Nosocomial infections and patient death: causal link between hospital hygiene violations and fatal outcome under objective medical liability

Şedinţa publică din data de 14 mai 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 21.09.2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Institutul Naţional de Neurologie şi Boli Neurovasculare Bucureşti, au solicitat obligarea pârâţilor la plata daunelor morale în cuantum de câte 500.000 euro, pentru fiecare reclamant în parte, prejudiciu cauzat prin fapta ilicită a furnizorului de servicii medicale, respectiv Institutul Naţional de Neurologie şi Boli Neurovasculare Bucureşti, în activitatea de prevenţie, diagnostic şi/sau tratament, în urma contractării infecţiei nosocomiale în cursul anului 2014 de către numita C., care a condus la scăderea rezistenţei organismului, favorizând apariţia unor grave complicaţii, determinând decesul persoanei infectate.

Astfel, reclamanţii au arătat ca evoluţia stării de sănătate a pacientei, potrivit actelor medicale, demonstrează că aceasta a contractat după fiecare internare cel puţin câte o afecţiune acută în spital ce reprezintă complicaţii în urma unor manevre instrumentale, ce nu au respectat măsurile ce privesc profilaxia acestor infecţii, astfel ca într-o perioadă scurtă - februarie 2014 - octombrie 2014 - pacienta, în afara afecţiunilor cronice pe care le avea, a mai dobândit un cumul de afecţiuni pe care reclamanţii le consideră infecţii nosocomiale după cum urmează: Hidrocefalie internă operată complicată cu meningită bacteriană (foaie de observaţie nr. 5373 în perioada 15.05 - 29.06.2014), Meningită bacteriană cu gramnegativ (Klebsiella) în perioada 15.05 - 29.06.2014 şi în perioada 08.08 - 22.08.2014;Meningită cu Enterobacter, perioada 08.10 - 30.10.2014; Meningită acută nosocomială recidivantă cu Serratia marcescens în perioada 29.06 - 16.07.2014 şi în perioada 22.08 - 05.09.2014; Infecţie urinară cu Candida albicans în perioada 22.08 - 05.09.2014.

Faţă de repetatele infecţii nosocomiale pe care pacienta le-a contractat în cursul anului 2014 ce au dus în final, prin slăbirea şi alterarea rezistenţei organismului, la decesul acesteia, reclamanţii au susţinut că această situaţie ar fi putut fi evitată, dacă instituţia sanitară şi-ar fi îndeplinit şi respectat obligaţiile prevăzute de Legea nr. 95/1996.

Acţiunea în răspundere civilă delictuală a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi 1.373 C. civ. cu referire la art. 644 din Legea nr. 95/2006, art. 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1477/13.10.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Sănătăţii, ca neîntemeiată şi a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată, motivat de neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 295 A din 4 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au fost respinse apelurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtul Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei civile nr. 1477/13.10.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reţinând existenţa faptei ilicite în cadrul răspunderii civile delictuale obiective apreciindu-se ca soluţia de respingere a acţiunii se impune pentru lipsa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul invocat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe.

Astfel, reclamanţii au arătat că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1), art. 1357 alin. (1), art. 1373 C. civ., şi art. 644 din Legea nr. 95/2006, în condiţiile în care, deşi instanţa de apel reţine existenţa faptei ilicite, în mod greşit a apreciat că în cauză nu a fost probată legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs, şi că reclamanţii aveau obligaţia de a face dovada unor probe suplimentare.

Din această perspectivă, recurenţii arată că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 664 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, în condiţiile în care fapta este reprezentată de încălcarea normelor de igienă şi dezinfecţie curentă, iar rezultatul acestei încălcări a avut ca efect decesul pacientei C..

Reclamanţii mai învederează că legătura de cauzalitate între fapta ilicită săvârşită de către unitatea sanitara D. şi prejudiciul produs, este evidentă în cauză, fapta D. fiind reprezentată de încălcarea normelor de gospodărire, igienă şi dezinsecţie curentă (art. 664 alin. (4) din Legea nr. 95/2006), rezultatul acestor fapte/încălcări având ca efect decesul pacientei C.. Legătura de cauzalitate în cauza de faţă poate fi probată numai prin existenţa faptei ilicite, care este suficientă pentru a prezuma legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, existenţa faptei ilicite fiind de natură şi notorietate să determine decesul.

