Allocation of litigation costs between alternative principal claims: inadmissibility of partial admission and cost sharing where primary claim fails and subsidiary claim succeeds

Şedinţa publică din data de 1 aprilie 2021

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., să se constate nulitatea contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/14.12.2018 la BNP D., cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, iar în subsidiar, să se dispună rezoluţiunea contractului de întreţinere menţionat şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, radierea din cartea funciară a dreptului pârâţilor asupra nudei proprietăţi a imobilului, precum şi a ipotecii legale înscrise în favoarea reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat, pe cale de excepţie, necompetenţa teritorială şi materială a Tribunalului Timiş în soluţionarea cauzei, solicitând declinarea competenţei de soluţionare a dosarului în favoarea Judecătoriei Lugoj. Pe fond, au solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Pârâţii au formulat cerere reconvenţională, prin care au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 4.592 RON, reprezentând cheltuieli suportate de aceştia cu încheierea contractului la notar.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a invocat excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării, solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 208 alin. (2) C. proc. civ. şi, corelat acestei excepţii şi raportat la prevederile art. 209 alin. (4) teza întâi C. proc. civ., a susţinut excepţia tardivităţii formulării cererii reconvenţionale, sub sancţiunii decăderii. Cu privire la excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Tribunalului Timiş, a solicitat să fie respinsă, ca neîntemeiată.

În şedinţa publică de la 14.05.2019, instanţa a stabilit că este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze pricina în temeiul art. 95 pct. 1 coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1205/09.10.2019, Tribunalul Timiş a admis cererea principală, în subsidiar, şi a respins cererea reconvenţională. A rezoluţionat contractul de întreţinere autentificat cu nr. x/14.12.2018 de BNP D. şi a dispus restabilirea situaţiei anterioare din CF x Buziaş, nr. top. x, în sensul radierii înscrierilor de la B3, C3 şi C4 cu referinţă la A1 şi A1.1. A obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 9.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. A respins cheltuielile de judecată în cuantum de 6.898 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii în principal, având ca petit constatarea nulităţii contractului de întreţinere autentificat cu nr. x/14.12.2018.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 134/1.10.2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul formulat de către apelanţii B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1205/09.10.2019 pronunţată de Tribunalul Timiş şi a obligat apelanţii să plătească intimatei suma de 9.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 12.10.2020, intimata a formulat şi depus o cerere de completare a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2019, solicitând completarea deciziei cu menţiunea "definitivă", având în vedere că obiectul cauzei este obligaţia de întreţinere, astfel că hotărârea pronunţată nu este supusă căii extraordinare de atac a recursului, ci este definitivă.

Prin decizia civilă nr. 202/12.11.2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 134/01.10.2020 pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2019, reţinând că prin decizia al cărei dispozitiv se solicită a fi completat instanţa de judecată s-a pronunţat asupra exercitării căii de atac împotriva hotărârii, respectiv a inserat menţiunea că părţile pot exercita recursul în 30 de zile de la comunicare, iar împrejurarea conform căreia partea apreciază ca fiind eronată calea de atac precizată nu se circumscrie art. 444 C. proc. civ.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 134/14.12.2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii, solicitând admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului în partea ce vizează cheltuielile de judecată parţiale la fond pentru petitul 1 care a fost respins, obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente respingerii acestui capăt de cerere şi parţial din apel.

Recurenţii au arătat că în mod flagrant instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 453 alin. (2) C. proc. civ., text de lege ce reprezintă o particularitate a art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Astfel, în speţă, intimatei îi aparţine culpa procesuală pentru partea din cerere care a fost respinsă, iar recurenţilor culpa pentru partea din pretenţiile intimatei admise prin hotărârile contestate.

Au mai susţinut că dispoziţiile legale încălcate sunt exprese şi stabilesc corespunzător culpa fiecărei părţi, în sensul că acestea vor fi obligate reciproc la plata cheltuielilor de judecată.

