Concession claims fail as appeal on jurisdiction is time-barred and factual challenges inadmissible in cassation.

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea civilă formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la 22.08.2019, reclamanta Consiliul Local al Municipiului Reşita, reprezentat prin Primar, a solicitat rezilierea contractului de concesiune nr. x/09.01.2012, evacuarea necondiţionată a pârâtului de pe terenul ce face obiectul prezentului litigiu şi aducerea terenului la starea iniţială.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1870/18.12.2019 pronunţată în dosar nr. x/2019 Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2019, de către reclamantul Consiliul Local al Municipiului Reşiţa, reprezentat prin Primar, în contradictoriu cu pârâtul A..

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul Consiliul Local al Municipiului Reşiţa prin Primar

3. Hotărârile pronunţate în apel

Prin încheierea din 8 iulie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respinsă, ca tardiv formulată, excepţia de necompetenţă materială procesuală a secţiei, invocată de apelantul-reclamant şi a fost amânată pronunţarea asupra apelului la data de 22 iulie 2020.

Prin decizia civilă nr. 94 din 22 iulie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantul Consiliul Local al Mun. Reşita, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 1870/18.12.2019 a Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 8 iulie 2020 şi a deciziei civile nr. 94 din 22 iulie 2020 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul Consiliul Local al Municipiului Reşita, prin Primar, invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din 8 iulie 2020, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., reclamantul susţine, în esenţă, că instanţa de apel a respins, în mod nelegal, excepţia de necompetenţă materială a instanţei de fond ca tardiv formulată.

În speţă, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă a Tribunalului Caraş-Severin din 23.10.2019, excepţia de necompetenţa a acestei instanţe a fost pusă în discuţie (invocată), din oficiu, de către judecător, soluţia pronunţată de către instanţa de fond fiind aceea de respingere a excepţiei de necompetenţă, reclamantul lăsând la aprecierea instanţei soluţionarea propriei excepţii invocate.

În consecinţă, excepţia de necompetenţa a fost invocată în termenul legal ceea ce înseamnă fără echivoc faptul că a fost îndeplinită "condiţia de admisibilitate" instituită de către legiuitor prin art. 130 alin. (2) C. proc. civ., în speţă nemaiputând fi invocată sancţiunea decăderii.

Apreciază că, atât timp cât excepţia de necompetenă a instanţei de fond a fost invocată în termenul legal de către judecătorul instanţei de fond, cu respectarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., ulterior acestui moment, părţile aflate în litigiu pot invoca această excepţie de ordine publică oricând, "în orice stare a procesului" conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ., prevederile acestuia trebuind a fi coroborate cu cele ale art. 130 alin. (2) din acelaşi cod.

În concluzie, este evident faptul că prezentul litigiu a fost soluţionat în mod nelegal de către instanţe de judecată necompetente (Tribunalul Caraş-Severin şi Curtea de Apel Timişoara), hotărârile acestora fiind lovite de nulitate, întrucât litigiile ce decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenta de soluţionare a instanţelor civile de drept comun, această prevedere fiind în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, iar potrivit prevederilor art. 94 pct. d) C. proc. civ., judecătoriile judecă cererile de evacuare.

Referitor la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 94 din 22 iulie 2020, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul susţine, în esenţă, că prin art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 341/2004 (în vigoare la data încheierii contractului de concesiune), legiuitorul a stipulat în mod imperativ, fără echivoc, faptul că au dreptul la concesionarea ori închirierea cu prioritate, fără licitaţie, a unei suprafeţe de teren de până la 100 mp din domeniul public pentru construirea unui spaţiu comercial sau de prestări de servicii, doar persoanele care îndeplinesc condiţiile prezentei legi, respectiv persoanele care au obţinut titlul de "Luptător pentru Victoria Revoluţiei din decembrie 1989" sau persoanele care au calitatea de "urmaş de erou-martir", în această categorie de persoane nefiind inclusă "familia" pârâtului, "asociaţiile familiale" sau "S.C. B. SRL".

În consecinţă, dreptul de a beneficia de concesionarea unui teren, în baza prevederilor Legii nr. 341/2004, este un drept personal rezultat/dobândit în considerarea calităţii de "Luptător pentru Victoria Revoluţiei din decembrie 1989" şi "urmaş de erou-martir". Or, această calitate nu poate fi transmisă nici chiar familiei "prin acte între vii", finalitatea dreptului la concesionarea unui teren fără licitaţie publică fiind aceea ca persoanele care îndeplinesc condiţiile legii să desfăşoare ele însele o activitate comercială sau de prestări servicii.

