Liability of losing party for success-based attorney fees and accrual of interest on undetermined judicial costs in civil procedure.

Şedinţa publică din data de 1 aprilie 2021

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data 6 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală obligarea pârâtelor, în solidar, la plata către aceasta a sumei de 252.556,98 RON, cu dobânda legală de la data înregistrării prezentei cereri şi până la plata efectivă a obligaţiei băneşti, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cereri, constând în taxă judiciară de timbru, cheltuieli de asistenţă şi reprezentare şi onorariu de avocat.

1.2. Sentinţa Tribunalului Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 293 din 10 iunie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de A. S.R.L., în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi, în consecinţă, a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 55.435,12 RON, cu titlu de pretenţii, reprezentând cheltuieli de judecată realizate în faza de recurs, în cadrul dosarului nr. x/2015; a obligat aceleaşi pârâte, în solidar, la plata sumei de 7.213,70 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

1.3. Decizia Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. S.R.L. şi pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj.

Prin decizia civilă nr. 25/A/2020 din 18 februarie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 293 din 10 iunie 2019 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul obligării pârâtelor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, în solidar, la plata sumei de 10.481,33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale, în favoarea reclamantei; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a respins apelurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

2.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 27 august 2019, sub nr. x/2018/a1, reclamantă Societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, completarea sentinţei civile nr. 293/2019 a Tribunalului Cluj, cu privire la capătul de cerere accesoriu, având ca obiect obligarea pârâtelor, în solidar, la plata dobânzii legale de la data înregistrării cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a obligaţiei băneşti.

2.2. Sentinţa Tribunalului Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 494 din 14 octombrie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală privind completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 293/2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în dosarul nr. x/2018, şi, în consecinţă, a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 293/2019, în sensul că a obligat aceste pârâte, în solidar, la plata dobânzii legale de la data înregistrării cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a obligaţiei băneşti.

2.3. Decizia Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. S.R.L. şi pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj.

Prin decizia civilă nr. 26/A/2020 din 18 februarie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi, în parte, apelul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei civile nr. 494 din 14 octombrie 2019 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. de obligare a pârâtelor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, în solidar, la plata dobânzii legale de la data înregistrării cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a obligaţiei băneşti; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

3. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 25 din 18 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 22 iunie 2020, sub nr. x/2018, şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8.

Prin cererea de recurs formulată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi admiterea apelului astfel cum a fost motivat. A susţinut următoarele:

În privinţa cheltuielilor de judecată din prezentul dosar, instanţa de apel a apreciat că, potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ., în această categorie se includ şi cheltuielile cu transportul, cu cazarea şi alte cheltuieli necesare pentru buna administrare a procesului şi le-a acordat în întregime, justificate fiind de deplasarea reprezentantului legal al reclamantei la toate termenele de judecată, fără a ţine cont de faptul că au fost acordate mai multe termene pentru lipsa dosarului de fond, amânarea cauzei din acest motiv nefiind culpa pârâtei recurente. A arătat că au fost admise toate cheltuielile de transport şi cazare, fără a se analiza dacă acestea sunt justificate, sens în care a invocat faptul că reclamanta a depus pentru parcurgerea aceluiaşi traseu chitanţe pentru combustibil în sume diferite.

În legătură cu onorariului avocaţial de 5.000 RON, instanţa de apel a considerat că nu este disproporţionat raportat la dificultatea redusă a cauzei. Soluţia este greşită, întrucât reclamanta avea posibilitatea de a solicita cheltuielile în cadrul litigiului care le-a generat, aceasta neindicând, nici în acel dosar şi nici în cel prezent, niciun motiv întemeiat pentru care nu a putut cere onorariul la vremea derulării litigiului de bază, astfel că se impunea admiterea apelului pârâtei şi respingerea cererii.

Pe de altă parte, suma de 5.000 RON onorariu de avocat este aproximativ la fel cu suma acordată ca onorariu orar pentru litigiul din dosarul nr. x/2015. Or, prin decizia atacată sunt interpretate greşit dispoziţiile legale privind criteriile pe baza cărora se pot acorda cheltuieli de judecată întrucât se reţine că, deşi cauza nu a fost complexă, a durat, totuşi, câteva termene la care avocatul s-a prezentat în instanţă, în condiţiile în care au fost acordate cheltuieli distincte pentru deplasările la instanţă.

În ceea ce priveşte soluţiei asupra onorariului orar, recurenta-pârâtă a învederat că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 451 C. proc. civ. şi ale Statutului profesiei de avocat, sens în care a susţinut că nu este permis a se factura aceleaşi activităţi, realizate de avocaţi diferiţi, fiind încălcat principiul suportării de partea care a pierdut procesul doar a cheltuielilor necesare.

