Civil liability for defamation and invasion of privacy: limits of freedom of expression under ECHR Article 10 and quantification of moral damages

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la data de 30.06.2016 sub nr. x/2015, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei:

- să constate încălcarea drepturilor la demnitate, onoare, reputaţie şi viaţa privată, prin formularea unor afirmaţii denigratoare, defăimătoare, ironice, batjocoritoare şi mincinoase, în cadrul emisiunilor D. din 30 septembrie 2014, 20 şi 21 precum şi în cadrul emisiunii E. în ediţia din 17 aprilie 2015, difuzate de postul de televiziune F., având ca realizator pe G. şi respectiv H.;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro (echivalentul a 4.511.000 RON), cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la reputaţie, onoare şi demnitate, respectiv la viaţa privată a reclamantei în cadrul emisiunilor amintite mai sus;

- interzicerea pârâtului, pentru viitor, să încalce dreptul la reputaţie şi dreptul la viaţă privată a reclamantei prin afirmaţii în emisiunile în care este invitat;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 497/11.04.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a obligat pe pârâtul B. să-i plătească reclamantei A. suma de 30.000 euro (echivalent în RON la data plăţii efective), cu titlu de daune morale, a obligat pe pârâtul B. să se abţină ca pe viitor să facă afirmaţii publice nedovedite temeinic, cu privire la reputaţia sau viaţa privată a reclamantei A. şi a obligat pe pârât la plata sumei de 5.180 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 161 A din 5 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 497/11.04.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul B. să-i plătească reclamantei A. suma de 15.000 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, cu titlu de daune morale; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, pârâtul B. a formulat recurs.

Pârâtul a arătat că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât în şedinţa de judecată din 15 ianuarie 2019 instanţa a respins cererea de amânare, deşi pârâtul lipsea, iar cererea de amânare a avocatului era însoţită de documente medicale. A mai susţinut că a fost nelegal citat la sediul F., întrucât datele sale de contact erau cunoscute reclamantei, iar pagina de I. este publică.

Procedând astfel, instanţa a soluţionat apelul fără ca pârâtul să administreze probe, ceea ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Ulterior, instanţa a amânat pronunţarea de mai multe ori, iar hotărârea a fost redactată cu mare întârziere.

De asemenea, pârâtul a susţinut că instanţele de fond şi apel nu au permis audierea sa şi nici nu au primit pledoariile avocatului ales.

Pe fondul cauzei, pârâtul a învederat că afirmaţiile pentru care a fost obligat să plătească daune morale au fost făcute iniţial de terţe persoane, cu mai mult timp înainte, în cadrul unor alte emisiuni televizate.

În plus, pârâtul nu a făcut decât să comenteze declaraţiile reclamantei, fără să ştie dacă acestea erau sau nu adevărate, aşadar nu are cum să le şi probeze.

A mai arătat şi că enunţurile care se afişau pe ecranul televizoarelor nu erau afirmaţiile pârâtului, ci titluri hotărâte de postul de televiziune emitent.

Pârâtul mai susţine că este injust să fie obligat să plătească sume exorbitante pentru cuvinte şi fraze spuse de alţii, vehiculate de toată presa şi argumentate de somităţi medicale româneşti, ca profesorul J., profesorul K. sau avocatul L..

În sprijinul acestor apărări, pârâtul a invocat şi sentinţa 833/2018, pronunţată în dosarul ce a avut ca obiect acţiunea în pretenţii, formulată de reclamantă în contradictoriu M., care are acelaşi obiect ca şi prezenta cauză.

Pârâtul mai reproşează instanţei că a omis să observe că reclamanta a adus în atenţia opiniei publice toate scandalurile cu mama sa, că intimata s-a expus publicului cu declaraţii şi apariţii şocante, de-a lungul timpului şi că a făcut afirmaţii, pentru care, ulterior, a solicitat daune morale de la terţe persoane.