În opinia recurenţilor, decizia recurată a menţinut în mod nelegal sentinţa primei instanţe, care, deşi a admis cererea principală în subsidiar, nu s-a pronunţat pe respingerea acţiunii principale, încălcând astfel dispoziţiile procedurale care reglementează acţiunea principală şi cea subsidiară. Cererea principală, având ca obiect nulitatea contractului, nu este indicată în dispozitivul sentinţei, iar instanţa de apel nu a reparat această nelegalitate, aplicând greşit dispoziţiile legale în materie privind modul de judecată, soluţionarea petitelor acţiunii principale şi a celor subsecvente. Practic, în speţă, intimatei i s-a respins capătul 1 de cerere şi nu a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, însă şi-a recuperat întreg onorariul de avocat pentru petitul secundar al acţiunii, deşi a pierdut parţial procesul. Pentru respingerea petitului 1 al cererii intimatei, unde era în culpă evidentă, recurenţii erau îndreptăţiţi să primească cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, în subsidiar ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii în tot a soluţiei instanţei de apel.

A invocat două 2 motive de inadmisibilitate, susţinând următoarele: 1) obiectul cauzei îl reprezintă desfiinţarea obligaţiei de întreţinere, la cererea întreţinutului, prin rezoluţiunea unui contract de întreţinere, sens în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 94 lit. h) cu referire la art. 483 alin. (2) C. proc. civ. 2) pe calea memoriului de recurs se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, recte aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., caz în care urmează a fi avută în vedere Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Pe fond, intimata a arătat că în mod corect atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au statuat că, admiţând subsidiarul cererii principale, recurenţii sunt cei căzuţi în pretenţii şi, pe cale de consecinţă, datorează cheltuieli de judecată părţii căreia i s-a admis acţiunea. Or, în prezenta cauză, instanţa "admite cererea principală în subsidiar", deci nu în parte, ci petitul alternativ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că asupra excepţiilor inadmisibilităţii şi nulităţii recursului s-a pronunţat în şedinţa publică din 1 aprilie 2021, argumentele instanţei de recurs regăsindu-se în practicaua prezentei hotărâri.

De asemenea, constată că, prin sentinţa civilă nr. 1205/09.10.2019, Tribunalul Timiş a admis cererea principală, în subsidiar, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii, respingând cererea reconvenţională. Prima instanţă a rezoluţionat contractul de întreţinere autentificat cu nr. x/14.12.2018 de BNP D. şi a dispus restabilirea situaţiei anterioare, obligând pârâţii în solidar la plata către reclamantă a sumei de 9.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat. Totodată, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.898 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă cererii în principal, având ca petit constatarea nulităţii contractului de întreţinere autentificat cu nr. x/14.12.2018.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond a obligat pârâţii, ca părţi care au pierdut procesul, la plata către reclamantă a sumei de 9.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu avocat. În schimb, tribunalul nu a admis şi cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata sumei de 6.898 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii de constatare a nulităţii contractului de întreţinere, deoarece această solicitare a fost găsită neîntemeiată, cheltuiala rămânând în sarcina reclamantei.

Prin apelul formulat, pârâţii au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pentru petitul principal care a fost respins, obligarea reclamantei să plătească cheltuielile de judecată aferente respingerii acestui capăt de cerere. Pentru petitul secundar, în cazul în care se va menţine rezoluţiunea contractului, au apreciat că se impune compensarea cheltuielilor de judecată.

Pârâţii au învederat că, deşi s-a admis doar subsidiarul cererii de chemare în judecată, aceştia au fost obligaţi, în mod nelegal, la plata întregului onorariu de avocat. Au arătat că pentru respingerea petitului 1 al cererii reclamantei, unde aceasta era în culpă evidentă, pârâţii erau îndreptăţiţi să primească cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat. Au precizat că, în conformitate cu art. 453 alin 2 C. proc. civ., când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, iar, dacă este cazul, vor putea dispune compensarea lor. Au menţionat că pentru respingerea petitului 1 al acţiunii, erau îndreptăţiţi să primească cheltuieli, iar pentru petitul 2, chiar în varianta nelegală în care s-a stabilit culpa pârâţilor, trebuia să fie obligaţi la jumătate din onorariul solicitat de reclamantă, cele două onorarii putând fi compensate.

Prin decizia recurată, criticile privind nelegalitatea modului de acordare a cheltuielilor de judecată de către instanţa de fond au fost respinse.

