Lawyer held liable for client's lost chance after peremption; insurer claim remanded

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 14 noiembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (RA-APPS) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C.A. A., să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.648.357,93 RON, cu titlu de daune-interese, ca urmare a îndeplinirii defectuoase a obligaţiilor derivând din încheierea contractului de asistenţă juridică nr. x din 6 noiembrie 2009, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare din data de 28 ianuarie 2015, reclamanta a chemat în judecată şi pe pârâţii B. şi societatea C. S.A., în calitate de asigurător al pârâtului persoană fizică.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1361/11.11.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1073/22.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul incident declarat de pârâta S.C.A. A. împotriva încheierii din 10 iunie 2015 şi a sentinţei nr. 1361/11.11.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta RA-APPS împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pe pârâţii B. şi S.C.A. A., în solidar, la plata sumei de 412.089,48 RON reprezentând despăgubiri civile către reclamantă, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Decizia pronunţată în recurs

Prin decizia nr. 894/18.04.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a S.C.A. A.; a admis recursurile declarate de pârâta S.C.A. A. prin lichidator judiciar CII D. şi de pârâtul B. împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe; a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta RAAPPS împotriva aceleiaşi decizii.

Decizia pronunţată în apel, în rejudecare

Prin decizia nr. 1320/1.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă şi apelul incident declarat de pârâta S.C.A. A. împotriva sentinţei nr. 1361/11.11.2015, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pe pârâtul B. la plata sumei de 412.089,48 RON despăgubiri civile către reclamantă şi a respins cererea în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi S.C.A. A..

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamanta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi pârâtul B., după cum urmează:

Prin recursul declarat, reclamanta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a invocat incidenţa motivelor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru admiterea în tot a acţiunii şi obligarea în solidar a intimaţilor-pârâţi la plata sumei de 1.648.357,48 RON, cu titlu de daune-interese.

În esenţă, s-au susţinut următoarele:

1. Hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a următoarelor prevederi legale: art. 998, art. 999 din C. civ. de la 1864; art. 40 (fost 38) din Legea nr. 51/1995; art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (2), art. 110, art. 111, art. 126 alin. (1) şi (2), art. 133, art. 134 alin. (1), (2), (3) şi 6, art. 135 alin. (2) şi (4), art. 140 alin. (1), (2) şi 3, art. 229 alin. (1) şi art. 234 din Hotărârea UNBR nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat.

S-a susţinut, astfel, că instanţa de apel, deşi a constatat ca sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de asistenţă şi reprezentare juridică, a considerat în mod greşit că pârâtul are o culpă parţială, mai exact o împarte la jumătate, conform şanselor de succes, punând nelegal în sarcina RA-APPS îndeplinirea a jumătate din diligenţele ce îi reveneau avocatului mandatat, în baza contractului încheiat şi a prevederilor legale indicate.

Orice persoană fizică sau juridică apelează la serviciile unui avocat pentru a se bucura de înaltul profesionalism al acestuia pentru dezlegarea pricinii ce i-a fost încredinţată, în cel mai favorabil mod posibil, prin efectuarea tuturor diligenţelor necesare atingerii acestui scop.

Or, din reinterpretarea dată de instanţa de apel art. 998 şi art. 999 C. civ. reiese că RAAPPS şi-a cauzat singură un prejudiciu ca urmare a angajării unui avocat, fiind totodată direct responsabilă pentru fapta culpabilă a avocatului mandatat care, din neglijenţă sau prin imprudenţă, nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau conform contractului de asistenţă şi reprezentare juridică şi prevederilor legii şi statutului ce guvernează profesia de avocat.

Recurenta a susţinut că stabilirea culpei comune a RAAPPS, alături de pârâtul B., relevă interpretarea şi aplicarea greşită şi a dispoziţiilor din Statutul profesiei de avocat, deoarece au fost puse în sarcina RAAPPS obligaţii ce nu au fost asumate prin contractul de asistenţă juridică încheiat cu Cabinetul de avocat B., anume cele de diligenţă în locul avocatului mandatat şi de urmărire a activităţii desfăşurate de acesta, raţionament vădit eronat, ce reduce la ineficacitate totală rolul oricărui contract de servicii juridice şi implicit a profesiei de avocat.

Se deduce că instanţa de apel a considerat că se aplică răspunderea civilă contractuală şi cu privire la RAAPPS, cu toate că în cuprinsul deciziei nu se indică vreun temei de drept pentru culpa RAAPPS şi nu se motivează în fapt hotărârea pe acest aspect, baza sancţionării fiind aprecierea şi evaluarea incorectă şi nelegală a motivelor ce au determinat prejudiciul.

Contrar aprecierii instanţei de apel, din probele administrate, înscrisuri şi declaraţiile celor doi martori (directorul general şi directorul juridic de la RAAPPS în funcţie la data producerii situaţiei), chemaţi chiar de pârâtul B., coroborate cu prezentarea clară a derulării faptelor, rezultă în mod neechivoc faptul că unicul vinovat pentru perimarea dosarului nr. x/2010 este avocatul titular al Cabinetului Individual de avocat.

RAAPPS nu a fost în "totală pasivitate", aşa cum consideră eronat instanţa, întrucât s-au comunicat avocatului B. înscrisurile solicitate de instanţa de judecată în dosarul nr. x/2010 înainte de termenul de judecată de la 11.02.2011, termen la care s-a dispus suspendarea cauzei din cauza lipsei de diligenţă a avocatului. Nu s-a cunoscut faptul că acesta nu s-a prezentat la termen, nu a depus la dosar înscrisurile ce i-au fost comunicate şi nici nu era de aşteptat ca avocatul să nu îşi îndeplinească cu profesionalism mandatul oneros încredinţat.

Chiar dacă la RAAPPS există o direcţie juridică, consilierii juridici din cadrul său se ocupă de instrumentarea propriilor dosare de instanţă, nu de urmărirea şi administrarea dosarelor încredinţate spre instrumentare avocaţilor mandataţi; în cadrul direcţiei este desemnat un singur angajat care ţine evidenţa corespondenţei cu avocaţii, în vederea furnizării informaţiilor solicitate de aceştia, fără a avea rolul de gardian sau detectiv al muncii prestate de avocaţi în dosarele instrumentate de aceştia în numele şi pentru regie.

Pe lângă faptul că RAAPPS nu avea o obligaţie contractuală şi legală de a urmări activitatea avocatului căruia îi acordase un mandat de reprezentare, volumul de dosare derulate la nivelul anilor 2009-2011 în cadrul direcţiei juridice nu permitea timpul fizic de a urmări fiecare termen de judecată şi în dosarele predate avocaţilor mandataţi. Încărcătura activităţii juriştilor din direcţia juridică în acea perioadă a constituit unul dintre motivele pentru care s-au încredinţat dosare unor avocaţi mandataţi, aceştia fiind selecţionaţi după criterii de profesionalism, experienţă şi renume.

