Defamation via false criminal status in press: balance of freedom of expression and honor requiring factual accuracy

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 27 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.R.L, C. şi D., solicitând obligarea acestora la înlăturarea efectelor negative ale acuzaţiilor aduse la adresa sa, prin scuze publice, retractarea declaraţiilor mincinoase, retragerea articolelor defăimătoare la adresa reclamantului, a fotografiilor şi comentariilor, inclusiv prin solicitarea companiei E. să dispună de-indexarea acestor materiale, obligarea pârâţilor la publicarea, pe cheltuiala lor, a hotărârii judecătoreşti timp de o lună, obligarea pârâţilor la plata sumei de 929.480 RON (contravaloarea sumei de 200.000 euro) daune morale şi în subsidiar obligarea fiecărui pârât la plata a câte 50.000 euro daune morale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 198 din data de 7 martie 2019, Tribunalul Vaslui, secţia civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată. A obligat pe pârâta S.C. B. S.R.L la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale. A obligat pe pârâta C. la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON, cu titlu de daune morale. A obligat pe pârâtul D. la plata sumei de 2.000 de RON, cu titlu de daune morale. A obligat pârâta S.C. B. S.R.L., în măsura admiterii capătului de cerere privind daunele morale, la retragerea articolelor, respectiv afirmaţiilor din cadrul articolelor constatate ca fiind defăimătoare la adresa reclamantului, a fotografiilor, a oricăror alte materiale similare, precum şi a comentariilor generate de acestea, din publicaţia online B., de pe paginile de F. ale publicaţiei sau de pe orice alte canale similare. A obligat pe pârâţi la publicarea, pe cheltuiala lor, a hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate, în paginile publicaţiei B. (în forma tipărită şi în forma online), după rămânerea definitivă a acesteia, timp de o săptămână. A respins restul pretenţiilor ca fiind neîntemeiate.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 73 din data de 13 februarie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul declarat de pârâţii S.C. B. S.R.L., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 198 din data de 7 martie 2019 pronunţate de Tribunalul Vaslui, secţia civilă, sentinţă pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale la care au fost obligaţi pârâţii astfel: S.C. B. S.R.L. de la 10.000 RON la 2.000 RON; C. de la 4.000 RON la 1.000 RON; D. de la 2.000 RON la 500 RON.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâţii S.C. B. S.R.L., C. şi D..

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (6) şi (8) C. proc. civ., recurentul-reclamant A., în esenţă, a susţinut următoarele:

Instanţa de apel a nesocotit criteriile legale de cuantificare a despăgubirilor morale pentru prejudiciul produs de către acţiunile delictuale ale intimaţilor-pârâţi:

- nesocotirea acestor criterii, consacrate totodată şi prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a condus la diminuarea excesivă a despăgubirilor acordate în primă instanţă, astfel încât, pentru toată suferinţa pricinuită de conduita iresponsabilă şi nelegală a apelanţilor, Curtea de Apel Iaşi a dispus obligarea acestora la plata unor sume derizorii, ce nu acoperă suferinţa cauzată;

- în pofida tuturor jignirilor, denigrărilor şi acuzaţiilor false ce i-au fost aduse prin intermediul campaniei de presă, relatată pe larg şi dovedită dincolo de orice dubiu în timpul judecăţii, instanţa de apel a constatat că fapta ilicită i-a cauzat un prejudiciu, dar nesemnificativ;

- în cazul în care instanţa de judecată ar fi aplicat criteriile de cuantificare a prejudiciilor morale, consacrate în jurisprudenţa naţională,doctrina juridică şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de care nici măcar nu a amintit, s-ar fi observat faptul că prejudiciul moral putea fi cuantificat la o sumă net superioară;

- în considerentele deciziei atacate, nici măcar nu se face vorbire despre criterii de individualizare a prejudiciilor, cu atât mai puţin de aplicarea acestora pentru stabilirea limitelor prejudiciului;

- instanţa de apel a stabilit în mod aleatoriu sumele datorate de către intimaţii-pârâţi, ceea ce constituie o gravă eroare de interpretare şi aplicare a legii civile;

- în ceea ce priveşte repercusiunile asupra situaţiei părţilor, inclusiv în plan familial şi social, instanţa de apel trebuia să ţină cont de faptul că onoarea sa, constând în maniera pozitivă în care calităţile sale sunt privite de membrii societăţii, a fost lezată prin afirmaţiile intimaţilor - printr-un mod calomnios şi profund jignitor, i s-au imputat fapte nedemonstrate în vreun mod, de natură a-l dezonora în optica opiniei publice;