Cu referire la anexa la factura nr. x/31.01.2018, care conţine ca detalii parcurgerea raportului de admisibilitate a recursurilor şi comunicare punct de vedere, instanţa de apel a apreciat că este justificată facturarea unei ore, arătând că în acel onorariu nu se cuprinde doar lecturarea raportului, ci şi acordarea consultaţiilor clientei, ceea ce validează susţinerea anterioară în sensul că s-au facturat de mai multe ori aceleaşi activităţi, după bunul plac al reclamantei, fără ca instanţa să cenzureze aceste cheltuieli.

Cât priveşte soluţia legată de onorariului de succes, a arătat că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 451 C. proc. civ. şi ale art. 125 şi 129 din Statutul profesiei de avocat. Astfel, a fost ignorată jurisprudenţa CEDO conform căreia partea care a câştigat procesul nu poate obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. A susţinut că nu datorează onorariu de succes, stabilirea unor clauze între client şi avocat producând efecte juridice numai între părţi, nu şi faţă de terţi. De altfel, onorariul de succes nu trebuie suportat de partea care a pierdut procesul, deoarece o astfel de cheltuială nu este imputabilă acestei părţi, constituind o recompensă suplimentară pentru munca prestată de avocat, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu.

Instanţa de apel a respins greşit şi critica potrivit căreia onorariul de succes a fost încasat ulterior finalizării procesului, soluţia fiind dată cu încălcarea normelor de drept material. Or, încasarea acestui onorariu, ulterior finalizării litigiului, permite părţii care a câştigat procesul să stabilească arbitrar cheltuieli de judecată care să împovăreze partea adversă, în speţă, onorariul de succes nefiind încasat la momentul finalizării dosarului nr. x/2015, care s-a aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi a susţinut următoarele:

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 453 alin. (1) şi art. 454 C. proc. civ. reţinând că reducerea onorariului de succes de către prima instanţă a fost făcută cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. Or, nu este justificată suma de 50.000 RON doar pentru prezenţa la un singur termen de judecată.

În mod eronat a reţinut instanţa de apel că onorariul de succes a fost menţionat în contractul de asistenţă juridică şi poate fi solicitat, cu titlu complementar, alături de onorariul orar. De altfel, onorariul de succes se negociază între client şi avocat şi nu poate fi perceput pârâtei, întrucât acesta nu reprezintă volumul de muncă depus de avocat şi nici executarea obligaţiei sale de diligenţă. Cu referire la decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce reflectă jurisprudenţa CEDO, recurenta-pârâtă a învederat că onorariul de succes nu trebuie suportat de partea care a pierdut procesul deoarece o astfel de cheltuială, neefectuată până la data judecării procesului, nu este imputabilă părţii căzută în pretenţii, iar partea care a câştigat procesul nu poate obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

În mod greşit s-a reţinut în hotărârea recurată că suma de 50.000 RON, reprezentând onorariu de succes, este o sumă rezonabilă având în vedere natura, complexitatea litigiului, precum şi activitatea desfăşurată de apărător. Cu privire la aceste aspecte, urmează a se constata complexitatea redusă a cauzei, în sensul că la instanţa de fond au fost trei termene de judecată, iar la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dosarul s-a soluţionat la primul termen de judecată. Nu se poate susţine nici noutatea litigiului din perspectiva criteriilor legate de complexitate ori dificultate, nici din cea a naturii juridice a actelor administrative fiscale atacate sau a valorii obligaţiilor fiscale şi, pe cale de consecinţă, o complexitate atât în pregătirea apărării din partea avocaţilor, cât şi în soluţionarea pricinii de către instanţa de judecată.

De asemenea, hotărârea este dată cu încălcarea prevederilor privind răspunderea civilă delictuală şi a celor ale C. proc. civ. care vizează plata cheltuielilor de judecată, întrucât s-a dispus obligarea recurentei-pârâte la plata unor sume stabilite după soluţionarea definitivă a litigiului dintre părţi, iar aceste sume nu au legătură cu prestaţia avocatului în cauza respectivă. Prin urmare, onorariile solicitate de reclamantă şi acordate de către instanţa de judecată sunt nelegale în raport de prevederile legale incidente în cauză, care stabilesc că partea care a pierdut procesul poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, deci a cheltuielilor efectuate strict pentru reprezentarea în faţa instanţelor de judecată a reclamantei şi nu pentru alte aspecte, precum punerea în executare a hotărârii, care în cazul de faţă ar fi însemnat doar formularea unei cereri şi anexarea hotărârii.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 128 - 130, art. 134 - 135 din Statutul profesiei de avocat, precum şi ale art. 28 şi art. 30 din Legea nr. 51/1995 şi a invocat nulitatea contractului de asistenţă juridică încheiat între societatea reclamantă şi reprezentantul său convenţional, susţinând că acesta conţine un pact de quota litis, cu atât mai mult cu cât onorariile stabilite ulterior soluţionării cauzei sunt mult mai mari decât onorariile stabilite pentru presupusa executare a hotărârii judecătoreşti.

