Prisoner's written refusal requirement for medical treatment under penitentiary regulations; insufficiency of medical file entry to exonerate delictual liability

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 09.07.2019, sub dosar nr. x/2018, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare de către Judecătoria Oradea, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarului Oradea - Serviciul Medical, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 RON, motivând faptul că i-a fost încălcat dreptul la asistenţă medicală.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 118/C din 4 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2018, s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de către pârât.

S-a respins cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Oradea.

3. Hotărârile pronunţate în apel

Prin decizia civilă nr. 2020-A din 24 iunie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 118/C din 4 septembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Bihor; a fost schimbată, în parte, sentinţa atacată în sensul că a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamant şi a fost dispusă obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de despăgubiri în favoarea reclamantului.

Prin încheierea din 22 iulie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, a fost îndreptată, din oficiu, omisiunea vădită strecurată în cuprinsul minutei şi dispozitivului deciziei civile nr. 335/A/24 iunie 2020 a Curţii de Apel Oradea pronunţată în dosar nr. x/2018, în sensul că: a fost făcută menţiunea conform căreia cheltuielile procesuale avansate de Stat, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac a apelului, în valoare de 4.000 RON, au rămas în sarcina Statului, iar, pentru diferenţa de 302 RON, a fost dispusă obligarea intimatului Penitenciarul Oradea la plata în favoarea Statului.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 335/2020-A din 24 iunie 2020 ale Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Penitenciarul Oradea, invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut corect situaţia de fapt, dar a apreciat greşit asupra împrejurării refuzului reclamantului de a se deplasa la spital, consemnat în fişa medicală a acestuia, întrucât în conformitate cu art. 105 din Legea 254/2013, fişa medicală este parte componentă a dosarului individual al persoanei condamnate, iar conform Ordinului comun MJ-MS Nr. 429/C-125 din 7 februarie 2012, la art. 25, alin. (1) şi (3), personalul medical consemnează examinările medicale în Registrul de Consultaţii şi Fişa Medicală, cu semnarea şi parafarea înscrisurilor din evidenţele primare ale cabinetului medical, astfel încât înscrisurile din fişa medicală sunt realizate doar de către personalul medical, fără a fi nevoie de semnătura pacientului.

Apreciază că refuzul consemnat în fişa medicală de către medicul curant, prin care deţinutul nu doreşte prezentarea la Unitatea de Primiri Urgenţe, este valid.

Consideră că dacă intimatul-reclamant, pe perioada în care a aşteptat să fie prezentat la medicul ortoped, conform programării, informa cabinetul medical al penitenciarului că starea lui de sănătate s-a agravat, acesta ar fi fost prezentat de urgenţă la U.P.U. Oradea.

Potrivit art. 58 din Codul de Deontologie medicală al Colegiului medicilor din România "Pentru orice intervenţie medicală diagnostică şi terapeutică este necesar consimţământul informat al pacientului".

Menţionează că, în conformitate cu art. 60 din codul deontologic al medicului, pacientul a fost informat asupra diagnosticului, prognosticului, alternativelor terapeutice, cu riscurile şi beneficiile acestora, fiind prezenţi în acel moment şi asistenţii medicali aflaţi în serviciu, care pot confirma cele relatate.

Prin urmare, consideră că nu se poate angaja în cauza pendinte răspunderea civilă delictuală, întrucât nu există o faptă ilicită care se poate reţine în sarcina personalului medical al Penitenciarului Oradea.

În consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea cererea de chemare în judecată formulată de intimatul- reclamant ca neîntemeiată.

De asemenea, pârâtul Penitenciarul Oradea a declarat recurs şi împotriva încheierii din 22 iulie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că în raport cu prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 şi ale art. 1 din O.M.J nr. 2724/C/10.07.2018 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionarea penitenciarelor, Penitenciarul Oradea este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a încheiere atacate şi, în consecinţă, taxele judiciare de timbru să rămână în totalitate în sarcina statului.

