Trademark infringement and unfair competition: appellate decision quashed and case remanded for failure to adequately assess risk of confusion and functional elements.

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, secţia civilă la data de 19 octombrie 2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. Valea Apei S.R.L., a solicitat:

- să se constate că este titulara unui drept exclusiv asupra mărcii naţionale nr. x, drept protejat prin înregistrarea mărcii la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, potrivit art. 4 şi art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;

- să se constate că pârâta Valea Apei S.R.L. a încălcat acest drept prin folosirea în activitatea sa comercială, fără consimţământul titularului, a unui semn identic cu marca pentru produse identice cu acela pentru care marca a fost înregistrată şi că prin aceasta, produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul, potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998;

- să se interzică pârâtei să efectueze fără autorizarea reclamantei următoarele acte: aplicarea/utilizarea semnului identic cu marca pe produse sau pe ambalaje, oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop, importul sau exportul produselor sub acest semn, utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate, potrivit art. 4 şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998;

- să se constate că prin fabricarea/importul şi folosirea de produse individuale - sifon, ce poartă reproducerea identică, servilă şi sistematică a mărcii reclamantei, pârâta a săvârşit un act de concurenţă neloială, în sensul prevederilor art. 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale;

- să fie obligată pârâta să retragă de pe piaţă şi să distrugă toate produsele ce poartă reproducerea mărcii reclamantei, sub sancţiunea de daune cominatorii de 3000 RON/zi de întârziere de la rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea întocmai a obligaţiei impuse, potrivit art. 7 din Legea nr. 11/1991 şi a art. 36 din Legea nr. 84/1998;

- să fie obligată pârâta la publicarea hotărârii, pe cheltuiala sa, în două ziare de circulaţie naţională, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 500 RON/zi de întârziere în executarea obligaţiei, ca măsură compensatorie pentru daunele de imagine aduse societăţii reclamante pe piaţa specifică.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4 şi art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, respectiv art. 2 şi art. 7 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 177/22.03.2019, Tribunalul Covasna, secţia civilă a admis acţiunea, a constatat că reclamanta este titulara unui drept exclusiv asupra mărcii naţionale nr. x potrivit certificatului emis de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci la 28 decembrie 2009 şi a constatat că pârâta Valea Apei S.R.L. a încălcat acest drept prin folosirea în activitatea sa comercială, fără consimţământul reclamantei, a unui semn identic cu marca pentru produse identice cu acela pentru care marca a fost înregistrată şi că prin aceasta produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul.

S-a interzis pârâtei să efectueze, fără autorizarea reclamantei, următoarele acte: aplicarea/utilizarea semnului identic cu marca pe produse sau pe ambalaje, oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop, importul sau exportul produselor sub acest semn, utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.

S-a constatat că prin fabricarea/importul şi folosirea pe produse individuale - sifon -, ce poartă reproducerea identică, servilă şi sistematică a mărcii reclamantei nr. x/2009, pârâta a săvârşit un act de concurenţă neloială, în sensul prevederilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 11/1991.

De asemenea, s-a dispus obligarea pârâtei la retragerea de pe piaţă şi la distrugerea tuturor produselor ce poartă reproducerea mărcii anterior menţionate, sub sancţiunea de daune - cominatorii de 3000 RON/zi de întârziere de la rămânerea ca definitivă a hotărârii până la executarea întocmai a obligaţiei impuse; obligarea pârâtei la publicarea dispozitivului hotărârii definitive, pe cheltuiala sa, în două ziare de circulaţie naţională, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 500 RON/zi de întârziere în executarea obligaţiei.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1225/26.09.2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de pârâta Valea Apei S.R.L. împotriva sentinţei menţionate.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei sus-menţionate, pârâta Valea Apei S.R.L. a declarat recurs.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:

- instanţa de apel trebuia să facă aplicarea cu prioritate a dreptului UE, respectiv Regulamentul 1001/2017 şi Regulamentul 6/2002 privind Designul comunitar care indică faptul că drepturile conferite de marcă şi designul comunitar se întind şi au protecţie pe întreg teritoriul Uniunii Europene;

- chiar şi în ipoteza în care instanţa de apel a ales ca temei exclusiv de drept prevederile Legii nr. 84/1998 republicată, aceasta nu a indicat care text este aplicabil în cauză şi cum a apreciat mărcile, produsele, riscul de confuzie şi publicul relevant, ci a făcut o preluarea mecanica a argumentelor reclamantei, sau chiar le-a dezvoltat prin prisma proprie;