Astfel, trebuie avut în vedere că onorariul avocaţial este suma de bani ce reprezintă contravaloarea serviciilor de specialitate prestate de un avocat clientului său, stabilit într-o sumă fixă pentru un serviciul profesional indiferent de rezultatul obţinut, pe când, onorariul de succes este onorariul pe care avocatul are dreptul să-l solicite şi să-l obţină în completarea onorariului fixat, în funcţie de rezultat.

Ca atare, contractul încheiat de către părţi prin care se stabileşte un onorariu mult mai mare decât cel necesar redactării şi susţinerii cauzei este afectat de nulitate întrucât nu a fost încheiat un contract aleatoriu în care să existe posibilitatea unui câştig, dar şi riscul unei pierderi, ci a fost încheiat existând certitudinea asupra obţinerii rezultatului în condiţiile în care organele fiscale sunt obligate să restituie sumele plătite către bugetul de stat pentru care, prin hotărâre judecătorească, s-a dispus anularea deciziilor în temeiul cărora au fost stabilite şi plătite de contribuabil. Acest onorariu a fost stabilit ştiindu-se că nu există riscul unei pierderi, deoarece organele fiscale sunt obligate prin Codul de procedură fiscală să restituie aceste sume ce au fost achitate în baza unor titluri anulate de instanţele de judecată şi nu îndeplineşte sub nicio formă condiţia proporţionalităţii raportat la natura şi complexitatea cauzei, după cum nu îndeplineşte nici condiţia echităţii. Valoarea însumată a onorariilor trebuie să fie echitabilă şi justificată, iar onorariul solicitat de reclamantă nu îndeplineşte aceste cerinţe, reprezentând un pact de quota litis în condiţiile în care onorariul fixat pentru reprezentare este mult inferior sumelor solicitate cu titlu de onorariu de succes pentru punerea în executare a hotărârii, aspect care, de altfel, nu are vreo legătură cu rezultatul litigiului.

La data de 19 iunie 2020 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, dosarul nr. x/2018, repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de judecată CF x, recursul formulat de Societatea A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 26/A/2020 din 18 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Prin încheierea din 15 iulie 2020, cauza a fost înaintată completului de filtru CF x, în temeiul prevederilor art. 111 alin. (6) din Hotărârea nr. 1375 din 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, coroborat cu dispoziţiile art. 147 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, ulterior, prin încheierea din data de 1 aprilie 2021, Înalta Curte a dispus conexarea acestui dosar la dosarul nr. x/2018.

Recurenta Societatea A. S.R.L. a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi a susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente: O.G. nr. 13/2011, art. 1531 şi 1535 C. civ.

A arătat că esenţa motivării instanţei de apel se bazează pe inaplicabilitatea dispoziţiilor menţionate, prin raportare la art. 10 din ordonanţă, întrucât obligaţia principală (aceea de plată a onorariului de avocat din dosarul nr. x/2018) nu ar fi fost scadentă.

În realitate, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată de către partea care a căzut în pretenţii, atunci când s-a solicitat de către partea câştigătoare, indiferent dacă în cadrul respectivului proces sau pe cale separată, este cu certitudine scadentă la momentul "căderii în pretenţii", respectiv al soluţionării definitive a procesului. Instanţele de judecată pot, în situaţia prevăzută art. 451 alin. (2) C. proc. civ., să reducă cuantumul onorariului de avocat, ceea ce nu pune însă sub semnul îndoielii existenţa însăşi a obligaţiei, fiind vorba de o modificare post factum, ulterioară naşterii acesteia şi, implicit, scadenţei.