În aceeaşi idee, se mai arată că legătura de cauzalitate este directă în speţă, având în vedere că între efectul şi cauza ce au dus la decesul numitei C. nu este interpus niciun alt factor, intervenţia chirurgicală fiind realizată în parametri normali, efectul fiind reprezentat numai de acţiunile produse ulterior intervenţiei chirurgicale de către bacteriile nosocomiale, cu atât mai mult cu cât, susţin reclamanţii, în speţă, nu există nicio cauză de excludere a raportului de cauzalitate (forţă majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau a unei terţe persoane), ceea ce face ca legătura de cauzalitate să fie evidentă, clară şi indiscutabilă. În acest sens, se arată că trebuie avut în vedere faptul că pacienta, deşi supusă unor intervenţii medicale, a supravieţuit de fiecare dată, fapt ce arată că şi în cazul ultimei intervenţii chirurgicale acesta a fost o reuşită, însă fenomenul-cauză al alterării stării acesteia după operaţie l-au constituit infecţiile nosocomiale, ajungându-se astfel la efectul negativ produs, respectiv decesul pacientei.

Recurenţii au formulat critici şi asupra modului în care instanţa de apel a interpretat suplimentul raportului de expertiză şi certificatul constatator al decesului, arătând că în mod greşit instanţa de apel, în raport de concluziile din suplimentul raportului de expertiză, reţine că infecţia nosocomială nu a determinat decesul pacientei şi nu a fost de natură sa accelereze evoluţia nefavorabilă a tumorii, în condiţiile în care prin concluzia ce reiese din suplimentul la expertiză se subliniază faptul că nu se poate aprecia cu privire la o supravieţuire pe termen lung şi nicidecum că nu s-ar fi afectat starea de sănătate a pacientei.

Reclamanţii mai arată că argumentele instanţei sunt raportate în mod greşit la certificatul de deces, în condiţiile în care niciun furnizor de servicii medicale nu are competenţa să pună un diagnostic privind o infecţie nosocomială post-mortem atunci când eliberează certificatul constatator al decesului, motiv pentru care se susţine că certificatul de deces nu poate fi relevant în privinţa cauzelor concrete ce au dus la decesul numitei C.. În acest sens, recurenţii dau ca exemplu situaţia existentă în urma unui deces datorat unui accident auto, unde în certificatul de deces nu se trece că decesul este urmare a unui accident rutier, ci cauza morţii o constituie stopul-cardiorespirator, ca urmare a accidentului respectiv. Or, susţin reclamanţii, şi în litigiul pendinte în certificatul de deces nr. x/08.12.2014 s-a trecut ca şi cauze ale decesului: stop cardiorespirator, hidrocefalee internă şi tumoare epidermoidă, situaţie în care certificatul de deces nu poate fi relevant în privinţa cauzelor concrete ce au dus la decesul numitei C..

Ca atare, susţin recurenţii, instanţa de apel deşi reţine existenţa faptei ilicite şi a infecţiilor nosocomiale precum şi rezultatele negative produse de acestea, în mod greşit a apreciat că nu se poate dovedi o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, că această concluzie reprezintă o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 664 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, întrucât fapta constă în încălcarea normelor de igienă şi dezinfecţie curentă, iar rezultatul acestor fapte/încălcări a avut ca efect decesul pacientei C..

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 noiembrie 2019 completul de filtru a înlăturat excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul Ministerul Sănătăţii prin întâmpinare, şi constatând că susţinerile recurenţilor se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi admiţând în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 295 A din 4 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 12 martie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 2 iulie 2020, intimatul Ministerul Sănătăţii a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 17 iulie 2019, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au combătut excepţia nulităţii recursului, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1394, 1373 C. civ., art. 644 din Legea nr. 95/2006 şi art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinând existenţa faptei ilicite a furnizorului de servicii medicale respectiv a Institutului Naţional de Neurologie şi Boli Neurovasculare Bucureşti în activitatea de prevenţie, diagnostic şi tratament în condiţiile contractării infecţiei nosocomiale de către pacienta C. în cursul anului 2014, ce a condus la scăderea rezistenţei organismului, determinând apariţia unor complicaţii ce au dus în cele din urmă la decesul pacientei.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, deşi a reţinut existenţa faptei ilicite în cadrul răspunderii civile delictuale, a menţinut soluţia de respingere a acţiunii pentru nedovedirea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, constatând că răspunderea medicală a unităţii sanitare, aşa cum a fost ea reglementată prin Legea nr. 95/2006, prezintă particularităţi specifice faţă de dreptul comun, determinate tocmai de obiectul de activitate al unităţii ce implică o rigoare deosebită în respectarea condiţiilor de cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nosocomiale.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite din perspectiva considerentelor dezvoltate de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că într-adevăr din perspectiva Legii nr. 95/2006, răspunderea unităţii medicale este una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie, că întrucât raportul obligaţional vizează integritatea corporală şi viaţa pacientului, obligaţia de securitate reglementată de art. 168 este una de de rezultat, în considerarea dreptului de a beneficia de îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate (art. 2 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacienţilor), situaţie în care orice atingere adusă acestui drept atrage răspunderea celui care a săvârşit fapta păgubitoare, chiar dacă nu i se poate reproşa nicio culpă, aspect corect reţinut de instanţa de apel.