- afirmaţiile intimaţilor-pârâţi au lovit puternic, şi continuă să o facă, în reputaţia sa, în renumele dobândit de-a lungul a peste 20 de ani în cadrul organelor de poliţie, iar, în acest moment, în mentalul colectiv, nu mai este poliţistul integru şi corect care a ajutat la stârpirea fenomenului infracţional, ci "poliţistul interlop, mafiot, protectorul reţelelor de infractori de carduri bancare";

- gravitatea faptelor intimaţilor-pârâţi şi gravitatea corespunzătoare a atingerii aduse dreptului său nepatrimonial la ocrotirea demnităţii, a onoarei, a imaginii, a reputaţiei şi a numelui său, rezultă în mod clar din caracterul injurios şi lipsit de un minim respect elementar al limbajului folosit la adresa sa, fără vreun alt scop vizibil decât acela de a denigra şi de a dezinforma.

Un alt aspect de nelegalitate a hotărârii recurate este reprezentat de respingerea capătului de cerere privitor la obligarea intimaţilor-pârâţi să efectueze demersurile necesare pe lângă compania ce deţine motorul de căutare "E." să dispună de-indexarea articolelor în care a fost calomniat şi jignit, justificată de către instanţa de apel prin faptul că "E. nu este parte în dosar pentru a fi obligată la radierea menţiunilor":

- nu a solicitat obligarea companiei "E." la de-indexarea articolelor, ci obligarea pârâţilor la efectuarea de demersuri către "E." pentru remedierea situaţiei create exclusiv de către aceştia;

- instanţa de apel nu a analizat corect pretenţiile sale, în sensul în care, nu a solicitat obligarea unui terţ străin de proces la îndeplinirea unui act, ci obligarea intimaţilor-pârâţi, părţi în procesul civil şi faţă de care hotărârea este opozabilă, să efectueze demersuri către un terţ;

- pentru executarea unei astfel de hotărâri, debitorul trebuia să facă dovada îndeplinirii demersurilor, a formulării solicitării, şi nu este necesară conformarea terţului faţă de decizie;

- o atare măsură este necesară, întrucât, în acest moment, fapta ilicită a intimaţilor-pârâţi nu s-a consumat, deoarece în mediul on-line articolele publicate sunt prezente, ba mai mult, la o simplă căutare a numelui său pe motorul de căutare "E.", primele articole relevate sunt articolele publicate de către pârâţi în care este jignit şi calomniat.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi S.C. B. S.R.L., C. şi D., în esenţă, au susţinut următoarele:

- soluţia pronunţată de către instanţa de apel este contrară motivării deciziei recurate;

- menţin motivele expuse prin întâmpinare, prin cererea de apel şi prin concluziile scrise;

- decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material;

- este necesară analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a recurenţilor-pârâţi, chemaţi în judecată pentru acoperirea prejudiciul suferit de reclamant, ca urmare a publicării unor articole de presă defăimătoare la adresa acestuia;

- libertatea de exprimare nu poate prejudicia libertatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei, după cum nici dreptul la propria imagine, iar răspunderea civilă pentru informaţia făcută publică revine editorului sau autorului, în condiţiile legii;

- cu privire la prezentarea informaţiilor într-un articol de presă, aceasta nu trebuie sa aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, anumite verificări de detaliu putând scăpa jurnaliştilor;

- ziariştii nu sunt jurişti şi raţionamentul lor nu poate fi urmărit cu rigoarea cu care se analizează un raţionament al unui jurist, specialist într-o anumită materie a dreptului;

- în viziunea publicului cititor asupra recurentului-reclamant nu se produc schimbări decisive, în sens negativ, dacă se face o confuzie între noţiunile de urmărire penală şi cercetare penală, o mică parte a persoanelor cărora informaţia le era adresată ar putea face distincţia între respectivele etape procesuale;

- în afara acestei confuzii terminologice, articolul nu conţine afirmaţii defăimătoare, ci face referire la fapte uşor verificabile;

- ziaristul nu a făcut afirmaţii defăimătoare la adresa recurentului-reclamant, care să fie asimilate unui fapt ilicit cauzator de prejudicii;

- jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului arată că ziaristul sau ziarul nu poate fi sancţionat pentru ceea ce alţii au spus mai înainte, iar jurnaliştii au preluat şi transmis publicului;

- libertatea de informare este unul din elementele libertăţii de exprimare, protejate prin art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

- Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că libertatea de exprimare a ziariştilor presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează (cauza Dalban c. României, hotărârea din 28 septembrie 1999), cu condiţia ca afirmaţiile să aibă o bază factuală a cărei realitate să poată fi demonstrată;

- în ceea ce priveşte articolele de presă privind un om public, limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în privinţa unui particular, deoarece persoanele publice se expun conştient unui control atent al faptelor, trebuie să dea dovadă de toleranţă, iar imperativele protecţiei vieţii lor private se pun în balanţă cu interesele discutării în public a unor probleme politice, cea ce duce la concluzia că excepţiile de la libertatea de exprimare se interpretează mult mai restrictiv (cauza Lopes Gomes Da Silva c. Portugaliei, hotărârea din 28 septembrie 2000);

- publicarea unor articole referitoare la activitatea recurentului-reclamant nu poate constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, aşa cum impun dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., decât dacă viaţa privată a acestuia ar fi substanţial atinsă;

- nu este îndeplinită condiţia de existenţă a faptei ilicite, faţă de împrejurarea că faptele criticate au caracter licit; suntem în situaţia atipică a exercitării unui drept subiectiv colectiv, astfel cum este reţinut acesta de către jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a dreptului de exprimare şi la informare prin mass-media (art. 30 şi art. 31 din Constituţiei);

- în cauză nu este îndeplinită nici condiţia vinovăţiei pentru antrenarea răspunderii civile delictuale;

- în speţă, doar intenţia directă sau indirectă va trebui reţinută pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, or, în sarcina recurenţilor-pârâţi persoane fizice nu poate fi reţinută reaua-credinţă;

- cu privire la pretinsa legătură de cauzalitate, recurentul-reclamant nu a dovedit ce anume prejudicii au produs articolele incriminate;

- aşa cum a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când un prejudiciu produs nu i se poate imputa celui ce şi-a exercitat dreptul la exprimare, sancţionarea acestuia nu se impune;

- este nefondată cererea de atragere a răspunderii S.C. B. S.R.L., acordarea posibilităţii unor jurnalişti de a se exprima prin intermediul unui ziar fiind legală, în raport de dispoziţiile art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 30 alin. (2) din Constituţia României;

- s-a reţinut în mod greşit ca temei tot răspunderea pentru fapta proprie;

- în ceea ce priveşte răspunderea comitentului, între S.C. B. S.R.L. şi autorii materialelor de presă incriminate nu pot exista raporturi de prepuşenie, ci este vorba despre raporturi specifice presei scrise;

- în condiţiile în care cenzura de orice fel este interzisă în presa scrisă, jurnalistul nu poate primi directive obligatorii, în sensul de a scrie sau a nu scrie ceva, aceasta ingerinţă în libertatea de exprimare fiind interzisă chiar prin Constituţie;

- jurnaliştii colaborează cu ziarele prin intermediul unor contracte de cesiune de drepturi de autor, între jurnalist şi publicaţie neexistând o relaţie de subordonare (raport de prepuşenie);

- ziaristul este cel care garantează şi este singurul răspunzător pentru materialul propus;

- nu există un contract între S.C. B. S.R.L. şi recurenţii-pârâţi persoane fizice prin care să se fi comandat un subiect privindu-l pe recurentul-reclamant, prin urmare faptele nu au fost săvârşite în funcţiile ce le-au fost încredinţate acestora;

- articolele de presă incriminate nu constituie fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, soluţia instanţei de apel fiind nelegală şi netemeinică.

Nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 ianuarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii S.C. B. S.R.L., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 73 din data de 13 februarie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi a fixat termen de judecată la data de 9 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul declarat de reclamant vizează incidenţa motivului de casare reglementate de art. 488 alin. (8) C. proc. civ., acesta arătând, în esenţă, că instanţa de apel a nesocotit criteriile legale de cuantificare a despăgubirilor morale pentru prejudiciul produs prin acţiunile delictuale ale pârâţilor, fiind în fapt nemulţumit de cuantumul daunelor acordate .

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor fixate de către instanţa de apel, se constată că acesta a fost criticat prin motivele de recurs de către recurentul-reclamant, în sensul că instanţa de apel ar fi subevaluat daunele morale acordate pentru atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale.