Considerentele deciziei referitoare la culpa comună sunt şi contradictorii cu privire la modul de instrumentare al dosarului nr. x/2010, iar argumentul potrivit căruia RA-APPS "nu era ţinută să conducă singură procesul" pe care l-a încredinţat prin mandat de reprezentare avocatului pârât B. este cel puţin de neînţeles din punct de vedere juridic, prin prisma prevederilor legale care definesc, guvernează şi justifică profesia de avocat. Rolul unui avocat ar fi neutralizat dacă trebuie să plecăm de la premisa unor suspiciuni cu privire la munca sa, dacă acesta trebuie urmărit, verificat şi anchetat cu privire la cum îşi desfăşoară profesia, deşi există în acest sens Legea nr. 51/1995 şi Hotărârea nr. 64/2011 a UNBR.

2. Instanţa de apel nu a respectat/a interpretat greşit dispoziţiile art. 241 alin. (2) C. civ. privind efectele transformării persoanei juridice, art. 180 alin. (1), art. 182 alin. (1), (2) şi 3, precum şi ale art. 187 alin. (1) din Hotărârea nr. 64/2011 a UNBR, referitoare la formele de organizare a profesiei de avocat.

La data introducerii acţiunii, Cabinetul individual de avocat "B." se reorganizase în Societatea Civilă Profesională "A.", conform Deciziei nr. 403/10.02.2014 a Baroului Bucureşti.

Instanţa de apel, respingând cererea RA-APPS în contradictoriu cu A.", pe motiv că răspunderea acesteia nu poate fi angajată pentru obligaţiile avocatului B. contractate anterior naşterii asocierii, nu a ţinut cont de faptul ca societatea, deşi a fost înregistrată în anul 2014, a fost înfiinţată prin transformare, şi anume prin fuziunea Cabinetului individual de avocat B. şi a Cabinetului de avocat E.- augustin.

Or, interpretarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale incidente, conform căreia orice obligaţie asumată de avocaţi înainte de schimbarea modului de organizare a activităţii într-o nouă formă de organizare a profesiei s-ar stinge odată cu desfiinţarea vechii forme de desfăşurare a activităţii profesionale, încălcă toate drepturile conferite persoanelor fizice şi juridice (clienţi) reprezentaţi de avocaţi în baza Legii nr. 51/1995 şi prin Statutul profesiei de avocat, în calitatea lor primordială de cetăţeni ai României, prin art. 24 din Constituţia României şi art. 13 C. proc. civ.

Pe parcursul derulării litigiului în cauză, A." a trecut prin mai multe modificări administrative: schimbarea sediului profesional, retragerea unor asociaţi din societate, trecerea pe Tabloul avocaţilor incompatibili a pârâtului B. ca urmare a numirii acestuia în funcţia de consul, ca apoi prin Hotărârea Baroului Bucureşti nr. 466/06.03.2018 să se decidă dizolvarea A." şi numirea Cabinetului Individual de insolvenţă "D." în calitate de lichidator.

Astfel, după cum a constatat şi instanţa supremă prin Decizia nr. 894/18.04.2019, A." are capacitate de folosinţă până la finalizarea procedurii de lichidare.

Prin respingerea cererii RA-APPS în contradictoriu cu A.", instanţa de apel a încălcat vădit dispoziţiile art. 241 alin. (2) C. civ., pe temeiul căruia, în cazul transformării unei persoane juridice, toate drepturile şi obligaţiile Cabinetului de avocat B., care şi-a încetat existenţa, se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate, fără ca prin hotărârea Baroului Bucureşti, prin care a fost înfiinţată A." să se fi făcut vreo menţiune cu privire la preluarea condiţionată a drepturilor şi obligaţiilor Cabinetului de avocat B..

3. Instanţa de apel nu a respectat/a interpretat greşit prevederile art. 244 alin. (2) şi art. 477 C. proc. civ.

În rejudecare, instanţa de apel a respins cererea RA-APPS în contradictoriu cu pârâta C., considerând ca reclamanta nu a contestat "neîndeplinirea condiţiei ca asiguratul să notifice asigurătorul în perioada de valabilitate a poliţei cu privire la necesitatea acoperirii unui prejudiciu rezultat din culpă profesională, situaţie în care răspunderea pârâtei C. S.A. nu poate fi angajată".

Or, prin cererea de apel depusă în termen legal la dosar, RA-APPS a solicitat instanţei admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii instanţei de fond şi admiterea cererii de chemare în judecată în totalitate, astfel cum a fost formulată, implicit obligarea în solidar la plata prejudiciului în valoare de 1.648.357,93 RON a celor trei pârâţi indicaţi prin cererea de chemare în judecată: B., A." şi C..

În rejudecarea apelului, instanţa s-a limitat la o analiza rigidă a apelului RA-APPS, fără a ţine cont că prin acesta s-a solicitat instanţei şi obligarea societăţii de asigurare la plata prejudiciului şi fără a avea în vedere apărările formulate prin concluziile scrise depuse de apelanta - reclamantă înainte de pronunţarea instanţei asupra apelurilor.

Astfel, instanţa de apel a considerat în mod greşit că apelanta nu a formulat critici cu privire la respingerea acţiunii îndreptate împotriva asigurătorului C., deşi acestea au fost arătate atât prin cerere de apel, cât şi prin apărările depuse la dosar înainte de pronunţare.

Prin recursul declarat, pârâtul B. a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., susţinând următoarele:

1. Recurentul - pârât nu a fost citat corespunzător, la adresa indicată pentru etapa rejudecării, fapt ce a condus la încalcarea drepturilor sale procesuale.

În cursul judecăţii la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, finalizate prin casarea cu trimitere spre rejudecare, la cererea instanţei supreme pentru reprezentarea în recurs, recurentul - pârât a trimis o adresă de la New York în care a indicat ca citarea sa să se facă în Bucureşti.

În rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, pârâtul nu a fost citat nici la adresa de domiciliu din cartea de identitate, nici la adresa unde acesta se afla în fapt, respectiv la sediul Consulatului General al României din New York, cu toate că în prima fază procesuală a cauzei, odată cu depunerea motivelor de apel, pârâtul a arătat că înţelege să fie citat la sediul din New York.

De altfel, se poate observa că pârâtul nici nu a fost reprezentat de un avocat, iar citaţiile erau primite la sediul firmei de avocatură a domnului avocat F., anume A. G., fără a se fi semnat vreun contract de reprezentare cu societatea respectiva, cu atât mai mult cu cât în acest proces, între pârât şi fosta A. A., exista o incompatibilitate consacrată şi de soluţia Curţii de Apel Bucureşti.

Recurentul - pârât a mai arătat că şi-a încetat misiunea diplomatică în calitate de Consul General al României la New York - Sef Misiune la data de 17.12.2020 şi a solicitat citarea sa la adresa de domiciliu din Bucureşti.

2. În ceea ce priveşte angajarea răspunderii persoanei B., instanţa de rejudecare a apelului a reluat aceeaşi teză probatorie şi aceeaşi motivare din decizia de apel din ciclul procesual anterior, ignorând practic recomandările instanţei supreme din decizia de casare, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a doua C. proc. civ.

Cu toate că instanţa de apel a reţinut că pârâtul ar fi depus împuternicire avocaţială pe care figura împreună cu avocaţii H. şi I., din împuternicirea existentă la dosar rezultă că aceştia din urmă au avut împuterniciri avocaţiale semnate direct de către directorul Direcţiei Juridice, domnul J. din cadrul Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (cu nr. x din 09.09.2010), pârâtul figurând în mod formal, întrucât doar cei doi avocaţi au realizat în mod efectiv prestarea serviciilor juridice pentru RAPPS.