Astfel, din perspectiva argumentelor de fapt şi de drept pe care instanţa de apel le-a dezvoltat în ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, precum şi în condiţiile în care pârâţii nu a declarat recurs, Înalta Curte reţine întrunirea condiţiei faptei ilicite în cadrul răspunderii delictuale obiective reglementată de Legea nr. 95/2006.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta ilicită reţinută anterior şi prejudiciul cauzat reclamanţilor prin decesul pacientei C., instanţa de apel a reţinut însă că, în cauză, nu s-a făcut dovada acesteia, că dincolo de prejudiciul invocat şi de obligaţia de rezultat relativă decurgând din aplicarea prevederilor art. 168 din Legea nr. 95/2006, sarcina dovedirii legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a unităţii sanitare şi prejudiciul revine celui care pretinde recunoaşterea dreptului, în speţă reclamanţilor, contractarea unei infecţii nosocomiale urmare a încălcării obligaţiei de securitate a intimatului nefiind suficientă şi nici notorie în stabilirea legăturii de cauzalitate, fiind necesare probe certe care să conducă la stabilirea relaţiei directe între cele două condiţii, reclamanţii având obligaţia de a face dovada unor probe suplimentare, elocvente, care să susţină răspunderea medicală a unităţii sanitare pentru repararea daunele morale cauzate de decesul pacientei C..

Faţă de argumentele instanţei de apel, Înalta Curte, reţine, în ceea ce priveşte raportul de cauzalitate ca element al răspunderii civile delictuale, că în unele situaţii raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu poate fi stabilit cu uşurinţă, că alteori raportul de cauzalitate este mai greu de stabilit în condiţiile în care producerea prejudiciului poate fi precedată sau însoţită de mai multe acţiuni sau inacţiuni care pot fi directe sau indirecte, succesive sau concomitente, imediate sau mediate, principale sau secundare, alcătuind un complex de împrejurări, unele cu rol de cauze, altele de condiţii, aşa încât este dificil de decelat care dintre ele, în multiplele lor legături de interdependenţă şi interacţiune, se afla într-un raport de cauzalitate suficient de caracterizat cu prejudiciul pentru a duce la antrenarea răspunderii civile delictuale. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în literatura de specialitate şi în doctrină, precum şi în jurisprudenţă, s-a pus problema dacă loviturile aplicate unei persoane, ce prin natura lor nu sunt cauzatoare de moarte, dar suferind de o maladie cronică de inimă persoana face un atac de cord şi moare, se află sau nu în raport de cauzalitate cu decesul victimei.

Legat de această ipoteză în doctrina juridică au fost conturate diferite sisteme/criterii pentru stabilirea raportului de cauzalitate în acele situaţii când producerea prejudiciului este precedată sau însoţită de mai multe fapte şi împrejurări, şi anume: sistemul echivalenţei condiţiilor sau condiţiei sine qua non, sistemul cauzei proxime, sistemul cauzei adecvate şi sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii.

Dintre aceste sisteme/criterii propuse pentru stabilirea raportului de cauzalitate, element al răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine că sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii este rezultatul sintezei tuturor celorlalte sisteme, că în fundamentarea lui se porneşte de la ideea potrivit căreia în stabilirea raportului cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul - cauză nu acţionează singur şi izolat, ci în anumite condiţii externe care "fără a produce efectul păgubitor, au favorizat totuşi producerea acestui efect, înlesnind naşterea procesului cauzal, grăbind, favorizând dezvoltarea lui sau agravându-i sau asigurându-i rezultatele negative" .

