Civil liability for illegal pre-trial detention and limits of special procedural competence under criminal procedure

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă la 26 noiembrie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice obligarea acestuia la plata de despăgubiri civile în sumă de 7.100.000 RON, compusă din despăgubiri materiale în valoare de 100.000 RON şi despăgubiri morale în valoare de 7.000.000 RON, constatându-se caracterul nelegal al măsurilor privative/restrictive de libertate şi atingerile aduse drepturilor fundamentale.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 227/F din 14 februarie 2019, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul Statul Român şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

3. Hotărârile pronunţate de curtea de apel

Prin decizia nr. 1497A din 22 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 227F din 14 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a fost anulată, în parte, sentinţa apelată şi a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti cererea reclamantului întemeiată pe dispoziţiile art. 252-253 C. civ. A fost păstrată soluţia cu privire la restul acţiunii reclamantului.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, instanţa de apel a îndreptat din oficiu eroarea materială strecurată în dispozitivul deciziei, în sensul că a trecut, în loc de "trimite spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti", "trimite spre rejudecare la Tribunalul Ialomiţa". De asemenea, în loc de "definitivă" s-a menţionat "calea de atac a recursului în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, care se depune la sediul Curţii de Apel Bucureşti, sub sancţiunea nulităţii".

4. Recursul

Împotriva deciziei civile nr. 1497 A din 22 octombrie 2019 şi a încheierii de şedinţă din 3 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.R.F.P. Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa a formulat recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susţinut, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, întrucât reprezentantul Ministerului Public nu a participat în cauză.

Constatând ca prima instanţa a soluţionat procesul fără a intra în judecata cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 252-253 C. civ., instanţa a admis apelul în contradictoriu cu intimatul Statul Roman prin MFP cu privire la acest aspect, motivând ca cetăţeanul onest nu este dator sa suporte consecinţele morale şi materiale ale funcţionării defectuoase ale unei activităţi publice, respectiv a înfăptuii şi distribuii dreptăţii într-o societate democratica.

Or, instanţa de apel nu a avut în vedere faptul ca apelantul-reclamant nu si-a motivat cererea în sensul incidenţei în cauza a dispoziţiilor art. 9 C. proc. pen., făcând referire numai la nelegalitatea masurilor preventive privative de libertate şi nu la masuri restrictive de libertate. Pe de alta parte, în mod corect, prima instanţa a reţinut ca, în ceea ce priveşte invocarea de către reclamant şi a încălcării altor drepturi personale nepatrimoniale, reglementate de C. civ., acordarea de despăgubiri pentru încălcarea altor drepturi este posibila, însă nu în cadrul procedurii speciale reglementate de art. 538-541 C. proc. pen. care stabileşte reguli distincte referitoare la părţi, competenta, termen de prescripţie etc. Or, astfel de drepturi nu pot fi valorificate pe terenul art. 539 C. proc. pen., căci aceasta norma conferă un drept la reparaţiune pentru prejudicii derivate nemijlocit din detenţia nelegala, fiind subsumate apărării unui alt drept fundamental, şi anume dreptul la libertate şi siguranţă, vizat de art. 5 din Convenţie, respectiv art. 9 C. proc. pen. Pe de alta parte, Statul nu poate avea calitatea de parat în legătura cu asemenea încălcări, nevizate de dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen.

În cazul erorii judiciare, dreptul la despăgubiri al victimei erorii judiciare este condiţionat de: condamnarea definitivă a unei persoane la o pedeapsă sau măsură educativă privativă de liberate; desfiinţarea hotărârii definitive de condamnare de către o instanţă penală, pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, pe calea revizuirii-cale extraordinară de atac-prevăzută de art. 452 C. proc. pen., ca urmare a admiterii cererii de revizuire, cu consecinţa rejudecării cauzei penale, în condiţiile art. 461 C. proc. pen. şi numai dacă în rejudecare se dispune achitarea inculpatului în mod definitiv.

Răspunderea Statului pentru erori judiciare este o răspundere juridică care derogă de la regulile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349, art. 1381 C. civ., procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară fiind o procedură specială reglementată în Capitolul VII, de sub Titlul IV al C. proc. pen. intitulat "Proceduri speciale".