A considera că, în speţă, obligaţia principală nu ar fi fost scadentă apare cu totul paradoxal faţă de soluţia de admitere (chiar dacă parţială, cu reducerea cuantumului prin aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.) a capătului principal de cerere în dosarul nr. x/2018 de către prima instanţă prin sentinţa civilă nr. 293/10.06.2019, soluţie menţinută şi în apel prin decizia nr. 25/18.02.2020, pronunţată în aceeaşi zi cu decizia recurată. Este cert că, în cazul în care obligaţia principală nu ar fi fost încă scadentă, astfel cum a apreciat instanţa de apel, o soluţie de obligare la plată nu ar fi fost posibilă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, reclamanta A. S.R.L. a arătat că recursurile declarate de pârâte nu conţin critici care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea lor, ca nefondate.

Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care a solicitat admiterea recursului.

Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului declarat de reclamanta A. S.R.L. ca nefondat şi menţinerea deciziei nr. 26/18.02.2020 ca legală.

Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, în contradictoriu cu recurentele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a formulat, prin întâmpinare, concluzii de admitere a recursurilor declarate de aceste părţi.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de reclamanta A. S.R.L., pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj a arătat că îşi menţine motivele de recurs şi solicită în continuare admiterea acestuia, casarea deciziei civile nr. 25/A/18.02.2020 a Curţii de Apel Cluj şi, în consecinţă, admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

5. Procedura de filtru:

Rapoartele întocmite în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. au fost analizate în completul filtru, fiind comunicate părţilor, iar, prin încheierile din 18 februarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva deciziei nr. 25 din 18 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 26 din 18 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, şi a fixat termen de judecată la 1 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine, cât priveşte situaţia de fapt dedusă judecăţii astfel stabilită de instanţele de fond, că prin sentinţa civilă nr. 2582/14.10.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., s-a dispus anularea în parte a deciziei de impunere nr. x/04.12.2013 emisă de AJFP Cluj în cu referire la suma de 8.344.199 RON (contribuţie clawback percepută excedentar) şi anularea deciziei de soluţionare nr. 250/26.08.2014 emisă de ANAF, fiind obligată AJFP Cluj la restituirea către A. S.R.L. a sumei de 8.344.199 RON şi la plata, în solidar cu ANAF, a sumei de 50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1455/02.04.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de AJFP Cluj şi ANAF împotriva sentinţei civile nr. 2582/14.10.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Cercetând dosarul nr. x/2015, instanţa de fond a reţinut că, în faza recursului, reclamanta a arătat că în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată aferente, acestea vor fi solicitate pe cale separată. Ca atare, în prezentul litigiu, reclamanta a pretins restituirea sumei totale de 252.556,98 RON, cu dobânda legală de la data înregistrării prezentei cereri şi până la plata efectivă a obligaţiei băneşti, suma reprezentând parte din onorariul avocaţial achitat pentru serviciile juridice prestate cu privire la declararea şi soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a cererilor de recurs formulate de pârâtele AJFP Cluj şi ANAF în dosarul nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 293/10.06.2019, Tribunalului Cluj a constatat că suma solicitată a fost defalcată conform facturilor, rapoartelor de activitate (anexă la fiecare factură) şi dovezilor de încasare, facturile nr. x/31.10.2017, y/29.11.2017, z/31.01.2018 şi x/30.03.2018 fiind emise pentru onorariile orare ale avocaţilor care au asigurat pregătirea şi susţinerea apărării reclamantei în dosarul nr. x/2015, iar facturile nr. x/26.04.2018, y/3.05.2018 şi x/25.05.2018 pentru onorariul suplimentar convenit potrivit prevederilor art. IV alin. (2) din actul adiţional nr. x/14.05.2015 la contractul de asistenţă juridică nr. x/18.02.2014, reprezentând procent de 1,75% din sumele recuperate prin încasare sau compensare a contribuţiei clawback ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015

Analizând înscrisurile depuse în susţinerea acţiunii, tribunalul a reţinut că: din suma de 3.177,65 RON (inclusiv TVA), solicitată în baza facturii BSPV nr. x/31.10.2017, în valoare totală de 4.554,67 RON, doar suma de 7,8 RON reprezentând cheltuieli şi alte servicii poate fi pusă în legătură cu dosarul nr. x/2015, respectiv cheltuieli poştale; cât priveşte diferenţa pretinsă de către reclamantă, din cuprinsul facturii a rezultat că aceasta reprezintă în fapt onorariu avocaţial aferent altor proceduri, respectiv "recuperare sume neacordate prin decizia nr. 4685/12.10.2018 - dosar x/2014", respectiv "recuperare creanţa/insolvenţă B. S.R.L."; au fost dovedite sumele de 145,27 RON (inclusiv TVA), în baza facturii BSPV nr. x/29.11.2017, de 556,56 RON (inclusiv TVA), în baza facturii BSPV nr. x/31.01.2018, respectiv de 4.725,49 RON (inclusiv TVA) în baza facturii BSPV nr. x/30.03.2018, aşadar un total de 5.435,12 RON reprezentând contravaloarea onorariilor orare stabilite pentru reprezentare în dosarul nr. x/2015 în faza recursului.