Nu pot fi primite criticile recurentului privind nesocotirea criteriilor legale de stabilire a despăgubirilor, ce ar fi condus, în opinia acestuia, la diminuarea excesivă a despăgubirilor acordate în primă instanţă, astfel încât soluţia Curţii de Apel Iaşi care a dispus obligarea pârâţilor la plata sumelor respective să prezinte vicii de nelegalitate.

De asemenea, sunt lipsite de suport criticile recurentului reclamant privind faptul că, în pofida tuturor jignirilor, denigrărilor şi acuzaţiilor false ce i-au fost aduse prin intermediul campaniei de presă, instanţa de apel a constatat în mod eronat că fapta ilicită a pârâţilor i-a cauzat un prejudiciu nesemnificativ .

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că se impune ca suma acordată pentru prejudiciul suferit de reclamant să fie mai mică, raportat la împrejurarea că fapta ilicită a pârâţilor nu este cauzatoarea întregului prejudiciu de imagine suferit de recurent.

De asemenea, nu se justifică susţinerea recurentului privind grava eroare de interpretare şi aplicare a legii civile de către instanţa de apel care ar fi stabilit în mod aleatoriu sumele datorate de către intimaţii-pârâţi.

Este adevărat că despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absenţa unor probe materiale care să le poată comensura, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată trebuie să aprecieze o anumită sumă globală.

De asemenea, este evident că întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.

Însă, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura sau compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure.

Despăgubireabăneascăpentrureparareaunuiprejudiciunepatrimonialfiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul analizei atente a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca aceasta să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzută de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fărăjustificarecauzalăînprejudiciulsuferitşiconsecinţeleacestuia.

Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat terţele persoane păgubite.

Cu alte cuvinte, daunele morale acordate nu trebuie să fie excesive ca întindere, riscând în acest caz de a se îndepărta de la funcţia compensatorie recunoscută prin lege.

Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării etc.

Toate aceste criterii se subordonează conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Curtea de apel,în contextul operaţiunii de interpretare şi aplicare a legii a ţinut seama de criteriile de stabilire a daunelor produse reclamantului pentru a cuantifica despăgubirile morale acordate, decizia recurată neprezentând vicii de nelegalitate sub acest aspect.

Aşadar, nu subzistă critica recurentului privind faptul că, dacă instanţa de judecată ar fi aplicat criteriile de cuantificare a prejudiciilor morale, consacrate în jurisprudenţa naţională, doctrina juridică şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prejudiciul moral putea fi cuantificat la o sumă net superioară, în condiţiile în care soluţia instanţei de apel este tocmai rezultatul acestei aplicări juste a criteriilor subsumate condiţiei aprecierii rezonabile, pe baza echităţii, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs .

Ca atare, curtea de apel a avut în vedere suficiente criterii care să o ajute la stabilirea cuantumului prejudiciului, neputând fi identificate motive de nelegalitate care să afecteze soluţia de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate de instanţa de apel.

De altfel, stabilirea de către instanţa de recurs a unui cuantum mai mare, la solicitarea reclamantului sau mai mic, la solicitarea pârâtului, nu poate fi primită în recurs deoarece nu constituie un motiv de nelegalitate, încadrabil în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., întrucât ţine de aprecierea judecătorilor instanţelor de fond şi de apel convingerea că acest cuantum este necesar şi suficient pentru acoperirea prejudiciilor de imagine suferite de reclamant.

Pe de altă parte, susţinerile recurentului privind repercusiunile asupra situaţiei părţilor, inclusiv în plan familial şi social, de care instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, ca de altfel nici cele privind afirmaţiile intimaţilor-pârâţi care ar fi afectat reputaţia sa, cele privind gravitatea atingerii aduse dreptului său nepatrimonial la ocrotirea demnităţii, a onoarei, a imaginii, a reputaţiei şi a numelui său. Acestea sunt simple afirmaţii, recurentul neindicând care anume dispoziţii legale au fost încălcate şi care ar fi criticile concrete care să poată fi supuse analizei instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte motivul de recurs formulat de recurentul reclamant privind incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care invocă faptul că în considerentele deciziei atacate nici măcar nu se face vorbire de criteriile de individualizare a prejudiciilor, cu atât mai puţin de aplicarea acestora pentru stabilirea limitelor prejudiciului, nici acesta nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.

Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Or,în cauză, decizia cuprinde în considerente situaţia de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Instanţa de apel reţine în considerentele deciziei criteriile care au condus la stabilirea cuantumului prejudiciului, neputând fi identificate motive de nelegalitate care să afecteze legalitatea deciziei sub aspectul motivării acesteia.

Un alt aspect de nelegalitate a hotărârii recurate invocat de recurent este reprezentat de respingerea capătului de cerere privitor la obligarea intimaţilor-pârâţi să efectueze demersurile necesare pe lângă compania ce deţine motorul de căutare "E." să dispună de-indexarea articolelor în care reclamantul ar fi fost calomniat şi jignit, soluţie justificată de către instanţa de apel prin faptul că "E. nu este parte în dosar pentru a fi obligată la radierea menţiunilor". Se arată că instanţa de apel nu ar fi analizat corect pretenţiile reclamantului şi că o atare măsură este necesară, întrucât, în acest moment, fapta ilicită a intimaţilor-pârâţi nu s-a consumat, deoarece în mediul on-line articolele publicate sunt prezente.

Nici această critică nu este fondată. În mod just instanţele au respins acest capăt de cerere, în contextul operaţiunii de interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente, motivând că E. nu este parte în raportul juridic dedus judecăţii, pentru a fi obligată la radierea menţiunilor respective. De altfel, din perspectiva acestui motiv invocat, recurentul nu arată în mod concret în ce constă nelegalitatea deciziei, care anume dispoziţii legale au fost interpretate sau aplicate în mod nelegal de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii D., C. şi S.C. B. S.R.L, criticile formulate vizează, în primul rând, aplicarea greşită a normelor de drept material din perspectiva analizei îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a recurenţilor-pârâţi. Astfel, se susţine că publicarea unor articole referitoare la activitatea recurentului-reclamant nu poate constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, aşa cum impun dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., decât dacă viaţa privată a acestuia ar fi substanţial atinsă; că nu este îndeplinită condiţia de existenţă a faptei ilicite, faţă de împrejurarea că faptele criticate au caracter licit; că suntem în situaţia atipică a exercitării unui drept subiectiv colectiv, astfel cum este reţinut acesta de către jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a dreptului de exprimare şi la informare prin mass-media (art. 30 şi art. 31 din Constituţiei), că nu este îndeplinită nici condiţia vinovăţiei pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, iar cu privire la pretinsa legătură de cauzalitate, arată că recurentul-reclamant nu a dovedit ce anume prejudicii au produs articolele incriminate.

Criticile sunt nefondate.

În mod corect s-a constatat întrunirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, atât în ceea ce priveşte fapta ilicită, prejudiciul suferit, cât şi în ceea ce priveşte vinovăţia şi legătura de cauzalitate, dându-se justa interpretare prevederilor art. 1349 C. civ.

Fapta ilicită constă în afirmaţia jurnaliştilor în sensul că reclamantul este cercetat de procurorii DIICOT, fapt ce reprezintă o deformare a realităţii, lipsită de orice bază reală. Cu privire la prejudiciul adus reclamantului, se reţine că acesta este unul de imagine, întrucât reclamantul a resimţit cu siguranţă sentimente de frustrare prin prezentarea sa în presă ca infractor.

Se mai arată prin memoriul de recurs că libertatea de exprimare nu poate prejudicia libertatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei, că răspunderea civilă pentru informaţia făcută publică revine editorului sau autorului, că prezentarea informaţiilor într-un articol de presă nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, că ziariştii nu sunt jurişti şi raţionamentul lor nu poate fi urmărit cu rigoarea cu care se analizează un raţionament al unui jurist, specialist într-o anumită materie a dreptului, că în viziunea publicului cititor asupra recurentului-reclamant nu se produc schimbări decisive, în sens negativ, dacă se face o confuzie între noţiunile de urmărire penală şi cercetare penală.

Aceste susţineri nu pot fi circumscrise vreunui motiv de nelegalitate a deciziei recurate, fiind susţineri de fapt ce nu pot fi supuse controlului de legalitate în cadrul căii de atac a recursului.