Statul este exonerat de răspundere în cazul în care însuşi inculpatul, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, a determinat condamnarea iniţială definitivă, în afara cazului în care acesta a fost obligat să procedeze astfel, precum şi în cazul în care persoanei condamnate definitiv (iniţial) îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit care a determinat eroarea judiciară.

Dispoziţiile art. 538 C. proc. pen. care reglementează dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară îşi au corespondentul în dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, astfel că în aplicarea lor instanţele sunt obligate să valorifice jurisprudenţa Curţii europene consacrată în aplicarea art. 3 din Protocolul nr. 7.

Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate prevăzută de 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenţie este reglementat exclusiv în cazul în care o persoană a fost privată nelegal de libertate, independent dacă procesul penal care vizează persoana respectivă s-a finalizat cu o hotărâre de achitare sau de condamnare definitivă.

Dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. au caracter special, căci vizează repararea prejudiciilor cauzate în urma luării unor măsuri privative nelegale de libertate, în timp ce dispoziţiile art. 9 C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Convenţie. Instanţele sunt obligate să observe şi să valorifice jurisprudenţa Curţii europene consacrată în aplicarea art. 5 din Convenţie ori de câte ori sunt confruntate cu litigii întemeiate pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. sau pe dispoziţiile art. 9 C. proc. pen.

Caracterul nelegal al detenţiei preventive vizate de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. poate fi stabilit fie de către instanţa penală, prin chiar hotărârea de achitare sau prin alte hotărâri din care rezultă clar caracterul nelegal al privării de liberate sau vinovăţia penală a magistraţilor implicaţi în luarea măsurii privative de libertate, fie de către instanţa civilă învestită cu soluţionarea cauzei întemeiate pe dispoziţiile 539 C. proc. pen., însă numai în măsura în care în cursul procesului se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar în faţa instanţei penale chemate să statueze asupra legalităţii măsurilor preventive privative de liberate luate în cursul procesului penal, în strict acord cu dispoziţiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, respectiv art. 9 C. proc. pen., cât şi în măsura în care asemenea motive de nelegalitate, deşi invocate, au fost omise de la analiză şi pronunţare de către instanţa penală ori cadrul procesual penal nu a permis analizarea lor, după caz.

Dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. nu condiţionează dreptul la despăgubiri de stabilirea nevinovăţiei persoanei trimisă în judecată pentru săvârşirea unei anumite infracţiuni, ci doar de stabilirea nelegalităţii detenţiei, motiv pentru care dispoziţiile citate sunt incidente nu doar în cazul achitării persoanei, ci şi în cazul condamnării penale a acesteia, în măsura în care persoana în cauză a fost supusă pe parcursul procesului penal unei măsuri preventive nelegale de libertate.

În măsura în care reclamantul invocă încălcarea altor drepturi, precum dreptul la imagine, reputaţie, demnitate, viaţă privată etc., acţiunea urmează a fi respinsă în măsura în care cadrul procesual este fixat de dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., respectiv art. 539 C. proc. pen., aceste norme derogând de la dreptul comun, conform principiului specialia derogant generalibus.

Răspunderea statului pentru prejudiciile vizate de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenţie nu exclude răspunderea întemeiată pe dispoziţiile legale care reglementează protecţia altor drepturi fundamentale ale omului sau a unor drepturi subiective personale nepatrimoniale, care, însă, nu în toate cazurile incumbă statului sau agenţilor săi, ci celor vinovaţi de încălcarea respectivelor drepturi personale nepatrimonial.

Antrenarea răspunderii în temeiul art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 par. 5 din Convenţie presupune întotdeauna verificarea îndeplinirii condiţiei nelegalităţii privării de libertate, fiind irelevantă temeinicia/oportunitatea unor astfel de măsuri preventive. Dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 par. 5 din Convenţie vizează exclusiv măsuri privative de libertate, precum reţinerea, arestarea preventivă, arestul la domiciliu, iar nu măsuri restrictive de libertate, precum interdicţia de a părăsi localitatea sau ţara.