În ceea ce priveşte suma de 64.693,22 RON solicitată în baza facturii BSPV nr. x/26.04.2018, suma de 109.074,73 RON solicitată în baza facturii BSPV nr. x/3.05.2018 şi suma de 70.184,06 RON solicitată în baza facturii BSPV nr. x/25.05.2018, reprezentând onorariu de succes, tribunalul a apreciat că susţinerile pârâtelor în sensul inadmisibilităţii obligării la plata acestuia sunt neîntemeiate şi că, în aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa are dreptul de a reduce partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, sens în care a redus această parte a cheltuielilor de judecată la suma de 50.000 RON.

Relativ la cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar, tribunalul a reţinut că reclamanta este partea care a câştigat procesul, pârâtele urmând a fi obligate la plata acestora. Cât priveşte cuantumul lor, a apreciat, în ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru, că aceasta poate fi acordată în limita pretenţiilor admise, respectiv într-un cuantum de 2.213,70 RON, iar, în legătură cu onorariul avocaţial solicitat, raportat la considerente referitoare la aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., faţă de complexitatea extrem de redusă a acestei proceduri, a dispus reducerea lui la suma de 5.000 RON.

În apel, soluţia instanţei de fond a fost schimbată în parte, doar în ceea ce priveşte obligarea pârâtelor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, în solidar, la plata sumei de 10.481,33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în favoarea reclamantei pentru prezentul litigiu.

Curtea a constatat că reprezentantul reclamantei s-a deplasat de la Bucureşti la Cluj la termenele de judecată din 22.10.2018; 19.11.2018; 04.02.2019; 25.03.2019 şi 22.04.2019, iar prima instanţă nu a acordat cheltuielile de transport şi cazare ale apărătorului ales, respectiv suma de 681,85 RON costul biletului de avion şi suma de 380 RON costul cazării, în total 1.064,02 RON, pentru termenul de judecată din 22.10.2019; suma de 380 RON costul cazării şi suma de 209,62 RON costul carburantului pentru transport, în total 589,62 RON, pentru termenul din 19.11.2018; suma de 359 RON costul cazării şi suma de 534,49 RON costul carburantului, în total 893,49 RON pentru termenul de judecată din 04.02.2019; suma de 340 RON cheltuieli de cazare şi suma de 380,47 RON cheltuieli de transport, în total 720,47 RON pentru termenul de judecată din 25.03.2019, aşadar în valoare de 3.267,63 RON.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj a criticat soluţia instanţei de apel în privinţa cheltuielilor de judecată din prezentul dosar, susţinând că au fost acordate, în mod greşit, în întregime, cheltuielile cu transportul, cu cazarea şi alte cheltuieli necesare pentru buna administrare a procesului, fără a se ţine seama de amânarea cauzei pentru lipsa dosarului, respectiv fără a se verifica dacă sumele solicitate sunt justificate, iar, în legătură cu onorariul avocaţial de 5.000 RON, arătând că partea reclamantă avea posibilitatea de a solicita cheltuielile în cadrul litigiului care le-a generat, că suma solicitată este aproximativ la fel cu suma acordată ca onorariu orar pentru litigiul din dosarul nr. x/2015 şi că nu s-a ţinut cont de criteriile pe baza cărora se pot acorda cheltuielile de judecată.

Recurenta-pârâtă a formulat critici şi în ceea ce priveşte modalitatea de determinare a onorariului orar, învederând că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 451 C. proc. civ. şi ale Statutului profesiei de avocat, nefiind permis a se factura aceleaşi activităţi, realizate de avocaţi diferiţi, care să fie suportate de partea care a pierdut procesul.

