Ownership of warehouse building via statutory reorganization; nullity of appellate judgment for failure to address property acquisition and eviction arguments.

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursurilor, constată următoarele:

La data de 14.01.2014, pe rolul Tribunalului Constanţa s-a înregistrat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în insolvenţă, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în insolvenţă, prin care s-a solicitat: constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei clădire antrepozit nr. 2 în suprafaţă de 4.008 mp, situată în incinta Port Poarta 2 Constanţa; înscrierea dreptului său de proprietate asupra construcţiei menţionate; radierea din cartea funciară a înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului indicat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. S.A. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat evacuarea reclamantei din toate spaţiile pe care le foloseşte din imobilul clădire antrepozit nr. 2 situat în incinta Port Constanţa şi, în subsidiar, lăsarea în deplină proprietate şi posesie a tuturor spaţiilor pe care le foloseşte în prezent din imobilul menţionat.

Prin sentinţa civilă nr. 247 din 08 februarie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei ca nefondată şi a respins acţiunea principală formulată de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar C.., în contradictoriu cu intimata B. S.A., prin lichidator judiciar D.., ca nefondată. A admis în parte cererea reconvenţională, astfel cum a fost precizată, şi a dispus evacuarea reclamantei A. S.A. din imobilul antrepozit 2 situat în incinta Port Constanţa, respingând celelalte pretenţii ale pârâtei reconvenţionale B. S.A., ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 659 din 19 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii cu privire la apelul incident. Au fost respinse ca nefondate, apelurile promovate de apelanta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar C.. şi apelul incident promovat de apelanta pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar D.., împotriva sentinţei civile nr. 247 din 08 februarie 2018, pronunţate de Tribunalul Constanţa. A fost admisă în parte cererea de intervenţie accesorie formulată de societatea E. S.R.L.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar C.. a declarat recurs.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În acest sens arată că societatea E. S.R.L. a depus în apel cerere de intervenţie accesorie în favoarea B. S.A., justificându-şi interesul prin aceea ca în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15.11.2018 a dobândit în proprietate imobilul in litigiu.

La momentul punerii în discuţie a admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie, recurenta-reclamantă susţine că a solicitat clarificarea cadrului procesual, având în vedere ca a intervenit o transmisiune a calităţii procesuale pasive către societatea E. S.R.L., în calitatea sa de subdobânditor al dreptului de proprietate asupra imobilului.

Recurenta-reclamantă arată că instanţa a calificat cererea ca fiind o cerere de intervenţie accesorie, în condiţiile în care, în fapt, a operat o transmisiune a calităţii procesuale pasive către societatea E. S.R.L., cu încălcarea dispoziţiilor art. 38 C. proc. civ.

Totodată, în ceea ce priveşte constatarea instanţei în sensul că ambele părţi invocă un titlu de proprietate asupra imobilului şi că în cadrul acţiunii în constatare nu se poate proceda la compararea titlurilor, această operaţiune fiind specifică acţiunii în revendicare, recurenta-reclamantă susţine că această concluzie a instanţei de trimitere la acţiunea în realizare şi la inadmisibilitatea acţiunii în constatarea dreptului de proprietate, nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor, încalcă principiul "non reformatio in pejus" şi contravine dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ. şi art. 563 C. civ., câtă vreme A. S.A. este posesor al imobilului, neavând deschisă acţiunea în revendicare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel nu a răspuns criticilor din apel care vizau existenţa dreptului de proprietate al A. S.A. asupra antrepozitului în litigiu, dobândit prin efectul legii în anul 1990.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa ar fi trebuit să observe că intimata B. S.A. a formulat în cadru cererii reconvenţionale un capăt de cerere vizând revendicarea, care a fost respins şi că această soluţie nu a fost atacată pe calea apelului.

Totodată, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea nu cuprinde nicio referire cu privire la modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate de către A. S.A., instanţa apreciind că a soluţionat problema în litigiu prin trimiterea la efectele intabulării în anul 2000 în cartea funciară a dreptului de proprietate al intimatei B. S.A.

În opinia recurentei-reclamante, hotărârea nu este motivată în fapt şi în drept cu privire la solicitarea din cererea reconvenţională formulată de B. S.A. ce vizează evacuarea din imobil, cu toate a formulat critici în apel.

Recurenta-reclamantă invocă şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., coroborat cu art. 645 din vechiul C. civ.

Recurenta-reclamantă arată că legea a reprezentat şi reprezintă o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, făcând în acest sens trimitere la dispoziţiile art. 17-20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.

Prin urmare, recurenta-reclamantă apreciază că societatea comercială devine proprietara bunurilor incluse în patrimoniul său (prin hotărârea guvernului şi menţionate în documentele de inventariere, evaluare şi preluare), prin efectul legii, nefiind necesară emiterea unui alt titlu de proprietate.