- din cuprinsul considerentelor contradictorii în care instanţa a reţinut similaritatea mărcilor si riscul de confuzie, se presupune ca s-ar fi orientat spre dispoziţiile art. 36 lit. b), însă în acest caz s-a depăşit cadrul procesual ales de către reclamantă;

- instanţa de apel a făcut o argumentare sumară aproape inexistentă în ceea ce priveşte riscul de confuzie între marca figurativă şi produsele comercializate de către pârâtă, deşi acesta era aspectul primordial al cauzei;

- analiza comparativă a produselor si/sau serviciilor nu a fost efectuată, iar în ipoteza în care s-ar retine că prin considerentele avute în vedere cu referire la capetele de sifon, s-ar fi efectuat analiza comparativă a produselor, atunci aceasta este eronată şi străină de natura pricinii, deoarece în lista de produse a mărcii A. nu exista un produs "canat de sifon", marca nu protejează acest produs;

- instanţa de apel nu a aplicat si respectat jurisprudenţa ICCJ si CJUE, având în vedere faptul că pretinsa marcă "cap de sifon" reprezintă un element funcţional care nu este protejabil, nefiind apt să îndeplinească funcţia primordială a unei mărci, de a distinge produsele între diferiţi comercianţi;

- instanţa de apel a făcut o greşită analiză a celei de-a treia condiţie din art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 care prevede că pentru ca titularul mărcii sa poată cere interzicerea utilizării semnului similar sau identic, trebuie sa existe un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn si marcă.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 noiembrie, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Valea Apei S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1125/Ap din data de 26 septembrie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi a fixat termen de judecată la data de 12 ianuarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, în termen legal, comunicată recurentei pârâte, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta - pârâtă şi-a întemeiat criticile formulate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea motivelor de recurs, reiese exclusiv incidenţa cazului de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza absenţei motivelor pe care decizia se întemeiază.

Astfel, recurenta a reproşat nelegalitatea deciziei recurate sub mai multe aspecte:

- ignorarea apărărilor sale referitoare la incidenţa normelor de dreptul Uniunii Europene, ce trebuiau aplicate cu prioritate, respectiv Regulamentul 1001/2017 şi Regulamentul 6/2002, deoarece pârâta foloseşte un produs pe care este aplicată o marcă protejată şi care, totodată, relevă un desen comunitar protejat, iar pentru acest produs i-a fost acordat de către titulari dreptul de utilizare;

- neindicarea textelor de lege incidente în cauză şi, respectiv neanalizarea condiţiilor de aplicare a acestora;

- nestabilirea întinderii protecţiei mărcii reclamantei şi ignorarea faptului că această marcă nu este protejată pentru "cap de sifon";

- ignorarea diferenţelor între semne, precum şi a faptului că elementele comune ale semnelor în conflict sunt dictate exclusiv de natura tehnică a produsului, neexistând altă posibilitate de fabricare a acestuia, precum şi interdicţia relevată de legea naţională de acordare a unui monopol pentru o soluţie tehnică sau o caracteristică funcţională a unui produs;

- neanalizarea riscului de confuzie în raport de criteriile de apreciere a acestuia, prin prisma publicului relevant.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, decizia recurată este nemotivată, în privinţa tuturor aspectelor învederate prin motivele de recurs, care au susţinut, în egală măsură şi motivele de apel, criticile recurentei fiind fondate.

Instanţa de apel s-a limitat la reluarea situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă, în ceea ce priveşte "analiza detaliată legată de asemănările şi deosebirile dintre cele două produse, atât conceptual cât şi vizual", la a constata, pe baza declaraţiei martorului audiat de tribunal, "din perspectiva corespunzătoare criteriului simplului consumator, faptul că între cele două produse există un risc ridicat de confuzie" şi la a conchide în sensul că "pe baza acestei stări de fapt corect reţinute, instanţa de fond a constatat încălcarea dispoziţiilor legale ce interzic folosirea fără consimţământ a unui semn identic cu marca protejată" şi "s-a constatat în mod corect săvârşirea unui act de concurenţă neloială, în sensul prevederilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 11/1991".