Curtea de Apel, ignorând total rolul său activ, nu a constatat nici faptul că pârâtul nu a participat efectiv în dosar, nu a realizat nicio activitate ca avocat în cauză, în caz contrar, nefiind necesară o împuternicire avocaţială separată pentru cei doi avocaţi, când în mod normal, ca avocat titular implicat în cauză, putea asigura substituirea pentru fiecare termen.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că cererile de recuzare de la termenele din 19.11.2010 şi 17.12.2010 ar fi fost formulate prin avocat B., în condiţiile în care încheierile de şedinţă consemnează prezenţa avocatului H..

Mai mult decât atât, suspendarea procesului a fost determinată de absenţa răspunsului Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat la solicitările instanţei, neluând în considerare adresa primită de la această instituţie, care fusese, de altfel, emisă ca urmare a unei cereri semnate de avocatul H.. La dosar apare raportul de activitate cu privire la dosar în care avocatul colaborator semnează informând societatea RAPPS de existenţa suspendării cauzei, precum şi alte înscrisuri a căror evaluare ar fi evidenţiat lipsa culpei pârâtului.

Recurentul a criticat, totodată, aprecierea instanţei de apel referitoare la încălcarea de către pârât a mai multor dispoziţii din Legea nr. 51/1995, pentru a sublinia pasivitatea RAPPS prin neacordarea unui mandat în vederea continuării judecăţii şi evitarea perimării, cu toate că a cunoscut situaţia reală şi comunica permanent, prin juriştii săi, cu societatea de avocatură, în toate celelalte dosare gestionate de aceasta. S-a susţinut şi că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că pârâtul a primit înscrisurile indicate de instanţă, ce ar fi trebuit trimise în vederea repunerii pe rol a cauzei, în condiţiile în care RAPPS nu a făcut vreo dovadă în legătură cu conţinutul plicului trimis pârâtului la data de 9.02.2011. S-au invocat clauzele de la art. 6.1.1, 6.1.2 şi 6.1.5 din contractul de asistenţă juridică, din care reiese că prima vinovată de neexecutarea contractului este chiar reclamanta, care nu a pus la dispoziţia avocatului I., nu lui B., documentaţia solicitată.

Recurentul a susţinut că este speculativă aprecierea vizând şansele de succes ale reclamantei, pe baza căreia pârâtul a fost obligat să suporte jumătate din valoarea unui prejudiciu presupus, incert şi nefondat, întrucât, în acest fel, instanţa de apel s-a substituit celei învestite cu evaluarea probatoriului pentru stabilirea prejudiciului.

Cu privire la analiza din considerentele deciziei a situaţiei juridice rezultate în urma desfiinţării Cabinetului Individual de Avocat B. potrivit Deciziei Baroului Bucureşti nr. 403/10.02.2014, recurentul a precizat că noua entitate creată, respectiv Societatea Civilă Profesională "A.", nu a preluat ca entitate patrimoniul cabinetului individual de avocatură, acesta fiind radiat şi din baza fiscală a Administraţiei sector 1 Bucureşti. În absenţa unei transmiteri a patrimoniului, nu se poate pune în discuţie opozabilitatea procedurilor de lichidare dispuse de către A.", prin avocat F., procedură realizată prin intermediul lichidatorului D..

Pârâtul a devenit avocat incompatibil la 14 septembrie 2017, dată la care nu a mai fost membru avocat titular în A.". După revenirea de la post, starea de incompatibilitate a încetat, sens în care Baroul Bucureşti a emis Decizia nr. 58/1 din 7 ianuarie 2020 privind desfăşurarea activităţii profesionale ca avocat titulat al Cabinetului Avocat B., acordându-i-se cod de înregistrare fiscală.

Decizia de lichidare a A." a fost dispusă de avocaţii titulari rămaşi în activitate, fără ca pârâtul să fi fost consultat şi să fi semnat vreun document, acesta aflând de existenţa lichidatorului cu ocazia rejudecării la Curtea de Apel Bucureşti. Prin decizia nr. 446/6.03.2018 emisă de Consiliul Baroului Bucureşti, s-a confirmat numirea lichidatorului, la data prezentei judecăţi a recursului, patrimoniul societăţii nefiind împărţit şi nici stabilite condiţiile de preluare a drepturilor şi obligaţiilor societăţii dizolvate.

Recurentul a susţinut că nu poate fi atrasă răspunderea sa şi obligarea pârâtului la plata sumei indicate.

Potrivit legii de organizare şi funcţionare a avocaturii, un avocat îşi realizează întreaga sa activitate în interesul clientului pentru asigurarea tuturor diligenţelor de reprezentare a acestui client în instanţă şi nu se angajează să asigure o certitudine a unui anumit rezultat.

Pe de altă parte, pârâtul nu a reprezentat RAPPS în acea cauză, reprezentarea fiind exclusiv asigurată de avocaţii K. şi I..

Ca să se poată vorbi de existenţa unei cauze de încălcare a statutului său profesional de avocat faţă de RAPPS, pârâtul ar fi trebuit să fie măcar o dată prezent în cauză, să fi formulat o cerere, să fi ridicat o excepţie, dar cel mai important lucru pe care Curtea de Apel nu l-a observat a fost acela că nici măcar contractul de asistenţă juridică şi împuternicirile avocaţiale aferente nu au fost semnate de pârât, ci de avocaţii desemnaţi, cărora le-au fost achitate în mod direct facturile pentru asistenţa juridică şi reprezentarea în instanţă.

Potrivit art. 1537 teza I C. civ., în materia mandatului este interzisă extinderea prin analogie a puterii de reprezentare a mandatarului.

Pe acest temei şi întrucât efectele contractului semnat de RAPPS cu cei doi avocaţi nu este opozabil pârâtului, acesta nu avea vreo calitate procesuală care să îi atragă răspunderea pentru prejudiciul presupus a fi fost creat reclamantei, s-a conchis prin motivele de recurs.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 martie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile şi a fixat termen de judecată la data de 20 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, se impune precizarea că recursul pârâtului B. urmează a fi soluţionat cu precădere faţă de recursul reclamantei Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, faţă de conţinutul motivelor de recurs şi de efectele eventualei admiteri a recursului pârâtului.

Astfel, recurentul - pârât a invocat şi nerespectarea procedurii de citare în cursul rejudecării apelurilor, iar în măsura în care această critică ar fi găsită ca fiind fondată, soluţia ar fi aceea de casare în totalitate a deciziei şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, făcând inutilă cercetarea motivelor referitoare la modul de soluţionare a apelurilor, invocate prin ambele recursuri.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul B., Înalta Curte constată următoarele:

1. Printr-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul - pârât a susţinut că citarea sa la sediul A. "G." a fost nelegală, în condiţiile în care, pe de o parte, nu a existat un contract de reprezentare cu societatea respectivă, iar, pe de altă parte, în ciclul procesual anterior, în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a învederat că se află în misiune diplomatică la New York, motiv pentru care a solicitat citarea sa la o adresă din Bucureşti, iar în rejudecarea apelurilor, nu a fost citat nici la adresa de domiciliu, nici la sediul Consulatului General al României din New York.