5. Apărările formulate de părţi

Intimatul-reclamant A. a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

a) Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 335/2020-A din 24 iunie 2020 ale Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În lumina exigenţelor care rezidă din menţionatele reglementări legale imperative, instanţa de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile, ce promovează această cale de atac, înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii, realizate de instanţa ierarhic inferioară.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot fi forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurent cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisurile şi declaraţiile de martori ce vizează pretinsul refuz al tratamentului medical consemnat în fişa medicală a reclamantului) şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

De asemenea, proba cu martori solicitată de recurent prin memoriul de recurs este inadmisibilă, în raport cu prevederile art. 492 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora singurele probe noi ce se pot administra în recurs sunt înscrisurile.

Ca atare, Înalta Curte urmează a analiza numai acele critici referitoare la semnificaţia legală a refuzului reclamantului de a se deplasa la spital, consemnat în fişa medicală a acestuia, în raport cu prevederile legale invocate, art. 105 din Legea nr. 254/2013 şi a condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Se constată că recurentul a invocat incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., normă care se referă la situaţia "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Acest caz de casare are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera şi spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Deşi nu contestă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, situaţie ce oricum nu mai poate face obiectul analizei în recurs, recurentul susţine că refuzul consemnat în fişa medicală de medicul penitenciarului produce efecte juridice în sensul că renunţarea reclamantului la continuarea actului medical în cauză, consemnată de către medicul penitenciarului în fişa medicală a acestuia, prin prisma prevederilor art. 105 din Legea nr. 254/2013 şi ale art. 25 alin. (1) şi (3) din Ordinul comun MJ-MS nr. 429/C-125 coroborate cu cele ale art. 58, 50 din Codul deontologic al medicilor, este de natură a-l exonera pe pârât de angajarea răspunderii civile delictuale.

Criticile nu sunt fondate.

Astfel, în dispoziţiile legale (art. 71-73 din Lege nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal) se prevede dreptul la asistenţă medicală al persoanelor deţinute şi se menţionează că dreptul la asistenţă medicală al persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate este garantat, că asistenţa medicală în penitenciare se asigură, ori de câte ori este necesar sau la cerere, cu personal calificat, în mod gratuit, potrivit legii şi că persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate beneficiază în mod gratuit de tratament medical şi de medicamente.

Conform art. 71 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, acordarea asistenţei medicale, a tratamentului şi a îngrijirilor persoanelor condamnate se face în condiţiile regulamentului de aplicare a prezentei legi.

De asemenea, potrivit art. 152-166 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin H.G. nr. 157/2016, se reglementează, detaliat, procedura de acordare a asistenţei medicale de către locul de deţinere sau de alte unităţi spitaliceşti persoanelor privative de libertate.

Conform art. 164 alin. (2) din H.G. nr. 157/2016 "Deţinuţii au dreptul să refuze o intervenţie medicală sau continuarea actului medical, asumându-şi în scris răspunderea pentru această decizie. Deţinutul este informat despre consecinţele medicale ale refuzului intervenţiei sau întreruperii actului medical".

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-pârât, consemnarea efectuată de medicul penitenciarului în fişa medicală a deţinutului referitoare la pretinsul refuz al deţinutului de a fi prezentat la Unitatea de primiri urgenţe Oradea, nu poate complini cerinţa legală prevăzută de regulamentul în materie, refuzul acestuia trebuind a fi asumat personal, în scris, de către deţinut, după informarea acestuia despre consecinţele medicale ale refuzului intervenţiei sau întreruperii actului medical.

Cerinţa prevăzută în regulament este în acord cu principiile statuate în Raportul general al Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT), publicat în anul 1993, referitoare la Serviciile de îngrijire a sănătăţii din închisori, paragrafele 47-48, conform cărora:

"47. Fiecare pacient cu discernământ este liber să-şi refuze tratamentul sau orice altă intervenţie medicală.

Orice derogare de la acest principiu fundamental trebuie să se bazeze pe lege şi să se refere la circumstanţe excepţionale strict definite care sunt aplicabile întregii populaţii.

48. În ce priveşte examinarea medicală a deţinuţilor, este clar că se impune o manieră foarte prudentă, avându-se în vedere ca acordul deţinuţilor să nu fie influenţat de situaţia lor penală.