Procedura valorificării dreptului la despăgubiri întemeiat pe dispoziţiile art. 538 şi art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7 şi art. 5 par. 5 din Convenţie se supune principiilor fundamentale ale procesului civil, prevăzute de art. 5-23 C. proc. civ., inclusiv principiului disponibilităţii acţiunii civile, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., în faţa instanţei civile abilitată să dispună asupra dreptului la despăgubiri prevăzut de art. 538 C. proc. pen., art. 539 C. proc. pen. cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7 şi art. 5 par. 5 din Convenţie, dispoziţiile legale în discuţie au valoarea unor norme de fond, de drept substanţial, care nu comporta derogări de la aplicare.

La stabilirea întinderii prejudiciului, instanţele sunt obligate să evalueze criteriile obiective prevăzute de art. 540 C. proc. pen., precum şi consecinţele produse asupra persoanei în cauză, asupra familiei acesteia, în măsura în care asemenea consecinţe pot fi integrate în sfera de protecţie a dreptului la libertate şi siguranţă, drept apărat prin dispoziţiile legale cuprinse în dispoziţiile art. 538, art. 539 C. proc. pen., art. 3 Protocolul nr. 7 şi art. 5 par. 5 din Convenţie, respectiv art. 9 alin. (5) C. proc. pen.

Niciunui magistrat nu-i este îngăduit să interpreteze normele în discuţie cu consecinţa înlăturării lor de la aplicare, respectiv a substituirii conţinutului acestora, expres prevăzut de lege, asemenea abordări fiind de natură a constitui conţinutul abaterii disciplinare, prevăzută de art. 99 din Legea nr. 303/2004. Acţiunea în regres a statului, prevăzută de art. 542 C. proc. pen. reprezintă o facultate a statului, iar nu o obligaţie, ea fiind legitimată exclusiv în cazul în care magistratul a provocat situaţiile generatoare de daune cu rea-credinţă sau din culpă gravă (grava neglijenţă). Acţiunea în regres, în măsura în care magistratul este asigurat pentru despăgubiri în caz de prejudiciu provocat în exerciţiul funcţiunii poate fi adresată instituţiei la care acesta este asigurat.

În toate cazurile, statul trebuie să dovedească în cazul acţiunii în regres că persoanele în cauză au provocat eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate, acţionând cu rea-credinţă sau culpă gravă. Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare ori ca urmare a luării unor măsuri privative de libertate în mod nelegal în cursul procesului penal reprezintă o formă de reparaţie pentru încălcarea dreptului la libertate şi siguranţă (reglementat în art. 3 din Protocolul nr. 7, art. 9 C. proc. pen., respectiv art. 5 din Convenţie) şi nu exclude răspunderea statului pentru încălcarea altor drepturi fundamentale ale omului, respectiv a unor drepturi personale nepatrimoniale (dreptul la imagine, dreptul le demnitate, reputaţie etc.) cumulul formelor de răspundere fiind permis în măsura în care temeiurile juridice pe care se întemeiază dreptul la despăgubire sunt diferite şi în măsura în care cel chemat să răspundă este statul, ca o consecinţă a acţiunilor/inacţiunilor ilicite săvârşite de agenţii săi.

Dispoziţiile art. 9 C. proc. pen. au o sferă mai largă decât dispoziţiile art. 5 din Convenţie, căci nu privesc doar măsurile privative de libertate, ci şi pe cele restrictive de libertate, precum interdicţia de a părăsi localitatea sau ţara. Dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. au o sferă mai restrânsă de aplicare în raport cu dispoziţiile art. 9 C. proc. pen., întrucât vizează exclusiv măsurile privative de libertate, nu şi măsurile restrictive de libertate, norma cuprinsă în art. 539 C. proc. pen. având caracter special în raport cu norma cuprinsă în art. 9 C. proc. pen., care este o normă generală.

Pe de alta parte, hotărârea instanţei de apel a fost data cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. proc. civ., întrucât competenta a judeca capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 252-253 C. civ. era Judecătoria Slobozia şi nu Tribunalul Ialomiţa. Acesta din urmă a avut o competenta speciala derivata din dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. Totodată, având în vedere ca aceste drepturi au fost solicitate în materia răspunderii civile delictuale, se impunea a fi analizata prescripţia dreptului de a solicita despăgubiri pentru încălcarea lor, prin raportare la normele de drept incidente.