Aşadar, se pretinde că, în pofida indicării chiar de către pârât în recurs, în ciclul procesual anterior, a adresei poştale la care să fie citat şi chiar dacă aceasta corespundea sediului societăţii de avocatură "G.", în rejudecarea apelurilor ar fi trebuit ca pârâtul să fie citat fie la adresa de domiciliu, fie la sediul Consulatului General al României din New York.

Astfel formulată, critica nu este fondată.

După cum a susţinut chiar pârâtul B., acesta s-a aflat în misiune diplomatică la New York în perioada 14.09.2017 - 17.12.2020, iar potrivit art. 155 alin. (1) pct. 12 C. proc. civ., citarea personalului misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare se citează prin Ministerul Afacerilor Externe.

În conformitate cu prevederile art. 156 C. proc. civ., "Persoanele care se află în străinătate, citate potrivit art. 155 alin. (1) pct. 12 şi 13, pentru primul termen de judecată, vor fi înştiinţate prin citaţie că au obligaţia de a-şi alege un domiciliu în România unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care acestea nu se conformează, comunicările li se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii".

Această procedură de citare a fost urmată în cursul judecării recursului declarat împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 1073/22.11.2017 şi, după cum s-a arătat chiar prin motivele de recurs, pârâtul personal a indicat, pentru citare şi comunicarea actelor de procedură, adresa sediului societăţii de avocatură "G." din Bucureşti, str. x, sector 3 .

La această adresă poştală s-a efectuat comunicarea întâmpinării depuse de RAPPS, actul de procedură fiind semnat personal de către pârât şi, mai mult decât atât, contrar susţinerilor recurentului, în dosarul de recurs a fost depusă împuternicire avocaţială din partea A. "G." pentru reprezentarea pârâtului B..

Or, în condiţiile în care situaţia pârâtului a rămas neschimbată până la data de 17.12.2020, în sensul că acesta s-a aflat până la acea dată în misiune diplomatică, se constată că, în mod corect, s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ. şi în cursul rejudecării apelurilor, dispunându-se citarea pârâtului la aceeaşi adresă din România, aleasă de către acesta pentru citare şi comunicarea actelor de procedură.

Raţiunea alegerii de domiciliu este aceea a indicării locului citării şi al comunicării actelor de procedură, după cum rezultă din prevederile art. 156 C. proc. civ., iar atare opţiune a părţii este autonomă faţă de reprezentarea convenţională a părţii în proces, fiind vorba despre instituţii procesuale distincte, în sensul că partea, în măsura în care este reprezentată prin avocat, nu are obligaţia alegerii domiciliului la sediul societăţii de avocatură, dar nici nu poate fi împiedicată să opteze pentru un asemenea loc al comunicării la sediul unui cabinet sau al unei societăţi de avocatură, chiar în absenţa reprezentării în proces prin intermediul respectivei forme de organizare a avocaturii.

Drept urmare, alegerea de domiciliu în România, făcută în condiţiile art. 156 C. proc. civ. îşi produce pe deplin efectele, în sensul citării părţii şi al comunicării actelor de procedură la acea adresă poştală, astfel cum, în mod corect, a procedat instanţa de apel pentru singurul termen de judecată acordat în cursul rejudecării.

De altfel, pârâtul a fost reprezentat prin acelaşi avocat şi în cursul rejudecării după casare, fiind depusă la dosar împuternicire avocaţială în dovedirea reprezentării convenţionale, în care figurează domnul avocat F. .

Nu în ultimul rând, se impun a fi menţionate prevederile art. 10 C. proc. civ., conform cărora părţile au obligaţia nu numai de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, dar şi de a urmări procesul, contribuind la desfăşurarea fără întârziere şi la finalizarea acestuia.

În acelaşi timp, eventuala renunţare la mandatul de reprezentare dat unui avocat sau revocarea acestui mandat trebuie aduse la cunoştinţa instanţei şi a celeilalte părţi, în condiţiile şi în termenul prevăzute de art. 89 C. proc. civ., sub sancţiunea explicit menţionată în aceeaşi normă.

Din perspectiva acestor prevederi legale, prezintă relevanţă faptul că pârâtul B. a avut cunoştinţă de proces, în condiţiile în care, după cum s-a arătat în cele ce preced, în ciclul procesual anterior, a primit şi a efectuat personal acte de procedură şi, totodată, faptul că nici nu a contestat existenţa raporturilor de asistenţă juridică stabilite cu A. "G." pentru reprezentarea sa în proces ori, cel puţin, a avut o conduită procesuală pasivă în legătură cu actele de procedură prevăzute de art. 89 C. proc. civ.

În acest context şi ţinându-se cont de constatarea anterioară potrivit căreia instanţa de rejudecare a apelurilor a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, prin susţinerile din motivarea căii extraordinare de atac, referitoare la lipsa efectelor propriei alegeri de domiciliu şi la inexistenţa unui mandat de reprezentare, pârâtul se prevalează de neîndeplinirea propriilor obligaţii procesuale pentru a reclama pretinse neregularităţi procedurale săvârşite de instanţa de apel, ceea ce nu poate fi acceptat, în virtutea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat primul motiv de recurs al pârâtului.

2. În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, se reţine că pârâtul, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a doua C. proc. civ., a criticat, în esenţă, reluarea, în decizia recurată, a aceleiaşi teze probatorii şi a aceleiaşi motivări din decizia de apel din ciclul procesual anterior, cu privire la modul de soluţionare a fondului raportului juridic dedus judecăţii şi angajarea răspunderii pârâtului persoană fizică.

Recurentul a susţinut că, precedându-se în acest fel, nu a fost respectată decizia de casare, de asemenea, instanţa de rejudecare nu a exercitat un rol activ pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate. Recurentul a făcut referire generică şi la dispoziţiile C. civ., care interzic extinderea prin analogie a puterii de reprezentare a mandatarului şi a susţinut, totodată, că, prin modalitatea speculativă de stabilire a întinderii prejudiciului, instanţa de apel s-a substituit în mod nepermis instanţei învestite cu evaluarea probatoriului pentru stabilirea prejudiciului.

Faţă de conţinutul criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea, în măsura în care reprezintă veritabile critici de nelegalitate, pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi analizate ca atare, pentru argumentele ce vor fi arătate în fiecare situaţie în parte.

Astfel, în ceea ce priveşte nerespectarea deciziei de casare, critica este susceptibilă de analiză din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a se verifica modul de aplicare de către instanţa de apel, în privinţa angajării răspunderii pârâtului B., a prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

În acest context, Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 1073/22.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în ciclul procesual anterior, s-a constatat întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale atât în persoana pârâtului B., cât şi în persoana pârâtei A.", astfel încât s-a dispus obligarea în solidar a acestor pârâţi la plata de despăgubiri în cuantum de 412.089,48 RON, sens în care a fost admis apelul reclamantei RAPPS, a fost schimbată în tot sentinţa, iar cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte.