În acest sens sunt şi prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 341/2004, aprobate prin H.G. nr. 1412/2004, prin care se stipulează faptul că pentru acordarea dreptului la concesionarea unui teren fără licitaţie publică pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale sau de prestări servicii solicitantul trebuie să facă dovada calităţii de Luptător pentru Victoria Revoluţiei din decembrie 1989 sau de urmaş de erou-martir.

Astfel, deşi instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că pârâtul nu a desfăşurat el însuşi o activitate comercială, a dispus respingerea cererii de chemare în judecată deoarece "familia pârâtului fie sub forma unor asociaţii familiale, fie, ulterior prin intermediul S.C. B. S.R.L. au desfăşurat activităţi comerciale în chioşcul amplasat pe terenul ce face obiectul contractului de concesiune a cărui rezoluţiune se solicită".

Or, familia pârâtului nu deţine titlul de "Luptător pentru Victoria Revoluţiei din decembrie 1989" sau "urmaş de erou-martir".

În continuare, după expunerea situaţiei de fapt, recurentul arată că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, se poate observa faptul că, concesionarul A. nu a respectat clauza contractuală stipulată expres la art. 17 lit. c) din contractul de concesiune, acesta nu a depus nici un înscris prin care să combată susţinerile reclamantului, respectiv nu a făcut dovada că, în termenul maxim de 12 luni de la data încheierii contractului - 29.01.2012 ar fi făcut vreun demers în vederea obţinerii vreunei autorizaţii de construire pentru realizarea unei construcţii pe terenul concesionat în scopul stipulat de prevederile art. 5 alin. (10) lit. c) din Legea n. 341/2004 (în vigoare la data încheierii contractului de concesiune), respectiv acela de a desfăşura o actvitate comercială sau de prestări servicii.

Instanţa de apel, în mod nelegal a susţinut faptul că această clauză contractuală a fost respectată, motivând prin faptul că, "încă din anul 2003 pe terenul concesionat se afla amplasat un chioşc pretins a fi in proprietatea intimatului pârât".

Această susţinere a Curţii de Apel Timişoara este total nelegală, nu se poate reţine faptul că, în speţă, concesionarul a îndeplinit clauza contractuală stipulată expres la art. 17 lit. c) din contractul de concesiune, acesta trebuia să înceapă lucrarea la obiectivul de investiţii în termen de maxim 12 luni de la data încheierii contractului, respectiv până cel târziu la data de 09.01.2013, ceea ce nu s-a întâmplat.

Mai mult decât atât, pârâtul A. a formulat o acţiune în constatare, ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, înregistrat pe rolul Judecătoriei Reşiţa, prin care a solicitat ca instanţa de judecată să constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra unui chioş C. pen. terenul ce face obiectul concesiunii, iar, în subsidiar, a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra construcţiei astfel dobândit.

Prin sentinţa civilă nr. 2066/04.11.2019, Judecătoria Reşiţa a respins acţiunea, instanţa reţinând faptul că "reclamantul nu a făcut dovada deţinerii unei autorizaţii de construire valabile cu privire la construcţia edificată". Împotriva acestei sentinţe a fost formulat apel de către concesionarul A., iar Tribunalul Caraş Severin, prin decizia Civilă nr. 320/29.07.2020 a respins cererea de apel.

Având în vedere şi cele expuse mai sus, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

5. Apărările formulate de părţi

Intimatul-pârât a depus întâmpinare şi, ulterior, concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succedă.

Prealabil analizei propriu zise a motivelor de recurs, instanţa reaminteşte că această cale extraordinară de atac, a recursului, urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. Aşadar, criticile formulate prin cererea de recurs vor fi analizate prin prisma acestui deziderat şi numai în măsura în care pot fi subscrise şi se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 8 iulie 2020, prin care acesta susţine că instanţa de apel a respins, în mod greşit, ca tardiv invocată, excepţia necompetenţei materiale a instanţei de fond, Înalta Curte reţine că pct. 3 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum erau în vigoare la momentul iniţierii litigiului de faţă, 22 august 2019, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Art. 130 alin. (2) C. proc. civ. impune, din punct de vedere conceptual, ca atât instanţa, cât şi părţile să invoce, cu prioritate, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică şi abia apoi se poate intra în cercetarea fondului pretenţiilor şi apărărilor formulate în cauză.

Respectarea în practică a obligaţiei de verificare cu prioritate a competenţei este asigurată de dispoziţiile art. 131 C. proc. civ., care obligă instanţa să-şi verifice competenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii.

Dacă nu a fost invocată în termenul legal, excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale de ordine publică nu va mai putea fi invocată până la finalizarea procesului, nici în faza judecăţii în primă instanţă, nici în căile de atac.

În cauză, în fond, la primul termen de judecată la care toate părţile au fost legal citate şi au putut pune concluzii, 23 octombrie 2019, Tribunalul Caraş Severin a invocat, din oficiu, excepţia de necompetenţă materială procesuală a secţiei, în temeiul art. 130 alin. (2) C. proc. civ., iar, prin încheierea de la acea dată, a respins excepţia de necompetenţă.