Nu în ultimul rând, hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel se refera în motivarea hotărârii la răspunderea obiectiva a statului pentru activitatea de justiţie, respectiv la răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiţie realizata în numele legii, eficienta, imparţială şi egala pentru toţi, în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare, pentru organizarea acestei activităţi dar şi pentru munca realizata prin reprezentanţii săi în actul de justiţie. Or, aceste aspecte sunt reglementate de procedura cuprinsa în art. 538-541 C. proc. pen., contrar celor reţinute de instanţa de apel, precum şi de dispoziţiile art. 9 C. proc. pen. Apelantul reclamant a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul grav cauzat de neglijenta şi uşurinţa cu care a fost tratat cazul sau de către agenţii statului, începând cu organele de politie, continuând cu procurorii şi terminând cu judecătorii care s-au pronunţat în cauza.

În fine, hotărârea instanţei de apel a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a considerat ca dispoziţiile art. 252-253 C. civ. se pot aplica în speţa în cadrul procesual special instituit de dispoziţiile art. 538-541 C. proc. pen.

Prin cererea de apel formulata, reclamantul solicita anularea sentinţei civile nr. 227/14.02.2019 şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., invocând faptul ca soluţia instanţei de fond este greşita, fiind nesocotite dispoziţiile art. 131 C. proc. civ. Se mai arata ca tribunalul a refuzat sa judece cauza, încălcând prevederile art. 5 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a ţinut seama ca temeiul juridic al acţiunii este unul complex şi nu se rezuma doar la dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., fiind invocate dispoziţii din Convenţia europeana, Constituţia României, art. 9 C. proc. pen., art. 253 C. civ.

Conform menţiunilor din cererea formulata de reclamant, infracţiunile ce au făcut obiectul celor doua dosare, au fost cercetate împreuna de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa în dosarul penal nr. x/2015, în care au fost dispuse masuri preventive, ulterior cauza a fost disjunsa, formându-se doua dosare penale. Se mai susţine ca pe parcursul urmăririi penale şi pe parcursul judecăţii, împotriva reclamantului au fost luate masuri preventive, respectiv arest preventiv, arest la domiciliu şi control judiciar. Reclamantul susţine ca, în finalul cercetărilor judecătoreşti s-a dispus achitarea sa pentru toate faptele pentru care a fost trimis în judecata, rezultând astfel şi nelegalitatea masurilor preventive dispuse în cauza. Se arata că prin masurile dispuse în cauzele penale menţionate i-au fost aduse grave prejudicii, întrucât în perioada cuprinsa intre 17.02.2016 şi 2.10.2016 a suportat rigorile unor masuri preventive ce s-au dovedit a fi nelegale, precum şi ulterior încetării acestora, în contextul în care s-a dovedit nevinovăţia sa, a fost privat de libertate ori libertatea i-a fost restrânsă, nu a realizat venituri ori veniturile au fost reduse în urma reluării activităţii, prin punerea la dispoziţia IPJ Ialomiţa, onoarea, imaginea, reputaţia şi demnitatea sa şi ale familiei sale au fost prejudiciate grav, prin acuzaţiile nefondate şi prin publicitatea făcuta cazului în articolele de presa, fiind aduse atingeri integrităţii sale fizice şi psihice, intimităţii vieţii private, a suportat cheltuielile de judecata în cadrul celor doua procese, reprezentând cheltuielile de deplasare la instanţe şi onorariile avocatului ales.

În opinia reclamantului, instanţele penale s-au pronunţat asupra legalităţii şi temeiniciei masurilor preventive pe parcursul procesului penal, dispunând iniţial înlocuirea arestului preventiv cu arestul la domiciliu, apoi cu măsura controlului judiciar.