Din perspectiva acestei soluţii, se reţine că prin decizia nr. 894/18.04.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de pârâta A." şi de pârâtul B. împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

După cum rezultă din decizia de recurs, motivul casării a fost acela al încălcării prevederilor art. 5 din Legea nr. 51/1995, ale art. 180 alin. (1), art. 182 alin. (1) şi art. 187 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de avocat, precum şi reţinerea unor situaţii juridice contradictorii, în condiţiile în care instanţa de apel s-a referit, pe de o parte, la o răspundere solidară între pârâtul avocat şi societatea pârâtă, pentru ca, pe de altă parte, să se refere la reorganizarea cabinetului individual de avocatură "B." şi la consecinţa transmiterii patrimoniului acestuia către A.", urmând ca, în rejudecare, să se lămurească situaţia juridică rezultată în urma desfiinţării Cabinetului Individual de Avocat "B.", potrivit Deciziei Baroului Bucureşti nr. 403/10.02.2014.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului - pârât, prin decizia de casare nu a fost infirmată aprecierea instanţei de apel din ciclul procesual anterior referitoare la antrenarea răspunderii pârâtului persoană fizică. Considerentele hotărârii au făcut în mod explicit referire exclusiv la răspunderea societăţii pârâte, ce fusese reţinută în solidar cu răspunderea pârâtului B. prin decizia de apel casată, normele a căror încălcare a fost constatată vizând tocmai transformarea formei de organizare a profesiei de avocat şi efectele acesteia.

Drept urmare, nu au temei susţinerile recurentului potrivit cărora prin decizia de casare s-ar fi invalidat "teza probatorie" şi motivarea deciziei de apel anterioare pe aspectul posibilităţii angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului B., acest aspect nefăcând măcar obiectul analizei instanţei de recurs.

Înalta Curte va respinge, în consecinţă, ca nefiind nefondate, susţinerile recurentului referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. prin decizia recurată, neexistând niciun impediment, din punctul de vedere al dezlegărilor cu caracter obligatoriu din decizia de casare, ca instanţa de rejudecare, în urma propriei analize asupra condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului persoană fizică, să ajungă la aceeaşi concluzie ca instanţa de apel din ciclul procesual anterior.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la neexercitarea unui rol activ de către instanţa de rejudecare pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt, Înalta Curte constată că, alegaţiile recurentului, deşi evocă dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., ce reglementează obligaţiile judecătorului în aflarea adevărului, în realitate, tind la constatarea inexistenţei vreunei fapte ilicite culpabile în sarcina recurentului.

Astfel, instanţa de apel a reţinut săvârşirea de către pârât a unei fapte ilicită ca inacţiune, respectiv omisiunea de a aduce la îndeplinire măsuri stabilite de instanţa de judecată în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII -a conflicte de muncă şi asigurări sociale, cauzând suspendarea judecăţii pe temeiul art. 1551 din C. proc. civ. de la 1865 şi, ulterior, perimarea, faptă omisivă ce relevă încălcarea obligaţiilor asumate prin contractul de asistenţă juridică nr. x/724/20.09.2009, încheiat între RAPPS şi Cabinetul Individual de Avocat "B.", prevăzute ca obligaţii profesionale de lege.

Prin motivele de recurs, au fost reiterate in extenso toate susţinerile ce au fundamentat apărarea pârâtului în cursul prezentei cauze, pentru a se contesta existenţa vreunei implicări a acestuia în gestionarea dosarului respectiv.

S-a susţinut, în primul rând, că, deşi pârâtul figurează pe împuternicirea existentă în dosarul având ca obiect conflictul de muncă, cuprinsul acesteia relevă că RAPPS a încheiat separat contracte de asistenţă juridică cu alţi doi avocaţi, care s-au ocupat în mod efectiv de dosar, au participat la şedinţele de judecată şi au efectuat acte de procedură, astfel încât acestora le revine răspunderea pentru omisiunea de a se conforma dispoziţiilor instanţei de judecată din dosarul nr. x/2010.

Înalta Curte constată că aceste susţineri nu relevă critici veritabile de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi analizate ca atare.

Fapta săvârşită de un terţ poate reprezenta o împrejurare exoneratoare de răspundere, fie pentru a se demonstra că altcineva a săvârşit fapta pretinsă, fie cel puţin pentru înlăturarea vinovăţiei autorului.

Simpla invocare a faptei altuia nu este, însă, suficientă pentru neangajarea răspunderii, atare apărare trebuind a fi însoţită de demonstrarea, după caz, a săvârşirii uneia şi a aceleiaşi fapte de către o altă persoană, respectiv a lipsei totale de vinovăţie a autorului.

În ceea ce priveşte săvârşirea faptei, este relevant că, în speţă, după cum s-a arătat anterior, fapta ilicită reţinută în sarcina pârâtului decurge din mandatul de reprezentare acordat de reclamantă prin contractul de asistenţă juridică încheiat cu Cabinetul Individual de Avocat "B." şi, nu mai puţin, din încredinţarea chiar pârâtului, în baza acestui contract, a gestionării intereselor clientului în dosarul în cauză al Tribunalului Bucureşti.

Or, recurentul - pârât face referire la contracte de asistenţă juridică încheiate separat de reclamanta RAPPS cu terţi, ceea ce ar putea releva, eventual, fapte ilicite distincte de fapta de încălcare de către pârât a propriilor obligaţii profesionale, născute din contractul de asistenţă juridică încheiat cu Cabinetul Individual de Avocat "B.".

Este adevărat că, prin motivele de recurs, pârâtul s-a referit şi la împrejurarea că nu a semnat personal, ca avocat titular, contractul de asistenţă juridică încheiat de Cabinetul Individual de Avocat "B.", însă doar pentru a nega vreo legătură cu reprezentarea juridică a reclamantei în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Bucureşti.

Recurentul nu a contestat că acel contract a fost legal încheiat şi a produs efecte juridice, în pofida eventualei delegări a altor persoane pentru reprezentarea cabinetului la perfectarea contractului şi nu a dezvoltat un raţionament juridic prin care să demonstreze că este terţ faţă de contractul încheiat de cabinetul individual în care îşi exercită profesia în calitate de avocat titular, contract ce nu i-ar fi opozabil, cu trimitere la dispoziţiile Statutului profesiei de avocat, la actul de înfiinţare a cabinetului individual şi la eventuale contracte de colaborare sau de salarizare încheiate în cadrul acestui cabinet.

În absenţa unui astfel de raţionament, referirea recurentului la dispoziţiile C. civ. referitoare la contractul de mandat, în sensul că "este interzisă extinderea prin analogie a puterii de reprezentare a mandatarului", este formală, nefiind înfăţişat niciun argument în legătură cu relativitatea şi opozabilitatea faţă de terţi a efectelor contractului.

Pe de altă parte, pârâtul nu a contestat că a figurat pe împuternicirea avocaţială de reprezentare a RAPPS, depusă în dosarul nr. x/2010, ceea ce înseamnă că nu a negat că şi-a asumat, dintre avocaţii angajaţi sau colaboratori ai cabinetului său, sarcina prestării serviciilor juridice specifice în executarea contractului.

Partajarea atribuţiilor în cadrul cabinetului este strict o problemă internă a acestei forme de organizare a avocaturii, după cum nici intenţia preluării de către pârât a acestei sarcini, respectiv dacă a urmărit o prezenţă formală în dosar, nu interesează cauza, cât timp împuternicirea avocaţială a fost emisă în scopul legitimării avocatului faţă de terţi, având forţă probantă deplină până la înscrierea în fals, întocmai precum contractul însuşi, astfel cum prevede art. 239 alin. (1) şi (3) din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea nr. 64/3.12.2011 a UNBR.

În ceea ce priveşte caracterul culpabil al faptei omisive reţinute în sarcina pârâtului, s-a arătat deja că răspunderea autorului faptei poate fi înlăturată numai dacă fapta unui terţ conduce la lipsa totală de vinovăţie a autorului.