Potrivit recurentei-reclamante, titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu rezultă din H.G. nr. 494/1990, din H.G. nr. 19/1991, din protocolul încheiat la 15.09.1990 între B. şi cele trei companii înfiinţate, din anexa la protocolul din 15.09.1990, care face corp comun cu acesta, din procesul-verbal de constatare a suprafeţelor ce revin B. S.A. şi A. S.A., din adresele nr. x/1991, nr. y/1993 şi nr. 4426/1993.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că se află în posesia bunului de la înfiinţarea companiei şi până în prezent şi că a făcut investiţii semnificative la imobil, achitând taxele şi impozitele aferente acestuia.

Potrivit recurentei-reclamante, împrejurarea că acest bun figurează în evidenţa contabilă a intimatei B. S.A., care l-a întabulat în mod nelegal în cartea funciară, este irelevantă din perspectiva probaţiunii existenţei unui titlu de proprietate valabil.

Recurenta-reclamantă arată că a depus la dosarul cauzei decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2014, în care s-au ridicat probleme de drept identice cu privire la alte bunuri din portul Constanţa (F. S.A.).

În opinia recurentei-reclamante, împrejurarea că B. S.A. a solicitat, prin cererea reconvenţională constatarea nulităţii anexei la protocol reprezintă o recunoaştere a acestui înscris probator al dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu.

De asemenea, recurenta-reclamantă arată că Legea nr. 15/1990 reprezintă un mijloc de transfer al dreptului de proprietate asupra întregului patrimoniu pe care l-a avut în administrare unitatea de stat transformată în societate comercială sau regie autonomă, după caz, fără a exista obligaţii de îndeplinire ulterioară a unor proceduri de publicitate, contabile sau administrative.

Prin urmare, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, neîndeplinirea unor proceduri contabile nu afectează cu nimic constituirea sau transferul dreptului de proprietate asupra unui patrimoniu care s-a realizat ope legis.

Totodată, în raport de adresele nr. x/1991, nr. y/1993 şi nr. 4426/1993, recurenta-reclamantă susţine că părţile au convenit ca mijlocul fix (antrepozitul) să rămână în evidenţa B. S.A., stabilind valoarea dintre spaţiul obţinut de fiecare dintre cele două companii, iar A. S.A. urmează să cuprindă partea din amortismentul calculat lunar.

Recurenta-reclamantă arată şi că înscrierea în anul 2000 în cartea funciară a unui drept de proprietate inexistent, are efecte în privinţa opozabilităţii, dar nu este de natură să infirme titlul său de proprietate asupra imobilului.

Potrivit recurentei-reclamante, consecinţa admiterii capătului de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate o reprezintă radierea din cartea funciară a înscrierii dreptului de proprietate de către pârâta B. S.A., câtă vreme această operaţiune nu corespunde situaţiei juridice reale conform art. 908 pct. 4 C. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a reţinut contrar dispoziţiilor art. 908 pct. 4 din C. civ., că radierea din cartea funciară poate fi dispusă numai în urma admiterii acţiunii în revendicare şi nu ca urmare a constatării dreptului de proprietate. Întrucât legea nu face o astfel de distincţie, recurenta-reclamantă susţine că în mod nelegal s-au respins capetele accesorii cu aceasta motivare.

Recurenta-reclamantă susţine şi că hotărârea încalcă dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., neputând fi opusă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 363/C/2.04.2003 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2003, întrucât obiectul şi temeiul juridic al celor două acţiuni sunt diferite.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, prin sentinţa civilă nr. 10940/7.05.2002, Judecătoria Constanţa a admis acţiunea şi a dispus rectificarea încheierii nr. 17351/6.12.2000 emisă de Biroul de Carte Funciara de pe lângă Judecătoria Constanţa, în sensul că suprafaţa construcţiei - antrepozit nr. 2 aflată în proprietatea B. S.A. se modifică, respectiv la parter se va trece suprafaţa de 1.596 mp. în loc de 3.395,13 mp., cât s-a consemnat, iar la etaj se va trece suprafaţa de 948 mp., în loc de 3.257,51 mp.

Prin decizia civilă nr. 1480/5.12.2002, pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a admis apelul pârâtei şi s-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii, ca nefondată.

Recurenta-reclamantă susţine că prin această hotărâre nu s-a dezlegat fondul de dreptului de proprietate asupra imobilului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Pârâta B. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar D.., a declarat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 659 din 19 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că singurele considerente cu privire la apelul incident declarat în cauză vizează faptul că, atât timp cât criticile formulate prin apelul principal nu au fost de natură a reforma hotărârea primei instanţe, sunt nefondate şi criticile din apelul incident.