Astfel, că din punctul de vedere al răspunderii juridice, asemenea condiţii exterioare care au contribuit precumpănitor la producerea efectului păgubitor, alcătuiesc împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiţii dobândesc şi ele prin interacţiune cu cauza, un caracter cauzal.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că unitatea acestor împrejurări este dată de faptul că ele concură ca un tot la producerea prejudiciului, motiv pentru care trebuie recunoscută eficienţa cauzală a fiecăreia dintre elementele complexului cauzal. Cu alte cuvinte, între cauza principală şi condiţii există o unitate indivizibilă, raportul de cauzalitate cuprinzând nu numai faptele care constituie cauza necesară şi directă, ci şi condiţiile cauzale, fapte care au făcut posibilă acţiunea/cauza sau i-au asigurat ori agravat efectele dăunătoare. De aceea, din perspectivă criteriilor sistemului unităţii indivizibile şi a legăturii dintre cauză şi condiţii, pentru stabilirea faptelor ilicite care intră în câmpul cauzal se impune efectuarea unor expertize de specialitate (medicale, tehnice) pentru a se putea determina toate corelaţiile dintre fapte şi împrejurări, reţinându-se în câmpul cauzal doar acelea ce au contribuit direct sau indirect, mediat sau nemijlocit la producerea prejudiciului, cauze principale şi secundare, interne sau externe, concurente sau asociate precum şi a condiţiilor care au asigurat sau facilitat acţiunea cauzelor.

Sintetizând cele expuse, în ceea ce priveşte raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, Înalta Curte apreciază că premisa caracterului obiectiv al raportului de cauzalitate se desprinde din multitudinea factorilor aflaţi în corelaţie, factori antecedenţi prejudiciului care au putut determina producerea prejudiciului, sau care au putut favoriza sau au pus în mişcare cauze cu efect păgubitor.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte în analiza raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, Înalta Curte reţine că instanţa de apel în argumentarea existenţei faptei ilicite a avut în vedere că, potrivit raportului de expertiză medico legală şi actelor medicale existente la dosar, pacienta C. în perioada 17.02. până la - 30.10.2014, când a fost internată succesiv a contractat infecţii nosocomiale, respectiv infecţii cu 6 bacterii şi anume - bacteria Klebsiella conform buletinului de analize - Cod set x - recoltat în 30.05.2014, ce a provocat meningită bacteriană cu gramnegativ Klebsiella,- bacteria Serratia marcescens ESBL pozitivă conform analizei LCR-ului recoltat la Spitalul Bagdazar din 29.06.2014 în urma căreia s-a pus diagnosticul: meningită acută nosocomială recidivantă cu Serratia marcescens ESBL pozitivă, - bacteria Pseudomonas,- apoi Stafilococ aureus, conform buletinului de analize medicale x din 02.06.2014 - cu bacteria candida albicans ce a provocat o infecţie urinară, şi cu bacteria enterobacter, infecţii în urma cărora a fost diagnosticată cu "Hidrocefalie internă operată complicată cu meningită bacteriană (foaie de observaţie nr. 5373 în perioada 15.05 - 29.06.2014), Meningită bacteriană cu gramnegativ (Klebsiella) în perioada 15.05 - 29.06.2014 şi în perioada 08.08 - 22.08.2014; Meningită cu Enterobacter, perioada 08.10 - 30.10.2014; Meningită acută nosocomială recidivantă cu Serratia marcescens în perioada 29.06 - 16.07.2014 şi în perioada 22.08 - 05.09.2014; Infecţie urinară cu Candida albicans în perioada 22.08 - 05.09.2014". De asemenea din actele medicale rezultă că la data externării 30 oct. 2014 de la secţia Neurochirurgie a Institutului National de neurologie şi boli Neurovasculare Bucureşti, în biletul de externare a fost menţionat şi diagnosticul de meningită cu enterobacter.