Pe de altă parte, nu se poate reţine că soluţia pronunţată de către instanţa de apel este contrară motivării deciziei recurate, decizia expune în considerente faptul că hotărârea primei instanţe cuprinde detaliat elementele de fapt reţinute, trimiterea la probatorii şi raţionamentul juridic care a condus instanţa de fond, pentru fiecare articol publicat în parte, la concluzia că pârâţii au exagerat nepermis atunci când au prezentat publicului informaţia că reclamantul este inculpat în dosarul penal de clonare de carduri, în acord cu soluţia pronunţată. Se consemnează în considerente că jurisprudenţa CEDO impune o obligaţie a jurnaliştilor de a furniza o bază reală suficientă atunci când face informări asupra abuzurilor persoanelor publice, aducând acuze concrete(Cauza Petrina împotriva României), iar instanţa a analizat în detaliu fiecare articol, constatând, în mod just, că acestea cuprind acuze directe referitoare la calitatea de inculpat a reclamantului.

În ceea ce priveşte susţinerile privind jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurenţii arată că ziaristul sau ziarul nu poate fi sancţionat pentru ceea ce alţii au spus mai înainte, că libertatea de informare este unul din elementele libertăţii de exprimare, protejate prin art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; de asemenea, că s-a admis că libertatea de exprimare a ziariştilor presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează (cauza Dalban c. României, hotărârea din 28 septembrie 1999), cu condiţia ca afirmaţiile să aibă o bază factuală a cărei realitate să poată fi demonstrată şi că limitele criticii admisibile sunt mai largi pentru o persoană publică decât în privinţa unui particular,

Nu se poate reţine, aşa cum acreditează recurenţii, că este nefondată cererea de atragere a răspunderii S.C. B. S.R.L., deoarece acordarea posibilităţii unor jurnalişti de a se exprima prin intermediul unui ziar este legală, în raport de dispoziţiile art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 30 alin. (2) din Constituţia României.

Curtea de Apel a constatat în mod legal că demersul jurnalistic, în general, se bucură de o prezumţie de bună credinţă în difuzarea informaţiilor şi că, între anumite limite, este permisă utilizarea mijloacelor de expresie jurnalistică specifice ce ar implica o critică sau o ironizare a unor persoane sau a faptelor lor, însă sub justificarea interesului public şi a bunei credinţe.

Astfel, un atare exerciţiu al dreptului la libertate de exprimare a fost considerat de curte în mod corect excesiv şi nerezonabil şi contrar bunei credinţe cât să justifice concluzia asupra necesităţii limitării dreptului consacrat prin art. 10 din Convenţie şi angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

Pe de altă parte, Curtea Europeană a afirmat în repetate rânduri (de exemplu, în cauza Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei) că afirmaţii referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a subliniat că, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor ce le incumbă potrivit paragrafului 2 al art. 10, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Curtea de apel a conchis în mod just că, în speţă, condiţia bunei-credinţe a jurnaliştilor nu este îndeplinită, în sensul că prin articolele menţionate s-a adus la cunoştinţa publicului o informaţie nereală, anume că reclamantul ar fi desfăşurat activitate infracţională .

De asemenea, nu subzistă nici susţinerea privind faptul că s-a reţinut în mod greşit ca temei răspunderea pentru fapta proprie. În mod corect Curtea de apel a înlăturat criticile pârâţilor, privind analiza cauzei sub aspectul răspunderii pentru fapta altuia, ca fiind străine de soluţia primei instanţe şi ca nepertinente.

Afirmaţiile recurenţilor privind faptul că jurnalistul nu poate primi directive obligatorii, în sensul de a scrie sau a nu scrie ceva, aceasta ingerinţă în libertatea de exprimare fiind interzisă chiar prin Constituţie, că jurnaliştii colaborează cu ziarele prin intermediul unor contracte de cesiune de drepturi de autor, între jurnalist şi publicaţie neexistând o relaţie de subordonare (raport de prepuşenie), că ziaristul este cel care garantează şi este singurul răspunzător pentru materialul propus, că nu există un contract între S.C. B. S.R.L. şi recurenţii-pârâţi persoane fizice prin care să se fi comandat un subiect privindu-l pe recurentul-reclamant, nu pot conduce la interpretarea conform căreia ceea ce au relatat articolele de presă din prezentul litigiu nu constituie fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, şi deci la reţinerea unei eventuale nelegalităţi a deciziei recurate sub acest aspect.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că soluţia criticată nu încalcă, aşa cum s-a criticat, ci consfinţeşte o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, Înalta Curte va respinge ca nefondat şi recursul declarat de pârâţi.

Pentru aceste considerente, se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii D., C. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 73 din data de 13 februarie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii D., C. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 73 din data de 13 februarie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 aprilie 2021.