Exonerarea autorului s-ar putea invoca şi reţine atunci când terţul a determinat săvârşirea faptei ilicite a autorului.

Or, apărarea pârâtului nu este aptă a contura o asemenea situaţie, întrucât nu s-a pretins că avocaţii care, potrivit celor susţinute, ar fi gestionat interesele reclamantei în dosarul Tribunalului Bucureşti, în mod efectiv şi fără implicarea pârâtului, l-ar fi împiedicat pe acesta să-şi exercite propriile obligaţii profesionale şi nici măcar nu s-a invocat existenţa vreunei înţelegeri cu reclamanta ca numai unii dintre avocaţii care, potrivit susţinerilor recurentului, ar fi semnat separat cu reclamanta contracte de asistenţă juridică, să efectueze acte de procedură în dosarul respectiv.

În măsura în care reclamanta s-ar fi conformat măsurilor dispuse de instanţă în dosarul nr. x/2010 şi nu s-ar fi ajuns la perimarea judecăţii, în mod evident, de diligenţele în acest sens ale altor avocaţi implicaţi în dosar ar fi beneficiat şi pârâtul, însă, cum acest lucru nu s-a întâmplat în cauză, pârâtul nu poate invoca lipsa unor diligenţe adecvate ale celorlalţi pentru a justifica neîndeplinirea propriilor obligaţii profesionale.

Faţă de cele ce preced, rezultă că susţinerile recurentului referitoare la asigurarea asistenţei juridice prin intermediul mai multor avocaţi nu au aptitudinea de a indica nelegalitatea raţionamentului juridic al instanţei de apel, nereprezentând critici care să permită instanţei de recurs efectuarea controlului de legalitate al deciziei recurate.

Înalta Curte reţine, totodată, că, în al doilea rând, recurentul este nemulţumit de modul în care instanţa de apel a analizat apărările sale referitoare la diferite aspecte de fapt, respectiv la actele de procedură efectuate de către pârât, discuţiile şi corespondenţa purtate cu reclamanta RAPPS.

Din această perspectivă, s-a pretins o greşită apreciere a probelor administrate, respectiv a înscrisurilor şi a depoziţiilor martorilor, recurentul urmărind fie înlăturarea sau reevaluarea acelor mijloace de probă socotite relevante de către instanţa de apel, fie valorificarea celor care susţin apărarea pârâtului, cu finalitatea stabilirii de către instanţa de control judiciar a unei alte situaţii de fapt.

Nici aceste susţineri nu relevă critici de nelegalitate a deciziei recurate, în condiţiile în care tind la reaprecierea de către această instanţă de control judiciar a situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de rejudecare, pe baza probelor administrate.

Or, verificarea temeiniciei deciziei recurate, prin prisma statuărilor în fapt ale instanţei care judecă fondul, nu se încadrează în vreunul dintre motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excedând, aşadar, controlului de legalitate realizat de către instanţa de recurs.

În consecinţă, se constată că susţinerile cu acest obiect ale recurentului nu pot fi primite, astfel încât vor fi înlăturate.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată, pârâtul B. a fost obligat la plata unei sume de bani ce reprezintă un sfert din contravaloarea prejudiciului, ce corespunde valorii obiectului pretenţiilor din dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Bucureşti.

Astfel, instanţa de apel a considerat că şi reclamanta RAPPS se face vinovată de producerea prejudiciului în proporţie de 50%, iar în privinţa participării pârâtului B. la crearea pagubei pretinse, a estimat că şansele reclamantei de câştigare a procesului erau de 50%, dacă avocatul său şi-ar fi îndeplinit corect obligaţiile.

Prin motivele de recurs, s-a susţinut că, prin modul de stabilire a întinderii prejudiciului de care se face vinovat recurentul - pârât, instanţa de apel s-a substituit în mod nepermis instanţei din dosarul nr. x/2010, învestite cu evaluarea probatoriului pentru stabilirea temeiniciei cererii reclamantei RAPPS.

Critica, astfel formulată, este nefondată.

Întinderea prejudiciului produs printr-o faptă ilicită se stabileşte potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului, care este consacrat în mod expres în art. 1385 din noul C. civ., dar a fost recunoscut în doctrină şi în practica judiciară şi în condiţiile reglementării anterioare a răspunderii civile delictuale, aplicabile ratione temporis în prezenta cauză.

Astfel, autorul prejudiciului are obligaţia să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat de către victimă (lucrum cessans), iar acesta din urmă poate consta şi în pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, astfel cum s-a reţinut, în mod corect, în considerentele deciziei de apel.

Or, în situaţia în care o cauză a fost soluţionată prin constatarea perimării judecăţii, ca urmare a neîndeplinirii, în termenul prevăzut de lege, a obligaţiilor procedurale fixate de instanţă în sarcina părţii şi, totodată, se constată culpa profesională a avocatului, împrejurarea că pricina nu a fost judecată pe fond, cu consecinţa că reclamanta a fost lipsită de orice posibilitate de a obţine pretenţia dedusă judecăţii, poate releva pierderea unei şanse de câştig material, necesar a fi reparată în cadrul acţiunii formulate împotriva avocatului părţii şi întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

În caz contrar, nu s-ar ajunge la o reparare integrală a prejudiciului, deşi acesta este cert, atât ca existenţă, cât şi ca întindere, fiind întrunite şi celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Estimarea şanselor de câştigare pe fond a unui proces nu echivalează cu soluţionarea acelei cauze, întrucât instanţa învestită cu repararea prejudiciului nu analizează probele administrate, în vederea pronunţării unei soluţii asupra fondului raportului juridic dedus judecăţii, ci apreciază dacă, în mod rezonabil şi în condiţiile îndeplinirii obligaţiilor procesuale, pretenţiile părţii care reclamă prejudiciul ar fi putut fi soluţionate favorabil.

Din moment ce instanţa nu se va pronunţa asupra cererii de chemare în judecată, evaluarea sa se limitează la cântărirea elementelor favorabile şi a celor defavorabile părţii, pentru a stabili dacă demersul său judiciar este lipsit de orice suport ori, dimpotrivă, ar fi fost posibilă o soluţionare pe fond a cauzei, în sensul dorit de partea în proces.

Instanţa de apel în prezenta cauză a procedat chiar în acest fel, motivând alegerea acelor elemente care nu excludeau o soluţie favorabilă reclamantei - existenţa unui temei juridic al acţiunii în regres împotriva salariaţilor, absenţa unui mecanism de unificare a practicii sau a unei jurisprudenţe din care să rezulte că nu este posibilă atragerea răspunderii salariaţilor -, iar aprecierea pe acest aspect nu poate fi cenzurată în recurs, interesând temeinicia, şi nu legalitatea deciziei recurate.

Drept urmare, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu au temei şi le va respinge ca atare şi, faţă de toate considerentele expuse, va respinge recursul pârâtului ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, Înalta Curte constată următoarele:

1. Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., decizia de apel a fost criticată sub aspectul reţinerii şi a vinovăţiei reclamantei pentru prejudiciul ce i-a fost creat prin fapta pârâtului de încălcare a obligaţiilor profesionale născute din contractul de asistenţă juridică încheiat cu Cabinetul de avocat "B.".