În ceea ce priveşte competenta generala, materiala şi teritoriala a instanţei de fond, norma aplicabila în speţa este art. 539 C. proc. pen. care reglementează condiţiile în care se poate solicita repararea prejudiciului ca urmare a privării nelegale de libertate, precum şi competenţa de soluţionare a cauzei. În consecinţa, în mod temeinic şi legal, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţi cererii reclamantului, fata de prevederile art. 539 alin. (2) din Legea nr. 135/2010.

În lipsa unei ordonanţe a procurorului sau încheierii/hotărârii definitive a judecătorului prin care să se stabilească expressis verbis caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, reclamantul nu este îndreptăţit la despăgubiri. In acelaşi sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent sa judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 15/2017.

Organele judiciare penale au obligaţia de a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate. Or, pornind de la această premisă legală, care se verifică şi în practica instanţelor, se reţine că in­stanţele civile nu pot să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când sunt învestite cu cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 alin. (1) C. proc. pen. Un argument în plus în acest sens este şi dispoziţia din art. 541 alin. (2) C. proc. pen. Pe de altă parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei per­soane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, în faza de executare a pedepsei, se poate realiza de asemenea de către instanţa penală pe cale contestaţiei la executare. Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa în­vestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie. Or, în speţa, Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia penala nr. 776/31.05.2018, nu a constatat ca masurile privative de libertate sunt nelegale, ci doar a constatat ca inculpatul A. a fost reţinut 24 de ore în data de 17.02.2016, arestat preven­tiv, din 18.02.2016 pana la 3.07.2016, şi arestat la domiciliu, din 3.07.2016 pana la 2.10.2016.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 5 noiembrie 2020 a fost admis în principiu recursul şi a fost fixat termen de judecată la data de 14 ianuarie 2021, termen ce a fost preschimbat, din oficiu, la data de 22 aprilie 2021.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut susţinerile formulate de reclamant prin întâmpinare şi a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

1. Un prim motiv de recurs priveşte nelegala constituire a completului de judecată din apel, consecinţă a neparticipării procurorului la judecată.

În condiţiile art. 92 alin. (3) C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii.

Prin urmare, numai dacă printr-o dispoziţie cu valoare de lege se prevede participarea şi punerea concluziilor de către procuror într-un anumit litigiu, neconstituirea completului cu procuror este de natură să atragă nulitatea hotărârii. Or, de vreme ce nu există un text care să prevadă că procurorul participă în mod obligatoriu în procesele având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru repararea erorilor judiciare săvârşite în procesele penale - nici recurentul neindicând textul de lege nesocotit de instanţa de apel la alcătuirea sa -, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Un al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 538-541 C. proc. pen., este în legătură cu lipsa de calitate procesuală pasivă a statului.

Nici această critică de ordin procedural nu poate fi primită, în condiţiile în care art. 488 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte, cu valoare de principiu, că motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Or, prin întâmpinarea depusă în etapa apelului, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a subliniat legalitatea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, pentru argumentele pe care le-a reiterat identic în cadrul prezentului recurs, şi a solicitat ca, în ipoteza în care va fi reţinută admisibilitatea acţiunii, aceasta să fie respinsă ca prescrisă, faţă de art. 541 alin. (2) din Legea nr. 135/2010. Cum nici prin întâmpinare nici pe parcursul judecării apelului nu a fost invocată excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a Statului român, această chestiune nu mai poate fi dedusă analizei prin motivele de recurs.

Un al treilea motiv de recurs priveşte interpretarea eronată a ansamblului de norme înscrise în art. 9 şi 538-541 C. proc. pen., art. 5 par. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi eludarea Deciziei în interesul legii nr. 15/2017, respectiv a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 48/2016.

În opinia recurentului, cererea reclamantului este inadmisibilă în condiţiile în care privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei. Or, în cauză, s-a solicitat direct instanţei civile acordarea de despăgubiri drept consecinţă a reţinerii şi arestării nelegale a reclamantului.

Critica nu este întemeiată şi deci nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care toate aspectele sus-menţionate conturează o problemă care priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii, iar nu însăşi admisibilitatea cererii de chemare în judecată.