Instanţa de apel a reţinut că pârâţii sunt în culpă procesuală, iar în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., în sensul că sunt părţi căzute în pretenţii şi datorează cheltuieli de judecată reclamantei, căreia i-a fost admisă acţiunea. Curtea a considerat, de asemenea, că nu se impune compensarea cheltuielilor de judecată în contextul în care acţiunea introductivă a fost admisă prin petitul subsidiar, iar cererea lor reconvenţională a fost respinsă.

În cauză, criticile formulate de recurenţi în legătură cu modul de stabilire a obligaţiei de a suporta cheltuielile de judecată vor fi analizate prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., pentru că ele privesc exerciţiul unor drepturi procesuale, respectiv drepturi şi obligaţii asociate procedurii judiciare, reprezentând o normă de procedură, iar nu una corespunzătoare dreptului material spre a incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 din acelaşi act normativ.

Înalta Curte observă că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/14.12.2018 la BNP D. cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, iar în subsidiar, să se dispună rezoluţiunea contractului de întreţinere menţionat, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Cu privire la nulitatea contractului de întreţinere, a invocat drept cauză a nulităţii dolul, în sensul că intenţia părţilor a fost aceea ca reclamanta să redacteze un testament în favoarea pârâţilor, însă a semnat un contract de întreţinere fără să îi înţeleagă conţinutul şi fără a avea reprezentarea consecinţelor sale juridice. Cu referire la rezoluţiunea contractului de întreţinere, a arătat că pârâţii nu au efectuat în folosul acesteia prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii, asumate prin contract.

Instanţa de fond a cercetat primul capăt de cerere prin prisma dispoziţiilor art. 1214 C. civ., constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera dolul, iar, pentru capătul de cerere secundar, ce s-a impus a fi analizat întrucât cel dintâi petit al acţiunii urma a fi respins, a reţinut că, raportat la conţinutul obligaţiei complexe de întreţinere asumată contractual de pârâţi şi aprecierea prestaţiilor executate de către aceştia, respectiv, faţă de cele două criterii prevăzute la art. 2257 alin. (1) C. civ., obligaţia de întreţinere a fost îndeplinită defectuos, de o manieră care impune rezoluţiunea contractului de închiriere.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 30 alin. (3) C. proc. civ., cererea principală este cererea introductivă de instanţă şi poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât şi capete de cerere accesorii.

Dispoziţiile art. 198 C. proc. civ. stipulează că, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, reclamantul poate formula mai multe capete principale de cerere împotriva aceleiaşi persoane, în condiţiile art. 99 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Textul de lege de mai sus are în vedere situaţia în care cererea de chemare în judecată este unică, dar cuprinde mai multe capete principale de cerere formulate împotriva aceleiaşi persoane. Soluţionarea oricărui capăt de cerere exclude soluţionarea celorlalte cereri cu care se află în raport de interdependenţă.

În situaţia de faţă, reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o cerere de chemare în judecată unică, care are două capete principale, cu caracter alternativ, subsidiar, cu referire la un singur raport juridic, generat de încheierea contractului de întreţinere autentificat cu nr. x/14.12.2018 de BNP D..

În speţă, analiza cererii subsidiare a fost impusă de soluţia asupra petitului din acţiune privind constatarea nulităţii contractului de întreţinere, cu care solicitarea privind rezoluţiunea aceluiaşi act juridic se află în raport de interdependenţă.

Prin urmare, fiind vorba de capete de cerere alternative, principale, nu se poate considera că acţiunea a fost admisă în parte, astfel cum susţin recurenţii.

De altfel, sub acest aspect în mod corect a statuat şi instanţa de apel, confirmând soluţia instanţei de fond, care a făcut aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar nu pe cele ale art. 453 alin. (2) din acelaşi act normativ, cererea introductivă de instanţă nefiind admisă în parte, ci prin raportare la capătul subsidiar formulat. Din această perspectivă, reţinând şi faptul că cererea reconvenţională a fost respinsă, corect a reţinut Curtea că nu se impune compensarea cheltuielilor de judecată.

Recurenţii sunt cei care au căzut în pretenţii şi, pe cale de consecinţă, datorează cheltuieli de judecată părţii căreia i s-a admis acţiunea, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească cheltuieli de judecată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. din perspectiva criticilor astfel susţinute de recurenţii, iar, conform art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 134 din 1 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 134 din 1 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 aprilie 2021.