Or, în raport de această stare de fapt necontestată, Înalta Curte apreciază că pentru a se putea determina câmpul cauzal şi toate corelaţiile dintre fapte şi împrejurări ce ar fi putut contribui direct sau indirect, mediat sau nemijlocit la producerea prejudiciului, cauze principale şi secundare, interne sau externe, concurente sau asociate precum şi a condiţiilor care au asigurat sau facilitat acţiunea cauzelor, instanţa de apel în condiţiile în care a reţinut existenţa faptei ilicite trebuia să procedeze la analiza tuturor aspectelor medicale legate de acţiunile şi efectele infecţiilor nosocomiale produse în evoluţia lor în timp, de la contractare şi până la decesul pacientei, cu atât mai mult cu cât se face referire la raportul de expertiză medico legală efectuat la instanţa de fond şi la suplimentul acestuia (filele x volum. III dosarul Tribunalului Bucureşti), cu atât mai mult cu cât raportul de expertiză la pct. 1 evidenţiază faptul "că moartea numitei C. în vârsta de 38 de ani a survenit în evoluţia unei tumori epidermoide cerebrale recidivantă ... complicată cu ... meningită bacteriană", iar în suplimentul la raportul de expertiză medico legală se arată consecinţele infectării cu bateria Klebsiella, ce este o " bacterie gram negativă care poate coloniza tractul digestiv la un pacient sănătos sau fără simptologie şi determină pe fond de imunosupresie ulterioaă infecţii grave pulmonare, osoase meningeene la distanţă în timp de la contractarea iniţială a microorganismului", că " contractarea unei bacterii cutanat sau digestiv reprezintă un moment fiziopatologic diferit de colonizarea acesteia la nivelul unui organ precum creierul, meningele, ţesutul osos spaţiul alveolar pulmonar, parenchinul renal".

Or, toate aceste aspecte, precum şi împrejurările în care au fost contractate infecţiile cu cele 6 bacterii ce sunt evidenţiate în actele medicale, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut existenţa faptei ilicite a pârâtului, trebuiau analizate din perspectiva legăturii dintre cauză şi condiţii, a unităţii indivizibile dintre acestea, dat fiind faptul că, aşa cum s-a arătat deja, în stabilirea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu ca element sine qua non al răspunderii civile delictuale, nu întotdeauna raportul cauzal este un raport direct între faptă şi prejudiciu.

Cum raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu ca element al răspunderii civile delictuale nu a fost analizat de instanţa de apel din perspectiva unităţii dintre cauză şi condiţii prin raportare la toate împrejurările, condiţiile şi efectele faptei ilicite (ce în litigiul pendinte constă, aşa cum legal şi corect a reţinut instanţa de apel, în infectarea pacientei C. cu bacterii nosocomiale), Înalta Curte, reţinând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a admite recursul reclamanţilor şi în temeiul art. 496 C. proc. civ. a casa hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Cum instanţa de apel a constatat existenţa faptei ilicite în cadrul răspunderii civile delictuale obiective, precum şi în condiţiile în care pârâţii nu au declarat recurs acest aspect intrând în puterea lucrului judecat, Înalta Curte reţine că în rejudecare, analiza raportului de cauzalitate urmează a se face prin raportare la toate împrejurările/condiţiile şi efectele faptei ilicite, situaţie în care se impune administrarea tuturor probelor necesare inclusiv a probei cu expertiza medico legală prin care, în raport de afecţiunile pe care pacienta C. le avea anterior contractării infecţiilor nosocomiale, să se stabilească dacă acţiunea separată, în raport de efectele şi complicaţiile pe care le produce fiecare bacterie în parte, dar şi în raport de acţiunea lor cumulată în timp bacteriile cu care a fost infectată pacienta ar fi putut sau nu să contribuie respectiv să constituie condiţii în producerea stopului cardiorespirator şi a hidroencefaliei interne ce sunt menţionate ca şi cauze a decesului numitei C. în certificatul de deces eliberat la 8 decembrie 2014, interacţiunea acestora cu boala de care suferea pacienta şi efectele în timp a acestei interacţiuni raportat şi la faptul că diagnosticul de "Hidrocefalie internă operată complicată cu meningită bacteriană cu gramnegativ (Klebsiella) este trecut chiar şi în foaia de observaţie nr. 5373 din perioada internării - 15.05 - 29.06.2014-, precum şi la faptul că diagnosticul de meningită bacteriană a fost evidenţiat şi în actul de externare din 30 oct. 2014.

Aceste aspecte se impun a fi analizate în rejudecare în vederea aflării adevărului obiectiv, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel, deşi a reţinut existenţa faptei ilicite element al răspunderii obiective a pârâtului, conchide că reclamanţii aveau obligaţia de dovedi raportul de cauzalitate prin administrarea unor probe suplimentare.

Or, potrivit principiului aflării adevărului în procesul civil, consacrat de art. 22 C. proc. civ., principiu care prevede că "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc" Înalta Curte reţine că instanţa de apel, potrivit art. 391 C. proc. civ., avea posibilitatea de principiu de a proceda la completarea ori refacerea unor probe, cu atât mai mult cu cât doar în apel s-a constatat şi reţinut existenţa faptei ilicite.

Din perspectiva celor expuse, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 295 A din 4 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în vederea analizării raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu din perspectiva aspectelor învederate şi a unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 295 A din 4 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2020.