A mai arătat şi că instanţele nu au stabilit întinderea prejudiciului, cu atât mai mult cu cât reclamanta avea deja formată imaginea unei persoane scandaloase, nu a ţinut cont de prevederile art. 72 C. civ. şi nici de doctrină, unde se spune că reputaţia se dobândeşte prin modul exemplar de conduită al persoanei, atât în viaţa socială cât şi în cea privată.

Garanţia conferită de art. 8 CEDO vieţii private poate fi invocată în limitele în care persoana însăşi doreşte să păstreze secretul acesteia. Cât timp s-a expus în public într-o maniera şocantă, protecţia prevăzută de art. 8, încetează, cum este cazul în speţă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 şi următoarele C. proc. civ.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 septembrie 2020 a fost admis, în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 161 A din 5 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fost fixat termen de judecată la data de 14 ianuarie 2021, termen ce a fost preschimbat, din oficiu, la data de 22 aprilie 2021, justificat de necesitatea asigurării unui interval de timp de cel puţin 14 zile între perioada sărbătorilor de iarnă, respectiv sfârşitul anului, şi data şedinţei de judecată, ca măsură de protecţie în scopul prevenirii unor eventuale situaţii de generate de pandemia de COVID-19, motiv apreciat ca fiind unul temeinic în sensul art. 230 C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor, iar în subsidiar a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele, lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul pârât a criticat decizia instanţei de apel pentru aplicarea greşită a regulilor de procedură civilă, cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin respingerea cererii de amânare şi prin imposibilitatea obiectivă de administrare a probatoriilor, precum şi că a fost nelegal citat.

Cu privire la această critică, Înalta Curte reţine că la termenul de judecată din 15 ianuarie 2019, apelantul pârât C. a solicitat amânarea judecăţii, pentru imposibilitatea de prezentare atât a avocatului ales, din motive medicale cât şi a apelantului pârât, acesta lipsind din ţară în perioada respectivă.

Prin încheierea de şedinţă din 15 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins cererea de amânare a cauzei formulată de apărătorul ales al apelantului, avocat N., cu motivarea că apelantul a mai beneficiat de un termen pentru pregătirea apărării, şi a amânat pronunţarea pentru a da posibilitatea apelantului pârât să depună note scrise, în scopul respectării dreptului său la apărare.

Potrivit art. 222 C. proc. civ.:

"(1) Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.

(2) Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise".

Înalta Curte reţine că motivul respingerii cererii de amânare formulată de apelantul pârât a fost, potrivit încheierii de şedinţă din 15 ianuarie 2019, împrejurarea că respectivul pârât beneficiase anterior de un alt termen în vederea pregătirii apărării, la data de 30 octombrie 2018.

În raport de textul de lege mai sus citat, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat pe deplin dreptul la apărare al pârâtului, sens în care a dispus amânarea pronunţării pentru a da acestei părţi posibilitatea de a depune note scrise la dosar, posibilitate de care, de altfel, pârâtul nu a uzitat.

Cu privire la nelegala citare a apelantului pârât, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 229 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori convenţional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, considerându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziţii îi sunt aplicabile şi părţii căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convenţional ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat citaţia pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaşte şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată".

În cauză, se reţine că la termenul de judecată din 30 octombrie 2018, apelantul pârât B. a fost prezent personal şi asistat de avocat N., cu delegaţie la dosar, cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă aflată la dosar apel.