S-a contestat şi soluţia legată de obligare a recurentei-pârâte la plata onorariului de succes, invocându-se interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ. şi ale art. 125 şi 129 din Statutul profesiei de avocat, precum şi ignorarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia partea care a câştigat procesul nu poate obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. S-a susţinut că onorariul de succes nu trebuie suportat de partea care a pierdut procesul, deoarece o astfel de cheltuială nu este imputabilă acestei părţi, constituind o recompensă suplimentară pentru munca prestată de avocat, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu. S-a arătat că, de altfel, încasarea acestui onorariu, ulterior finalizării litigiului, permite părţii care a câştigat procesul să stabilească arbitrar cheltuieli de judecată care să împovăreze partea adversă, în speţă onorariul de succes nefiind încasat la momentul finalizării dosarului nr. x/2015

La rândul său, recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a susţinut, prin cererea de recurs, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 453 alin. (1) şi art. 454 C. proc. civ., reţinând că reducerea onorariului de succes de către prima instanţă a fost făcută cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, în mod eronat s-a apreciat că onorariul de succes a fost menţionat în contractul de asistenţă juridică şi poate fi solicitat, cu titlu complementar, alături de onorariul orar, or, onorariul de succes nu trebuie suportat de partea care a pierdut procesul deoarece o astfel de cheltuială, neefectuată până la data judecării procesului, nu este imputabilă părţii căzută în pretenţii, iar partea care a câştigat procesul nu poate obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Mai mult, în mod greşit s-a reţinut că suma de 50.000 RON, reprezentând onorariu de succes, este o sumă rezonabilă având în vedere natura, complexitatea litigiului, precum şi activitatea desfăşurată de apărător.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 128 - 130, art. 134 - 135 din Statutul profesiei de avocat, precum şi ale art. 28 şi art. 30 din Legea nr. 51/1995 şi a invocat nulitatea contractului de asistenţă juridică încheiat între societatea reclamantă şi reprezentantul său convenţional, susţinând că acesta conţine un pact de quota litis, cu atât mai mult cu cât onorariile stabilite ulterior soluţionării cauzei sunt mult mai mari decât onorariile stabilite pentru presupusa executare a hotărârii judecătoreşti.

Având în vedere criticile comune ce vizează obligarea celor două recurente-pârâte la plata sumei de 50.000 de RON cu titlu de onorariu de succes, parte diminuată din suma solicitată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte urmează a le analiza cu prioritate, reţinând că sunt fondate prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În speţă, pe lângă onorariul orar stabilit pentru reprezentare în faza recursului în dosarul nr. x/2015, recurenta-reclamantă a convenit, cu reprezentantul său convenţional, potrivit prevederilor art. IV alin. (2) din actul adiţional nr. x/14.05.2015 la contractul de asistenţă juridică nr. x/18.02.2014, să-i plătească acestuia un onorariu suplimentar în procent de 1,75% din sumele recuperate prin încasare sau compensare a contribuţiei clawback ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, care, în realitate, reprezintă un onorariu de succes în sensul reglementat de art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat.

Conform acestor dispoziţii, "Avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat. Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix".

Potrivit art. 129 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, onorariile pot fi stabilite sub forma de onorarii orare; onorarii fixe (forfetare); onorarii de succes; onorarii formate din combinarea criteriilor anterioare.

Statutul stabileşte în art. 129 alin. (4) şi (6) că onorariul orar şi cel fix (forfetar) se datorează avocatului indiferent de rezultatul obţinut prin prestarea serviciilor profesionale; avocatul are dreptul ca, în completarea onorariului fix, să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat, ce constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Spre deosebire de onorariul orar şi fix (forfetar), care, prin esenţa lor, sunt datorate pentru activitatea profesională a avocatului, în funcţie de criteriile enumerate de art. 127 din Statut, onorariul de succes este datorat numai în caz de atingere a rezultatului urmărit de client în litigiul în care a fost reprezentat de avocatul său. Onorariul de succes păstrează şi o componentă de remunerare a muncii prestate, însă numai în mod cu totul subsidiar, sensul reglementării fiind acordarea unui câştig avocatului în cazul muncii sale încununate de succes. Accentul cade nu pe volumul de muncă depus de avocat, pe executarea obligaţiei sale de diligenţă, ci pe însuşi rezultatul obţinut, singurul care interesează în analizarea îndeplinirii clauzei.

Având în vedere aceste principii, Înalta Curte constată că, în cazul de faţă, onorariul de succes, nefiind o cheltuială efectuată până la finalizarea procesului, constituie o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu şi, din aceste motive, nu poate fi impus ca obligaţie în cadrul cheltuielilor de judecată în sarcina părţii care a pierdut procesul.

Într-adevăr, legea prevede obligativitatea stabilirii unui onorariu orar şi/sau forfetar care să fie plătit indiferent de rezultatul procesului, pentru ca activitatea avocatului să nu se transforme într-o operaţiune pur speculativă, care să depindă numai de succesul demersului judiciar. Însă, astfel cum rezultă din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior, onorariul de succes poate fi stipulat exclusiv cu titlu complementar, în completarea onorariului fix (forfetar) sau orar stabilit prin contractul de asistenţă juridică, şi niciodată în lipsa unui onorariu fix sau orar, deoarece aceasta ar însemna încheierea unui pact de quota litis, interzis expres.

