâte apreciază că, aşa cum rezultă din reglementarea legală, aprecierea caracterului abuziv al clauzei nu se face strict în raport de negocierea efectivă, ci de oferirea de către bancă a posibilităţii consumatorului de a influenţa conţinutul/natura respectivei clauze.

Raportat la aceste aspecte, recurentele-pârâte concluzionează că negocierea clauzelor contractuale a fost efectivă şi reală.

În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca rezultat al încălcării exigenţelor bunei-credinţe, recurentele-pârâte arată că banca nu a obţinut avantaje prin acordarea sumelor de bani cu titlu de împrumut, iar în raport de dispoziţiile C. civ., buna-credinţă este prezumată.

În opinia recurentelor-pârâte, relevant este şi faptul că debitorii nu au contestat că iniţiativa încheierii contractului le-a aparţinut şi că nu s-a invocat niciun viciu de consimţământ. Încheierea actului adiţional reprezintă, în opinia recurentelor-pârâte, acordul de voinţă al împrumutaţilor, aceştia având libertatea de a decide asupra semnării actului sau a denunţării contractului, cu obligaţia corelativă de restituire a tuturor prestaţiilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă E. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi, ca nefondat.

Recurentele-pârâte F. S.A. şi D.. nu au formulat întâmpinare faţă de recursul principal.

Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Intimata-pârâtă E. S.A. a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând admiterea acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru a admis în principiu recursul şi recursul incident declarate în cauză, stabilind termen de judecată la data de 14 aprilie 2021, cu citarea părţilor.

Analizând recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Sub un prim aspect, recurenţii-reclamanţi invocă faptul că, deşi instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă - pct. 4.1 şi 4.2 din contractul de credit, nu a concluzionat în acelaşi sens şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 1, 2 şi 3 şi ale anexei I pct. 1 şi 2 din actul adiţional nr. x/26.11.2010.

Criticile ce vizează caracterul nenegociat al acestor dispoziţii contractuale reprezintă critici de netemeinicie, ce excedează controlului de nelegalitate care se efectuează în recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contrar afirmaţiilor recurenţilor-reclamanţi, constată că instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al acestor prevederi contractuale din perspectiva Legii nr. 193/2000, reţinând în mod legal că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de acest act normativ, întrucât este expres prevăzută formula de calcul a dobânzii, de o manieră clară şi inteligibilă, prin raportate la un indice de referinţă public şi obiectiv, care nu depinde de bancă.

Criticile referitoare la comisionul de administrare vor fi înlăturate.

Înalta Curte reţine că banca efectuează diferite activităţi necesare acordării şi derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii.

Nu se poate pretinde, aşadar, lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de administrare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deşi gradul de transparenţă a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalităţii acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere şi condiţiile echilibrului şi bunei-credinţe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, aşa cum se va arăta, sunt îndeplinite în cazul comisionului de administrare.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că acest comision nu are caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, aşa încât nu pot pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanţa de la Luxemburg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

În fine, este esenţial de evidenţiat că, în acelaşi sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeaşi cauză, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

Or, faptul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită şi condiţia distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înţeles ca dezechilibru juridic şi nu valoric, între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în ceea ce priveşte stabilizarea formulei de calcul a dobânzii în sensul dorit de reclamanţi, instanţa de apel a apreciat în mod legal că, în raport de prevederile Legii nr. 193/2000, nu poate interveni în contractul încheiat de părţi, neputând, pe cale de consecinţă, să admită cererea privind restituirea diferenţei de dobândă dintre cea efectiv încasată şi cea calculată potrivit formulei indicate de reclamanţi.

Nici criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva H. eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva I. a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva J. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva J. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, nu se poate invoca greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor acestei legi sub aspectul verificării obligaţiei de informare, a negocierii, a dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, a caracterului clar şi inteligibil al acestei clauze şi, pe cale de consecinţă, nici stabilizarea cursului pe toată durata contactării.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Trebuie subliniat că argumentele cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, aspecte ce excedează limitelor analizei instanţei de recurs.

Criticile recurentelor-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, ca rezultat al încălcării exigenţelor bunei-credinţe, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 23.07.2007):

"Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivaţie întemeiată specificată în contract şi acceptată de consumator prin semnarea acestuia.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi K. împotriva S.C. L. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.1 şi 4.2 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Nici argumentul recurentelor-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă preţul contractului, nu poate fi reţinut.

Astfel cum în mod legal a reţinut curtea de apel, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel cum a fost modificat începând cu data de 31.12.2007 prin Legea nr. 363/2007, nu este incident în cauză, în raport de data încheierii contractului de credit - 23.07.2007.

Mai mult decât atât, instanţa europeană în cauza Bogdan Matei şi K. împotriva S.C. L. S.A. - C143/13, la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut referire mai sus, a arătat, printre altele, că dispoziţiile contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).

Astfel, instanţa europeană a considerat că, în privinţa clauzelor care permit creditorului, în anumite condiţii, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziţie, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidenţa articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

Curtea a reţinut, totodată, că ţinând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, şi anume de a servi ca o "listă gri" a clauzelor care pot fi considerate abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor aceste statuări ale instanţei europene, în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii este admisibilă.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recursul incident declarat de recurentele-pârâte F. S.A. şi D.. împotriva deciziei civile nr. 371 din 26 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recursul incident declarat de recurentele-pârâte F. S.A. şi D.. împotriva deciziei civile nr. 371 din 26 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2021.