Trebuie să existe garanţii pentru a se asigura că orice deţinut în cauză şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză."

Prin urmare, consemnarea efectuată de medic în fişa medicală a deţinutului nu produce efecte juridice, în sensul exonerării recurentului-pârât de la angajarea răspunderii civile delictuale datorită renunţării deţinutului la continuarea actului medical.

În acest caz, refuzul la tratament medical, pentru a putea produce efecte juridice şi de a fi dincolo de orice îndoială că este exprimat în cunoştinţă de cauză de către deţinut şi liber de orice constrângeri, trebuia dat prin declaraţie scrisă de deţinutul pacient, după informarea acestuia asupra consecinţelor refuzului său.

În consecinţă, susţinerile recurentului referitoare la fişa medicală a pacientului, prin prisma prevederilor art. 105 din Legea nr. 254/2013 şi ale art. 25 alin. (1) şi (3) din Ordinul comun MJ-MS nr. 429/C-125 ce se referă la fişa medicală a deţinuţilor, nu au relevanţa atribuită de recurent, consemnările din fişa medicală neputând complini cerinţa legală a refuzului exprimat în scris de pacient.

Dimpotrivă, atât Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, prin art. 660-6622 din Titlul XVI, Capitolul III - Acordul pacientului informat, cât şi Codul de deontologie medicală (ale căror prevederi legale au fost invocate şi prin memoriul de recurs) reglementează obligaţia de informare ce incumbă medicului. Potrivit art. 11 şi art. 14 din cod, nicio intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză.

În consecinţă, Înalta Curte constată că, în mod corect, au fost apreciate de curtea de apel ca fiind îndeplinite cerinţele pentru atragerea răspunderii civile delictuale ale comitentului pârât pentru prepusul său, în temeiul art. 1349 alin. (3) şi art. 1373 C. civ., fapta ilicită a pârâtului constând în neacordarea asistenţei medicale corespunzătoare reclamantului în data de 26.11.2018.

Se constată, astfel, că instanţa de apel a făcut o analiză justă a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, din perspectiva dreptului intern şi a jurisprudenţei CEDO în ceea ce priveşte păstrarea justului echilibru între interesul general şi drepturile reclamantului.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Oradea împotriva deciziei civile nr. 335/2020-A din 24 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

b) Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 22 iulie 2020, a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-pârât susţine că în raport cu prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 şi ale art. 1 din O.M.J nr. 2724/C/10.07.2018 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionarea penitenciarelor, Penitenciarul Oradea este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, cheltuielile procesuale avansate de Stat urmând a fi suportate în totalitate de Stat, critici ce se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din a cărui perspectivă urmează a fi analizate.

Criticile nu sunt fondate.

Astfel, în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Oradea, având ca obiect apelul declarat de apelantul - reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 118/C din data de 4 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2018, prin rezoluţia din 24 octombrie 2019, s-a stabilit taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac în cuantum de 4302 RON şi s-a pus în vedere apelantului să facă dovada achitării acesteia, sub sancţiunea anulării cererii formulate.

Prin încheierea şedinţei camerei de consiliu din 20 noiembrie 2019, s-a admis cererea formulată de apelantul - reclamant A. privind acordarea ajutorului public judiciar şi s-a dispus scutirea acestuia de la plata taxei judiciare de timbru aferente căii de atac a apelului formulate în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 335/2020-A din data de 24 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul declarat de apelantul A., împotriva sentinţei civile nr. 118/C din 4 septembrie 2019 a Tribunalului Bihor, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a fost obligat pârâtul Penitenciarul Oradea să îi plătească acestuia suma de 5000 RON cu titlu de despăgubiri.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2018, s-a îndreptat din oficiu omisiunea vădită strecurată în cuprinsul minutei şi dispozitivului deciziei civile nr. 335/A din data de 24 iunie 2020 a Curţii de Apel Oradea, în sensul că s-a făcut menţiunea conform căreia cheltuielile procesuale avansate de Stat reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac a apelului, în valoare de 4000 RON, au rămas în sarcina Statului, iar pentru diferenţa de 302 RON s-a dispus obligarea intimatului Penitenciarul Oradea la plata în favoarea Statului.