Se observă că, pentru a hotărî anularea sentinţei din cauza necercetării eronate a fondului, instanţa de apel a arătat că prima instanţă a statuat în mod corect că nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii în temeiul art. 539 C. proc. pen., având în vedere Decizia în interesul legii nr. 15/2017 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă, având în vedere precizările apelantului-reclamant, Tribunalul Ialomiţa a analizat cererea formulată numai în raport de dispoziţiile art. 532 C. proc. pen., fără a intra în cercetarea dispoziţiilor C. civ., care au fost invocate atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi în răspunsul la întâmpinare formulat.

Instanţa de apel a arătat cu temei că, de vreme ce faptele imputate de către apelantul-reclamant nu se circumscriu nici uneia dintre formele de răspundere existente în legislaţia românească, au fost invocate normele europene, care permit angajarea unei răspunderi obiective a statului pentru situaţia în care a fost trimisă în judecată o persoană care ulterior a fost achitată, pentru prejudiciile patrimoniale suferite ca efect al începerii procesului penal (pierderi salariale, cheltuieli cu transportul la organele judiciare, cheltuielile cu onorariul avocatului ales, precum şi afectarea dreptului la viaţă, sănătate, integritate fizică şi psihică şi demnitate, care nu sunt inerente declanşării unui proces penal). Invocarea normelor europene în contextul menţionat se impunea, în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.

Prin urmare, argumentele de drept arătate au justificat soluţia legală de anulare a sentinţei, pentru că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 252-253 C. civ., cu referire la art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Cu ocazia judecării fondului, Statul român va putea face toate apărările pe care le-a dedus analizei instanţelor de fond şi de recurs în legătură cu însăşi admisibilitatea cererii de chemare în judecată, şi care vor impune instanţelor să aprecieze asupra respectării termenului de prescripţie a formulării acţiunii, respectiv asupra însuşi caracterului fondat/nefondat al pretenţiilor reclamantului.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs în legătură cu aplicarea greşită a prevederilor art. 480 C. proc. civ., urmare a faptului că cererea de chemare în judecată întemeiată pe prevederile art. 252-253 C. civ. este de competenţa de primă instanţă a judecătoriei, iar nu a tribunalului.

Art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 C. proc. civ. conferă judecătoriei sau tribunalului competenţa de primă instanţă în judecata cererilor evaluabile în bani, pragul valoric fiind de 200.000 RON, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti. Cum judecătoria este competentă în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 200.000 RON, iar valoarea despăgubirilor solicitate de reclamant este de 7.100.000 RON, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor procedurale sus-menţionate, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În fine, s-a invocat nelegalitatea deciziei din apel întrucât "cuprinde motive ori numai motive străine de natura cauzei" deduse din faptul că instanţa s-a referit în motivarea hotărârii la răspunderea obiectiva a statului pentru activitatea de justiţie, respectiv la răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiţie realizata în numele legii, eficienta, imparţială şi egala pentru toţi, în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare, pentru organizarea acestei activităţi dar şi pentru munca realizata prin reprezentanţii săi în actul de justiţie. Or, aceste aspecte sunt reglementate de procedura cuprinsa în art. 538-541 C. proc. pen., contrar celor reţinute de instanţa de apel, precum şi de dispoziţiile art. 9 C. proc. pen.

Critica nu este întemeiată, în condiţiile în care în considerentele deciziei recurate s-a arătat cât se poate de clar că toate aspectele invocate de reclamant trebuiau analizate sub aspectul temeiniciei lor, nelegalitatea sentinţei decurgând din limitarea analizei cererii de chemare în judecată la admisibilitatea ei. Or, analiza răspunderii obiective a Statului trebuia făcută prin raportare la norme europene, în temeiul art. 20 din Constituţia României. În consecinţă, nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2. Deşi s-a declarat recurs şi împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, pronunţate la 3 decembrie 2019, Înalta Curte observă că prin motivele de recurs nu s-au formulat niciun fel de critici sub acest aspect.

În consecinţă, în aplicarea prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., legalitatea încheierii recurate nu poate fi analizată.

Faţă de cele ce preced, recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii definitive a deciziei civile nr. 1497 A din 22 octombrie 2019 şi a încheierii din 3 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 1497 A din 22 octombrie 2019 şi a încheierii de şedinţă din 3 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2021.