Recurenta a formulat, în esenţă, următoarele susţineri: încheierea unui contract de asistenţă juridică exclude asumarea de către persoana reprezentată a vreunei obligaţii de diligenţă în locul avocatului mandatat şi de urmărire a activităţii desfăşurate de acesta, în caz contrar, fiind reduse la ineficacitate totală rolul oricărui contract de servicii juridice şi, implicit, profesia de avocat; decizia este nemotivată în ceea ce priveşte culpa concurentă a reclamantei, nefiind indicat vreun temei juridic; au fost evaluate incorect şi nelegal motivele care au determinat prejudiciul.

Înalta Curte constată că susţinerile privind modul de aplicare a legii nu constituie critici de nelegalitate a deciziei, susceptibile de încadrare în cazul din art. 488 alin. (1) pct. 8 sau în vreunul dintre celelalte motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

După cum s-a arătat deja, în cadrul analizei recursului pârâtului, instanţa de apel a constatat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor ce i-au revenit în executarea contractului de asistenţă juridică încheiat cu reclamanta şi, totodată, că vinovăţia pârâtului este diminuată în concurs cu mai mulţi factori, printre care şi conduita reclamantei înseşi.

Prin susţinerile sale, recurenta urmăreşte excluderea celui din urmă factor din ansamblul circumstanţelor care au concurat la crearea prejudiciului şi stabilirea vinovăţiei exclusive a autorului faptei.

Or, intervenţia anumitor factori independent de manifestarea de voinţă a autorului faptei ilicite reprezintă un aspect de fapt, evaluat de instanţa de fond pe baza probatoriului administrat, iar situaţia de fapt stabilită cu privire la gradul de vinovăţie al autorului în raport de circumstanţele concrete ale săvârşirii faptei nu poate fi reapreciată de către instanţa supremă, din moment ce netemeinicia deciziei de apel nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Această constatare nu este infirmată de referirea recurentei la efectele contractului de asistenţă juridică şi, totodată, la prevederile Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi la cele ale Statutului profesiei de avocat.

Instanţa de apel nu a reţinut în sarcina recurentei - reclamante neîndeplinirea vreunei obligaţii asumate prin contractul de asistenţă juridică, pentru a se invoca o încălcare, prin decizia recurată, a efectelor contractului, iar, pe de altă parte, nerespectarea obligaţiilor profesionale prevăzute de lege şi de Statutul profesiei de avocat nu conduce ipso facto la concluzia vinovăţiei exclusive a autorului faptei.

Susţinând contrariul, recurenta invocă, practic, o prezumţie de vinovăţie exclusivă, desprinsă din caracterul ilicit al faptei săvârşite, care este, însă, lipsită de temei, în condiţiile în care nu o prevăd nici C. civ. şi, în particular, nici normele de organizare şi de exercitare a profesiei la care recurenta face referire.

Săvârşirea faptei ilicite şi vinovăţia autorului sunt condiţii distincte ale răspunderii civile delictuale şi trebuie probate şi apreciate separat, nefiind exclus ca, pe baza probatoriului administrat, să se ajungă la concluzia unui grad de vinovăţie diminuat prin efectul unor factori externi care contribuie la producerea prejudiciului sau chiar la lipsa totală de vinovăţie.

De altfel, chiar dacă s-ar accepta o prezumţie de culpă, aceasta nu are caracter absolut, putând fi răsturnată prin probatoriul administrat, cu acelaşi rezultat ca cel arătat anterior.

Înalta Curte constată, aşadar, că instanţa de apel a statuat în fapt pe aspectul conduitei reclamantei în cursul procesului, reţinând că reclamanta RAAPPS, deşi a comunicat cu pârâtul înainte de suspendarea judecăţii, transmiţându-i chiar cel puţin o parte dintre înscrisurile solicitate de instanţă, ulterior a dat dovadă (alături de avocat) de o completă pasivitate timp de un an de zile, iar această atitudine are caracter nerezonabil faţă de cunoaşterea sancţiunii prevăzute de lege pentru lipsa de stăruinţă în judecată.

Fără a se proceda la reaprecierea acestei constatări, care excedează atribuţiilor acestei instanţe de recurs, se impune doar a se sublinia că nu i s-a imputat reclamantei, astfel cum, în mod greşit, se afirmă prin motivele de recurs, nedepunerea de diligenţe în locul avocatului mandatat şi nici neurmărirea activităţii desfăşurate de acesta.

După cum s-a arătat anterior, nu s-a reţinut săvârşirea de către reclamantă a vreunei fapte culpabile, decurgând din neîndeplinirea unei obligaţii, ci s-a apreciat doar că atitudinea reclamantei în derularea raporturilor contractuale cu avocatul a înlesnit producerea prejudiciului.

În acest context, se impune a se reaminti că un contract de asistenţă juridică este încheiat intuitu personae, ca orice mandat, pe baza încrederii acordate unei anumite persoane, însă, persoana reprezentată convenţional are deplina libertate de a-şi stabili conduita în raporturile cu avocatul în cursul derulării contractului.

Astfel, clientul poate alege să nu interacţioneze în niciun fel cu acesta ori, dimpotrivă, să urmărească pe parcurs îndeplinirea, cel puţin, a obligaţiilor de informare rezonabilă în legătură cu situaţia curentă a asistenţei şi reprezentării şi de a i se răspunde cu promptitudine la solicitări de informare, obligaţii prevăzute de art. 140 din Statutul profesiei de avocat.

De asemenea, clientul este îndreptăţit să fie consultat de avocat, permanent şi adecvat, pentru stabilirea strategiei şi a mijloacelor tehnice şi tactice care permit atingerea scopului asistenţei juridice, în conformitate cu art. 135 din Statut (normă care, împreună cu art. 140, menţionat anterior, a fost invocată prin motivele de recurs).

Mandatarul are, totodată, posibilitatea revocării mandatului, prevăzută, sub imperiul C. civ. anterior, în art. 1553.

Pretenţia ca mandatarul avocat să-şi îndeplinească obligaţiile profesionale asumate nu semnifică în mod necesar şi neechivoc pierderea încrederii pe care clientul a învestit-o în avocatul ales să-l reprezinte, putând releva simpla exercitare a prerogativelor prevăzute de Statut.

În schimb, în măsura în care persoana reprezentată alege să nu-şi exercite aceste prerogative, atare atitudine a clientului vădeşte încrederea totală acordată avocatului, astfel încât, în situaţia unei vătămări din cauza neîndeplinirii de către avocatul ales a obligaţiilor asumate, se poate vorbi despre o veritabilă culpă in eligendo, mandantul urmând a suporta consecinţele alegerii greşite a persoanei reprezentantului, ale cărei acţiuni sau inacţiuni l-au prejudiciat.

În aceste condiţii, ţinând cont de faptul că şi gravitatea culpei este o chestiune de apreciere a instanţei, ce nu poate fi cenzurată în recurs în cadrul controlului de legalitate al deciziei de apel, Înalta Curte va înlătura susţinerile privind aplicarea greşită sau încălcarea dispoziţiilor legale incidente, care tind, în realitate, la reaprecierea inacceptabilă în recurs a situaţiei de fapt stabilite.