Ca atare, recurenta-pârâtă arată că nu se menţionează criticile sale şi nici ce argumente concrete şi ce temei de drept a avut instanţa pentru a înlătura susţinerile sale.

Recurenta-pârâtă susţine că, prin cererea de apel, a solicitat modificarea soluţiei primei instanţe cu privire la respingerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii anexei din 15.03.1993 la protocolul din 15.09.1990.

Aşadar, recurenta-pârâtă arată că a criticat hotărârea primei instanţe prin prisma faptului că aceasta nu a observat că anexa la protocol încalcă în ansamblul ei H.G. nr. 19/1991 şi voinţa Statului Român.

Potrivit recurentei-pârâte, anexa la protocol este lipsită de fundament legal, în primul rând, pentru că statua asupra proprietăţii în alt mod decât o făcuse deja titularul dreptului de proprietate, Statul Român prin H.G. nr. 19/1991 şi după ce, în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990, antrepozitul nr. 2, regăsit în contabilitatea B. fusese deja transferat de către Statul Român în patrimoniul B. S.A.

Aşadar, recurenta-pârâtă arată că pentru încălcarea normelor legale cu caracter imperativ, actul juridic criticat este lovit de nulitate absolută.

În plus, recurenta-pârâtă susţine că un alt motiv de nulitate invocat este cauza ilicită a actului, situaţie în care, în temeiul art. 966 C. civ., sancţiunea aplicabilă este aceeaşi.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar D.. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Intimata S.C. E. S.R.L. a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 16 septembrie 2020, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta-pârâtă B. S.A. şi intimata S.C. E. S.R.L. au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, s-a dispus preschimbarea din oficiu a termenului de judecată stabilit pentru data de 13 ianuarie, la data de 24 februarie 2021, în complet de filtru.

Prin încheierea din 24 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile şi a fixat termen la 14 aprilie 2021, în şedinţă publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile declarate în cauză sunt fondate, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru considerentele care urmează:

Procedând la analiza motivului de recurs menţionat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

Astfel, judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel nu a analizat criticile apelantei-reclamante referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului ce constituie obiectul litigiului prin efectul legii şi nici pe cele privitoare la nelegala soluţionare a cererii de evacuare.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în ceea ce priveşte apelul incident declarat de pârâtă, instanţa s-a limitat a arăta că, atât timp cât criticile formulate de pârâtă în apelul principal nu au fost de natură a reforma hotărârea primei instanţe, criticile din apelul incident sunt nefondate.

O motivare a deciziei în condiţiile prezentate nu corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Nemotivarea hotărârii în privinţa aspectelor mai sus învederate atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 174 şi următoarele din C. proc. civ.

Nemotivarea hotărârii instanţei de apel cu privire la aspectele ce i-au fost învederate prin cererea de apel şi prin cererea de apel incident face imposibilă realizarea controlului judiciar.

Prin urmare, lipsa unei motivări corespunzătoare împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său, motiv pentru care nu se mai impune analizarea celorlalte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat atât de către reclamantă, cât şi de către pârâtă.

Motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă nu poate fi reţinut.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Înalta Curte reţine că principiul disponibilităţii, specific procesului civil, este consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", în acelaşi sens statuând şi art. 22 alin. (6) din acelaşi cod:

"Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Prin principiul disponibilităţii se înţelege şi faptul că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.

Având în vedere principiul disponibilităţii mai sus enunţat, reclamantul este cel care decide pretenţia pe care o supune judecăţii, motivarea în fapt şi în drept a acesteia, instanţa având obligaţia să se pronunţe numai asupra a ceea ce părţile au dedus judecăţii, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual stabilit de acestea.

Înalta Curte reţine că în apel, instanţa a stabilit cadrul procesual cu respectarea principiului disponibilităţii.

Totodată, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a reţinut că ambele părţi invocă existenţa unui titlu de proprietate asupra imobilului şi că nu poate proceda la compararea titlurilor de proprietate, care este specifică acţiunii în revendicare, în cadrul unei acţiuni în constatare.

Reiese aşadar, că instanţa de apel nu a invocat inadmisibilitatea acţiunii în constatare, motiv pentru care nu pot fi reţinute criticile recurentei-reclamante în sensul că aceasta nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor şi că instanţa a încălcat principiul "non reformatio in pejus" şi dispoziţiile art. 35 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta-pârâtă şi-a întemeiat în drept recursul incident şi pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu a expus critici în susţinerea acestui motiv de recurs.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar C.. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 659 din 19 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar C.. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 659 din 19 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia civilă nr. 659 din 19 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2021.