În aplicarea dispoziţiilor legale mai sus citate, apreciindu-se că are termen în cunştinţă, apelantul pârât B. nu a mai fost citat pentru şedinţa de judecată din 15 ianuarie 2019, când instanţa de apel a rămas în pronunţare asupra apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 497/11.04.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Or, în condiţiile în care procedura de citare era legal îndeplinită, iar instanţa de apel în mod legal a respins cererea de amânare a cauzei formulată de pârât şi, dând eficienţă prevederilor citate mai sus, a amânat pronunţarea cauzei, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile pârâtului legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul pârât a susţinut greşita aplicare a art. 72 C. civ., arătând că instanţa de apel a cuantificat eronat cuantumul daunelor morale, pentru că, în realitate, nu s-a stabilit întinderea prejudiciului şi nu s-a ţinut cont de faptul că reclamanta avea deja formată imaginea unei persoane scandaloase. Faţă de aceste aspecte, a susţinut că instanţa ar fi ignorat jurisprudenţa şi doctrina în materie, unde se spune că reputaţia se dobândeşte prin modul exemplar de conduită al persoanei atât în viaţa socială cat şi în cea privată.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" indicat de pârât ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, ce are ca obiect răspunderea civilă delictuală, faţă de starea de fapt reţinută, precum şi în condiţiile în care, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ elementele legale necesare pentru antrenarea acestei răspunderi, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., raportat la art. 72 C. civ. şi la art. 10 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce reglementează dreptul la libera exprimare.

Astfel, alin. (2) din art. 10 din Convenţie, ce reglementează libertatea exprimare, prevede că "exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţă publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".

Or, în acest context, în ceea ce priveşte exercitarea libertăţii de exprimare Înalta Curte reţine că în mod legal şi corect instanţa de apel a constatat că afirmaţiile făcute de pârât în cadrul emisiunilor televizate difuzate de postul de televiziune F. transmise în direct, într-un interval orar accesibil publicului larg, dar care au fost propagate şi în mediul virtual online şi pot fi accesate în continuare, nu reprezintă informaţii care să justifice un interes public şi care să fie prezentate publicului în maniera făcută de pârât şi fără acordul persoanei vizate.

În baza probatoriului administrat, instanţa de apel a constatat că aceste afirmaţii au caracter denigrator, defăimător, ironic şi sunt insuficient verificate, cu privire la viaţa personală a intimatei reclamantei, (acuzând-o, într-o manieră indirectă, şi de consum de droguri, pe care le-ar masca sub forma unui cocktail de medicamente, aspecte care nu au fost suficient verificate şi pentru dovedirea cărora nu s-au adus probe pertinente), unele fapte imputate având chiar o conotaţie penală.

Instanţa de apel, în raport de situaţia de fapt stabilită şi de probatoriul administrat, a constatat că nu fost respectat echilibrul între dreptul la viaţa privată a reclamantei şi libertatea de exprimare a pârâtului.

Deşi pârâtul aduce critici în cuprinsul motivelor de recurs asupra probelor administrate de instanţele de fond, solicitând reevaluarea stării de fapt, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi primite în cadrul căi de atac extraordinare a recursului, unde decizia instanţei de apel poate fi examinată doar sub aspecte de nelegalitate.

În plus, Înalta Curte reaminteşte că, în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi acest prejudiciu, în jurisprudenţa Curţii Europene, s-a statuat, în mod constant, că dovada faptei ilicite este suficientă, prejudiciul şi legătura de cauzalitate fiind prezumate.

Înalta Curte reţine că, în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, raportat şi la libertatea de exprimare de care se prevalează pârâtul, instanţa de apel a subliniat că libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite; ca orice altă libertate socială, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat

Astfel, potrivit jurisprudenţei CEDO (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, şi în toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport de consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.

În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

Din perspectiva celor expuse şi a întrunirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, la determinarea daunelor morale, a avut în vedere aspectele ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, care atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, precum şi faptul că în ce priveşte modul de calcul şi cuantumul daunelor morale acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a acestora, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 72, art. 1357 şi art. 1349 C. civ., sens în care vor fi respinse criticile recurentului pârât întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşadar, întrucât criticile pârâtului întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. sunt nefondate, Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 161 A din 5 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Văzând dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., precum şi dovada cheltuielilor de judecată depusă la dosar, constând în onorariu de avocat, instanţa urmează să oblige pe recurentul pârât B. la plata sumei de 1438 RON către intimata reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 161 A din 5 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul pârât B. la plata sumei de 1438 RON către intimata reclamantă A. cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2021.