Se observă că onorariul orar a fost stabilit, în speţă, la un cuantum foarte redus în comparaţie cu cuantumul pretins cu titlu de onorariu de succes. În situaţia de faţă, recurenta-reclamantă ar fi avut posibilitatea să convină asupra unui onorariu orar care să îndeplinească condiţia proporţionalităţii în raport de natura şi complexitatea cauzei în care a fost acordată asistenţa juridică, la care urma a se adăuga onorariul de succes cu titlu complementar, raportat la atingerea de către avocat a unui anumit rezultat.

Or, în cauză, aşa cum s-a subliniat, onorariul orar a fost prevăzut într-un cuantum mic în raport cu pretenţiile deduse judecăţii, complexitatea cauzei şi durata procedurii, putând duce la concluzia că acesta a fost menţionat doar pentru a ocoli interdicţia expresă a stabilirii doar a onorariului de succes. Această cheltuială este una voluptorie, nu poate fi imputabilă părţii căzută în pretenţii, constituind o recompensă suplimentară muncii efectiv prestate de avocat. Cel care a câştigat procesul nu poate obţine rambursarea unei astfel de cheltuieli, pentru care nu se constată realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil, soluţie recunoscută şi de jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului

De altfel, asupra naturii juridice a onorariului de succes chiar recurenta-reclamantă a susţinut că acesta a fost parte integrantă a onorariului convenit încă de la început prin contractul de asistenţă juridică, astfel încât şi-a asumat, în privinţa acestuia, inclusiv riscul pierderii procesului.

Înalta Curte nu contestă că orice avocat poate obţine în completarea onorariului orar ori fix (forfetar) şi un onorariu de succes cu titlu complementar în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat conform art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, contractul avocaţial trebuind să fie respectat de părţile contractante şi onorariul efectiv achitat. Instanţa de judecată însă nu poate obliga partea care a pierdut procesul să suporte un asemenea onorariu şi, mai mult, nu poate face aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează criteriile în raport de care se poate dispune reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor.

Înalta Curte mai reţine că temeiul juridic al unei cereri prin care se solicită obligarea părţii adverse la plata unei sume de bani echivalente cu contravaloarea cheltuielilor de judecată pe care reclamantul le-a efectuat într-un proces anterior decurge din culpa procesuală, iar nu de cele ale art. 453 C. proc. civ., iar această calificare a unei situaţii de fapt similare celei deduse judecăţii în speţa redată mai sus a fost statuată deja în considerentele deciziei nr. 19/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În acest context, nu se mai impune a fi analizate criticile legate de greşita interpretare şi aplicare a art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în privinţa onorariului de succes, norma de drept nefiind aplicabilă.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod eronat s-a reţinut în cauză culpa procesuală a celor două recurente-pârâte pentru plata onorariului de succes nedatorat, ceea ce atrage, din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate.

Cât priveşte critica referitoare la modalitatea de stabilire a cuantumului onorariului orar, formulată de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, Înalta Curte observă că această se raportează la împrejurări de fapt, iar nu de drept, ce nu pot fi analizate în recurs în actuala reglementare a art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a criticat soluţia instanţei de apel şi în privinţa cheltuielilor de judecată din prezentul dosar, reprezentate de cheltuielile de transport, cele cu cazarea şi alte cheltuieli necesare pentru buna administrare a procesului, dar şi în legătură cu onorariului avocaţial de 5.000 RON.

Sub acest aspect, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, Înalta Curte constată că, potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbru judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor (...) cheltuielile de transport, şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna administrare a procesului.

Astfel, pe lângă taxele judiciare de timbru şi onorariile prevăzute de norma citată, în cheltuielile de judecată sunt incluse şi cheltuielile de transport, de cazare sau orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului, care vor fi suportate de partea care pierde procesul în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu contestă elementele în raport de care se determină cheltuielile de judecată din perspectiva art. 451 alin. (1) C. proc. civ., ci chiar dovada acestora, respectiv modalitatea de calcul a cuantumului lor, ceea ce implică o verificare a situaţiei de fapt, aşadar, o analiză a temeiniciei soluţiei pronunţate prin hotărârea atacată, inadmisibilă în recurs, cale de atac deschisă doar pentru motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Aceleaşi concluzii subzistă şi cât priveşte cenzurarea de către instanţa de recurs a aplicării art. 451 alin. (2) C. proc. civ., pentru valorificarea criteriilor pe baza cărora a fost acordată reclamantei suma de 5.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte, potrivit art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva deciziei civile nr. 25 din 18 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care urmează a stabili în ce măsură aceste părţi pot fi obligate la plata onorariului de succes, modificarea hotărârii atacate nefiind posibilă în recurs.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 26 din 18 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, Înalta Curte reţine că prima instanţă a statuat că, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, plecând de la premisa că obligaţia de plată nu este sau nu va fi achitată la scadenţă, aplicând dispoziţiile art. 1531 şi 1535 C. civ., referitoare la dobânda penalizatoare.