Nemulţumirea recurentului din prezentul dosar vizează obligarea sa la plata, cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumei de 302 RON, în favoarea Statului, dispusă prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 22 iulie 2020.

Recurentul susţine incidenţa, în speţă, a prevederilor art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, considerând că natura juridică a sumei de 302 RON la care a fost obligat la plată este cea a unei taxei judiciare de timbru.

Această interpretare este greşită, deoarece dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, potrivit cărora cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale, nu reprezintă altceva decât o aplicaţie a regulii de principiu prevăzută de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform căreia partea care a pierdut procesul este obligată să plătească cheltuielile de judecată.

Cheltuielile de judecată pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar, în speţă, taxa judiciară de timbru pentru care reclamantul a beneficiat de scutire la instanţa de apel, nu îşi pierd, din perspectiva celui căzut în pretenţii, caracterul de cheltuieli de judecată, cu deosebirea că, în cazul în care s-a admis cererea de ajutor public judiciar, cheltuielile corespunzătoare se plătesc de către partea care a căzut în pretenţii direct statului. Soluţia este logică, deoarece cheltuielile respective nu ar putea fi plătite părţii care a câştigat procesul, în speţă, reclamantului, cât timp acesta nu le-a efectuat, fiind scutit de plata lor.

Astfel cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară, poziţia juridică de parte câştigătoare în proces este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului. Dacă pretenţiile care formează obiectul cererii sunt admise numai în parte, se cuvine ca instanţa să acorde celui care a câştigat procesul numai partea din cheltuielile de judecată corespunzătoare pretenţiilor admise.

Împrejurarea că pentru anumite cheltuieli de judecată s-a acordat ajutor public judiciar nu exclude aplicarea regulii menţionate, deoarece natura juridică a acestor cheltuieli nu se schimbă în raport de împrejurarea că sunt suportate iniţial de însăşi partea care a formulat pretenţiile în justiţie sau de stat, prin mecanismul ajutorului public judiciar.

În speţă, instanţa de apel a încuviinţat reclamantului cererea de ajutor public judiciar pentru taxa judiciară de timbru datorată la valoarea pretenţiilor, în sensul că s-a dispus scutirea acestuia de la plata taxei judiciare de timbru aferente căii de atac a apelului formulate în dosarul nr. x/2018, fiind astfel scutit de plata sumei de 4302 RON.

Această sumă putea fi imputată integral pârâtului, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, numai în cazul în care pretenţiile reclamantului ar fi fost admise în totalitate. În speţă, însă, pretenţiile formulate faţă de pârât au fost admise în parte, anume 5000 RON (faţă de cuantumul de 50.000 RON solicitat prin acţiunea introductivă de instanţă) astfel încât se cuvenea obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a sumei reprezentând ajutorul public judiciar (care îşi păstrează aceeaşi natură, de cheltuieli de judecată, fiind o taxă judiciară de timbru suportată de stat) proporţional cu valoarea pretenţiilor admise, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Ca atare, prin încheierea recurată, prin care Penitenciarul Oradea a fost obligat la plata în favoarea statului a sumei de 302 RON, nu a fost stabilită o taxă judiciară de timbru în sarcina acestuia, pentru a putea fi aplicabile dispoziţiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, invocate de către recurent, ci instanţa de apel a tranşat, la finalizarea litigiului, problema cheltuielilor de judecată, pentru care partea a beneficiat de scutire, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă, diferenţa de 4000 RON, reprezentând ajutorul public judiciar care nu poate fi pus în sarcina pârâtului, urmând a rămâne în sarcina Statului, conform art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge şi recursul declarat de pârât împotriva încheierii din 22 iulie 2020, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Penitenciarul Oradea împotriva încheierii de şedinţă din 22 iulie 2020 şi a deciziei civile nr. 335/2020-A din 24 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 martie 2021.