Susţinerile recurentului în sensul că excepţia de necompetenţă materială a instanţei de fond a fost invocată în termenul legal de către judecătorul instanţei de fond, cu respectarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., iar ulterior acestui moment, părţile aflate în litigiu pot invoca această excepţie de ordine publică oricând, "în orice stare a procesului", conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ., nu pot fi primite.

Legiuitorul a stabilit un regim derogatoriu de la invocarea excepţiilor de ordine publică în orice stare a pricinii, anume excepţia de necompetenţă materială şi excepţia teritorială exclusivă, ca excepţii de ordine publică, nu pot fi invocate decât în condiţiile stabilite de art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

De altfel, în aplicarea art. 132 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., dacă instanţa constată că este competentă a soluţiona cauza, consemnează în cuprinsul încheierii temeiurile de drept ale acestei constatări, respingând, în mod corespunzător, eventuala excepţie de necompetenţă invocată în condiţiile legii. Încheierea astfel pronunţată are caracter interlocutoriu, deci leagă instanţa, care nu mai poate reveni asupra sa. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.

În speţă, tribunalul a apreciat că are competenţa de a soluţiona cauza, iar reclamantul a invocat-o, ca excepţie de ordine publică, abia în cursul soluţionării apelului, astfel încât, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 130 alin. (2) C. proc. civ., reclamantul nu mai putea invoca excepţia necompetenţei materiale sau teritoriale exclusive a primei instanţe. Această excepţie ar fi putut fi invocată ca motiv de apel sau recurs, dar numai în condiţiile în care una dintre părţi ar fi invocat excepţia necompetenţei materiale ori teritoriale exclusive la prima instanţă, iar instanţa ar fi respins-o sau ar fi omis să se pronunţe asupra acesteia.

De altfel, când este vorba de necompetenţa primei instanţe, iar hotărârea recurată este pronunţată de instanţa de apel, cum este cazul în speţă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. poate fi valorificat numai în condiţiile alin. (2) din acelaşi articol şi anume necompetenţa primei instanţe a fost invocată ca motiv de apel, după ce anterior fusese invocată în condiţiile legii şi în faţa primei instanţe, iar instanţa de apel a respins-o ori a omis să se pronunţe asupra ei.

Ca atare, în cauză, reclamantul, potrivit dispoziţiilor legale, nu poate invoca drept motiv de casare pronunţarea hotărârii cu încălcarea competenţei absolute a altei instanţe.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., criticile sub acest aspect nefiind întemeiate.

În ceea ce priveşte criticile formulate de către recurent în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează decizia nr. 94 din 22 iulie 2020, este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În lumina exigenţelor care rezidă din menţionatele reglementări legale imperative, instanţa de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile ce promovează această cale de atac înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa ierarhic inferioară.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurent cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisurile) şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Sub acest aspect, în speţă, din memoriul de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., din perspectiva ipotezei prevăzute de pct. 8 al articolului menţionat, invocate formal de recurent, ci în esenţă, se fac susţineri care nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ci privesc elemente ale situaţiei de fapt contestate de recurent.

Astfel, deşi recurentul afirmă că decizia atacată ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, făcând referire la aplicarea pretins greşită a prevederilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 341/2004, acesta nu aduce nicio critică propriu-zisă hotărârii instanţei de apel, ci se limitează la a reda textele legale pretins încălcate şi a relata situaţia de fapt, contestând interpretarea, pretins greşită, a probatoriului administrat, cu referire la existenţa sau nu a unui spaţiu comercial pe terenul concesionat pârâtului şi a desfăşurării sau nu de activităţi comerciale de către pârât în chioşcul amplasat pe terenul ce face obiectul contractului de concesiune a cărui rezoluţiune se solicită, în raport cu art. 17 lit. c) din contractul de concesiune.

Or, aceste aspecte ţin de netemeinicie şi de apreciere a probelor administrate, recurentul tinzând, prin criticile invocate, la schimbarea situaţiei de fapt, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Prin urmare, instanţa de recurs nu are a examina aceste critici de netemeinicie.

De asemenea, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a făcut ample referiri la aspectele de fapt ale judecăţii, reluând în acest sens pasaje ample care se regăsesc în apărările formulate prin motivele din apel şi cele prezentate în faţa primei instanţe.

Or, reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt şi a actelor normative care au stat la baza cererii de chemare în judecată, nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei.

În consecinţă, criticile reclamantului formulate împotriva deciziei recurate nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Reşiţa împotriva încheierii de şedinţă din 8 iulie 2020 şi a deciziei civile nr. 94 din 22 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 martie 2021.