Instanţa de apel a considerat că soluţia instanţei de fond de a acorda dobândă legală de la data sesizării până la plata efectivă a fost apreciată ca neîntemeiată, neputându-se aprecia, dat fiind specificul pretenţiilor solicitate şi care nu au o scadenţă prestabilită, că acestea sunt purtătoare de dobânzi de la data unei eventuale puneri în întârziere, prin notificare sau cel târziu la data sesizării instanţei.

Curtea a mai reţinut că prima instanţa a apreciat nefondat că pârâtele se află în ipoteza neachitării sumelor stabilite de instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată, or, la acest moment, aceste cheltuieli nu sunt determinate în mod definitiv. Abia la momentul la care sumele vor fi certe şi doar în situaţia neachitării lor la scadenţă, s-ar putea vorbi de accesorii aferente. Aşadar, instanţa de fond nu putea constata neplata la scadenţă a unei obligaţii care nu este încă scadentă.

Recurenta-reclamantă a susţinut în recurs, că, în realitate, obligaţia de plata a cheltuielilor de judecată este scadentă la momentul "căderii în pretenţii", respectiv al soluţionării definitive a procesului. Instanţele de judecată pot, în situaţia prevăzută art. 451 alin. (2) C. proc. civ., să reducă cuantumul onorariului de avocat, ceea ce nu pune însă sub semnul îndoielii existenţa însăşi a obligaţiei, fiind vorba de o modificare post factum, ulterioară naşterii acesteia şi, implicit, scadenţei. A considera că, în speţă, obligaţia principală nu ar fi fost scadentă vine în contradicţie cu soluţia de admitere a capătului principal de cerere prin sentinţa civilă nr. 293/10.06.2019, soluţie menţinută şi în apel prin decizia nr. 25/18.02.2020. Or, în cazul în care obligaţia principală nu ar fi fost încă scadentă, o soluţie de obligare la plată nu ar fi fost posibilă.

Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 06.07.2018, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 252.556,98 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015, plus dobânda legală de la data înregistrării cererii şi până la plata efectivă a obligaţiei băneşti.

Or, dată fiind posibilitatea cenzurării acestor cheltuieli de către instanţa de judecată, sumele sunt doar determinabile, nu determinate, neexistând o creanţă exigibilă. Ca atare, la acest moment, aceste cheltuieli nefiind determinate în mod definitiv, nu pot fi solicitate de la pârâte; abia la momentul la care sumele vor fi certe şi doar în situaţia neachitării lor la scadenţă (ulterioară soluţionării definitive a acestei cauze), s-ar putea vorbi de accesorii aferente, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel în mod corect.

Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare, conform art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, iar acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1535 şi art. 1538-1543 din C. civ.

Art. 1535 alin. (1) C. civ. consacră dreptul creditorului la daune-interese moratorii - în cuantumul stabilit de părţi ori, în lipsă, în cel prevăzut de lege, pentru ipoteza neexecutării la scadenţă a obligaţiei băneşti, situaţie ce nu se regăseşte în litigiul pendinte. Acelaşi articol de lege instituie regula curgerii de drept a dobânzilor moratorii, penalizatoare în sensul O.G. nr. 13/2011, datorate cu titlu de daune-interese moratorii, pentru executarea cu întârziere a obligaţiei băneşti, de la scadenţă.

Înalta Curte apreciază, de asemenea, că este eronată susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că în mod greşit se consideră de către instanţa de apel că obligaţia principală nu ar fi fost scadentă, în condiţiile în care există o soluţie de admitere a capătului principal de cerere prin sentinţa civilă nr. 293/10.06.2019, menţinută şi în apel prin decizia nr. 25/18.02.2020.

În cauză, decizia instanţei de apel a fost casată şi trimisă spre rejudecare, astfel cum s-a arătat anterior, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 634 pct. 5 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele prezentate, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta Societatea A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 26 din 18 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva deciziei civile nr. 25 din 18 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Respinge recursul declarat de recurenta Societatea A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 26 din 18 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 aprilie 2021.