Înalta Curte constată că motivarea deciziei de apel nu întruneşte exigenţele prescrise de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., normă potrivit căreia hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

După cum rezultă din expunerea anterioară a motivării integrale a deciziei, considerentele nu cuprind motivele de fapt şi de drept ce ar fi trebuit înfăţişate în raport de legea aplicabilă, pentru a se demonstra întrunirea tuturor condiţiilor de aplicare a dispoziţiilor legale incidente şi, mai mult decât atât, nu a fost nici măcar identificată prevederea din legea mărcilor, cu toate că a fost confirmată aplicarea corespunzătoare a acesteia de către prima instanţă. În acelaşi timp, nu au fost arătate nici motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile din motivarea apelului pârâtei.

Astfel cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a apreciat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale ce interzic folosirea fără consimţământ a unui semn identic cu marca protejată, dar, pe de altă parte, a confirmat şi aprecierea existenţei unui risc ridicat de confuzie.

Art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 (în numerotarea şi cu conţinutul de la data cererii de chemare în judecată - 19.10.2018) prevede următoarele:

"Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său:

a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată;

b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă; (...)".

Ambele ipoteze din art. 36 alin. (2), citate anterior, se referă la utilizarea de către un terţ, fără consimţământului titularului unei mărci înregistrate, a unui semn identic mărcii - în considerarea protecţiei căreia se formulează acţiunea în contrafacere -, diferenţa fiind dată de compararea produselor/serviciilor pentru care marca este înregistrată cu cele pentru care terţul foloseşte semnul identic.

În cazul unor semne identice şi al unor produse/servicii identice, este aplicabilă ipoteza de la lit. a), care nu presupune dovedirea unui risc de confuzie, în timp ce, dacă semnele sunt identice, însă produsele/serviciile sunt doar similare, este aplicabilă ipoteza de la lit. b), cadru în care trebuie dovedită existenţa unui risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.

O altă interpretare a normei nu este posibilă, chiar dacă şi ipoteza de la lit. b) face referire la semne identice, respectiv la produse/servicii identice, întrucât ipotezele sunt diferite şi se exclud, neputând a se concepe ca, în aceeaşi situaţie (identitate de semne şi de produse/servicii), să fie necesară dovedirea de către reclamant a riscului de confuzie (lit. b), dar acesta să fie prezumat (lit. a).

În acest context, referirea instanţei de apel la riscul de confuzie ar indica aplicarea ipotezei de la lit. b) a art. 36 din lege, însă se observă că prima instanţă, prin dispozitiv, a constatat încălcarea de către pârâtă a drepturilor reclamantei asupra mărcii figurative prin folosirea nu numai a unui semn identic mărcii, dar chiar pentru produse identice cu acela pentru care marca a fost înregistrată, ceea ce ar permite aplicarea art. 36 alin. (2) lit. a).

Era necesară, aşadar, clarificarea legii aplicabile, în condiţiile în care dispoziţiile legale menţionate conţin ipoteze diferite şi, respectiv condiţii diferite ce trebuie întrunite.

Din aceeaşi perspectivă, Înalta Curte constată că din decizia recurată lipsesc şi motivele de fapt care ar fi permis încadrarea juridică adecvată a pretenţiilor din cererea de chemare în judecată şi care ar fi relevat examinarea susţinerilor părţilor.

Astfel, în ceea ce priveşte semnele în conflict, stabilirea identităţii sau a similarităţii acestora presupunea compararea mărcii reclamantei, în forma în care a fost înregistrată, care beneficiază de protecţia conferită de înregistrare (şi nu cea în care reclamanta o foloseşte în mod efectiv în comerţ, eventual diferită), cu semnul utilizat în concret de către pârâtă.

În raport de constatarea de fapt necontestată în cursul judecăţii, potrivit căreia pârâta comercializează sifon în sticle de plastic pe care era montat un cap de sifon, şi nu produce mărfuri reprezentând cap de sifon, respectiv nu comercializează asemenea produse distinct de sticlele pe care acestea sunt montate, decizia recurată ar fi trebuit, răspunzând şi susţinerilor pârâtei pe acest aspect, să ia în considerare semnul efectiv folosit de către pârâtă, anume sticla împreună cu capul de sifon ori, dacă ar fi reţinut contrariul, să înfăţişeze cel puţin motivele unei asemenea reprezentări a situaţiei de fapt.