Din cele ce preced, rezultă, de asemenea, că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care conduita persoanei vătămate înseşi poate concura la producerea prejudiciului, favorizând sau înlesnind rezultatul păgubitor, motivele care au determinat prejudiciul fiind o chestiune de fapt, analizată ca atare de către instanţa de apel, care a expus în mod corespunzător considerentele pentru care a reţinut culpa concurentă a reclamantei.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge ca nefondat primul motiv de recurs.

2. În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la soluţia de respingere a cererii în contradictoriu cu pârâta A." - ca urmare a admiterii apelului incident formulat de această pârâtă -, Înalta Curte constată că nici acestea nu reprezintă critici de nelegalitate, posibil a fi încadrate în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în mod expres, dar nici în celelalte cazuri de casare din art. 488 alin. (1).

Instanţa de apel a motivat soluţia pronunţată pe temeiul art. 501 C. proc. civ., constatând că prin decizia de casare nr. 894/18.04.2019 a Înaltei Curţi s-a dezlegat chestiunea aplicării prevederilor Statutului profesiei de avocat în ceea ce priveşte efectele schimbării formei de organizare a profesiei (din cabinet individual în societate civilă profesională), în sensul că atare operaţiune nu poate fi însoţită de preluarea drepturilor şi obligaţiilor fostului cabinet individual - respectiv ale avocatului titular - de către noua formă de exercitare a profesiei.

Pornind de la premisa dezlegării cu caracter obligatoriu, instanţa de rejudecare a apreciat că în prezentul litigiu nu se poate angaja răspunderea A." pentru modul de aducere la îndeplinire de către avocatul B. a propriilor obligaţii contractate anterior naşterii asocierii.

Faţă de considerentele pe care s-a fundamentat soluţia vizată, motivele de recurs ar fi trebuit să conţină o critică a constatării referitoare la chestiunea de drept tranşată prin decizia de casare, în condiţiile în care instanţa de rejudecare a concluzionat în privinţa atragerii răspunderii noii forme de organizare, pe baza celor statuate de instanţa supremă.

Or, recurenta nu a formulat vreo critică pe acest aspect, referindu-se exclusiv la efectele schimbării formei de organizare a profesiei, reiterând susţinerile pe acest aspect din cursul procesului, în pofida faptului că instanţa de apel nu a făcut o apreciere proprie asupra efectelor schimbării formei de organizare a profesiei.

În acest context şi în absenţa unei învestiri a acestei instanţă de control judiciar cu cercetarea modului de aplicare chiar a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., susţinerile recurentei nu pot fi primite şi vor fi respinse ca atare, neavând legătură cu raţionamentul juridic expus în considerentele deciziei recurate.

3. Înalta Curte constată, însă, că este fondat ultimul motiv de recurs, ce vizează soluţia de respingere a cererii formulate în contradictoriu cu pârâta societatea C. S.A., societate cu care pârâtul B. a încheiat contract de asigurare de răspunderea civilă profesională.

Cu privire la acest petit al cererii introductive, instanţa de rejudecare a apelurilor a constatat că nu s-a formulat nicio critică legată de respingerea acţiunii îndreptate împotriva asigurătorului şi, faţă de această împrejurare, s-a limitat la a observa că este necontestată de reclamantă neîndeplinirea condiţiei ca asiguratul să notifice asigurătorul în perioada de valabilitate a poliţei cu privire la necesitatea acoperirii unui prejudiciu rezultat din culpă profesională, situaţie în care a considerat că răspunderea pârâtei C. S.A. nu poate fi angajată.

Prin motivele de recurs, s-a susţinut încălcarea, prin decizia recurată, a prevederilor art. 244 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind ignorarea de către instanţa de apel a concluziilor scrise depuse în apel, prin care a dezvoltat susţinerile referitoare la pretenţiile formulate împotriva pârâtei C. S.A..

Se impune a se constata că recurenta, deşi face în mod expres referire la concluziile scrise depuse la ultimul termen de judecată în etapa apelului din ciclul procesual anterior, anume la termenul din 25.10.2017, reproşează instanţei de rejudecare, de fapt, neobservarea susţinerilor sale formulate în cursul judecăţii, în condiţiile în care, potrivit art. 244 alin. (1) C. proc. civ., invocat prin motivele de recurs, "notele" scrise redactate de părţi la terminarea cercetării procesului - eventual, completate la închiderea dezbaterilor în fond, conform art. 394 C. proc. civ. - reiau în conţinut tocmai susţinerile formulate în proces.

Astfel redată, critica recurentei evocă prevederile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., perspectivă din care, avându-se în vedere şi invocarea art. 477 alin. (1) C. proc. civ., critica se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi urmează a fi analizată ca atare, fiind vorba despre norme de procedură a căror încălcare se sancţionează cu nulitatea, chiar dacă recurenta a invocat în mod explicit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a considerat că este învestită, în cadrul apelului reclamantei, şi cu soluţionarea cererii formulate împotriva asigurătorului, procedând la rejudecarea pe fond a acesteia şi pronunţându-se în consecinţă.

Cu toate acestea, efectul devolutiv al apelului se socoteşte a fi respectat atunci când are loc o veritabilă rejudecare în fond, astfel cum prevede art. 477 alin. (1) C. proc. civ., chiar dacă doar în limitele determinate de ceea ce s-a apelat.

Aşadar, devoluţiunea urma a avea loc cu observarea tuturor prevederilor legale incidente, inclusiv a dispoziţiilor art. 476 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care "În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă".

Pe acest temei, instanţa de apel statuează în fapt şi în drept chiar şi atunci când apelul nu se motivează sau nu ar cuprinde motive noi, iar din hotărârea pronunţată trebuie să rezulte că au fost avute în vedere toate aspectele invocate la prima instanţă, precum şi probele administrate.

Or, decizia de apel recurată în cauză nu reflectă susţinerile recurentei - reclamante formulate prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei C. S.A., depus la dosar în cursul judecăţii în primă instanţă pentru termenul de judecată din 13.05.2015, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinarea pârâtei C. S.A., ca fiind vădit nefondate, susţineri reiterate, în sinteză, prin concluziile scrise depuse în apel.

Din răspunsul la întâmpinare, reiese că s-a contestat, contrar celor reţinute în decizia recurată, că asigurătorul ar fi exonerat de răspundere în măsura în care solicitarea de despăgubiri nu a fost formulată în termenul stipulat pentru valabilitatea poliţei de asigurare de către un terţ, reclamanta susţinând că interpretarea dată de pârâtă clauzelor contractului de asigurare este contradictorie.

În aceste condiţii, se constată că, în cadrul rejudecării apelurilor, nu a avut loc o veritabilă rejudecare în fond a cererii formulate în contradictoriu cu pârâta C. S.A., cu respectarea prevederilor art. 476 şi 477 C. proc. civ., critica recurentei pe acest aspect fiind fondată.

În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul reclamantei Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", iar, pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel, pentru rejudecarea apelului principal declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 1361/11.11.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV - a civilă, exclusiv în ceea ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

Pentru considerentele expuse în analiza recursurilor, urmează a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, vizând admiterea apelului incident, admiterea petitului din acţiunea introductivă formulat în contradictoriu cu pârâtul B. şi obligarea acestuia la despăgubiri în cuantum de 412.089,48 RON, precum şi respingerea capătului de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta A.".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1320A din 1 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de reclamanta Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel pentru rejudecarea apelului principal.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2021.