Or, acest lucru nu s-a întâmplat, instanţa de apel pornind, nemotivat, de la premisa unei comparări a mărcii doar cu capul de sifon utilizat de către pârâtă, cu toate că o altă situaţie de fapt ar fi putut conduce la concluzia similarităţii, şi nu a identităţii semnelor, marca regăsindu-se doar în parte în semnul utilizat de către pârâtă, cu consecinţe şi asupra evaluării globale a riscului de confuzie, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.

În acelaşi timp, în ipoteza în care era necesară dovedirea riscului de confuzie, ar fi trebuit ca evaluarea acestuia să ţină cont de criteriile conturate în jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea directivei referitoare la mărci, dat fiind că legea naţională a mărcilor, chiar dacă este aplicabilă ca atare în cazul unei mărci înregistrate pe cale naţională, transpune directiva (în cauză, faţă de momentul înregistrării mărcii reclamantei, Directiva 2008/95/CE de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci).

Potrivit jurisprudenţei CJUE, aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie, în ceea ce priveşte similaritatea vizuală, fonetică sau conceptuală a semnelor în conflict, să fie fondată pe impresia de ansamblu produsă de acestea, ţinându-se cont, în special, de elementele lor distinctive şi dominante. Aprecierea similarităţii dintre semne nu se poate limita la luarea în considerare numai a unei componente a unui semn complex şi la compararea acesteia cu un alt semn, ci, dimpotrivă, comparaţia trebuie să se efectueze prin examinarea semnelor în cauză, apreciat fiecare ca întreg.

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a răspuns susţinerilor pârâtei referitoare la faptul că foloseşte, pe lângă semnul ce relevă marca, respectiv capul de sifon, şi un semn grafic ce corespunde mărcii înregistrate la nivelul Uniunii Europene (aşadar, protejată în România), aplicat atât pe sticlele, cât şi pe capetele de sifon comercializate de pârâtă.

Stabilirea eventuală a situaţiei de fapt în acest sens ar fi impus determinarea similarităţii semnelor ori a lipsei acesteia pe plan vizual, auditiv şi conceptual, prin stabilirea caracterului distinctiv şi dominant al componentelor semnului complex, a aptitudinii acestora de a se impune în percepţia publicului relevant în impresia de ansamblu creată de semnul complex.

Din această perspectivă, ar fi trebuit să se răspundă susţinerilor pârâtei care a pretins că imaginea ce reprezintă marca reclamantei, materializată şi în semnul pârâtei, constituie o caracteristică a produsului, dictată exclusiv de funcţia tehnică a acestuia şi, ca atare, nu poate fi monopolizată prin dreptul exclusiv la marcă, în detrimentul celorlalţi comercianţi.

În mod evident, o eventuală confirmare a acestor susţineri nu ar putea conduce la lipsa distinctivităţii mărcii şi, implicit, a protecţiei conferite prin înregistrare, deoarece, până la anularea înregistrării, marca beneficiază de prezumţia de validitate şi, implicit, de distinctivitate.

Cu toate acestea, nu poate fi exclus a se ajunge la concluzia unui caracter distinctiv scăzut al mărcii, dată fiind prezenţa elementului descriptiv (constatat în raport de produsul în sine), cu eventuale consecinţe în evaluarea riscului de confuzie, faţă de protecţia eventual scăzută de care ar beneficia o asemenea marcă.

În acest sens, potrivit jurisprudenţei CJUE, trebuie admis că elementele descriptive sau cu caracter distinctiv scăzut ale unei mărci complexe au în general o pondere mai redusă în cadrul analizei similitudinii dintre semne decât elementele care prezintă un caracter distinctiv mai important, care au o capacitate mai mare de a domina impresia de ansamblu produsă de această marcă (distinctivitatea unui element al unei mărci complexe fiind legată de capacitatea acestuia de a domina impresia de ansamblu - a se vedea, în acest sens, de exemplu, ordonanţa din cauza C-235/05 L’Oréal, pct. 43).

Aceste aspecte trebuie, însă, analizate în concret, de la caz la caz, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, lipsind din decizia recurată motivele pe care s-a fundamentat soluţia pronunţată şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile pârâtei.

În ceea ce priveşte compararea produselor cărora le sunt destinate semnele în conflict, Înalta Curte constată absenţa din decizia recurată a oricărui considerent prin care să se fi justificat confirmarea aprecierii primei instanţe referitoare la identitatea produselor şi să se fi înlăturat susţinerile pârâtei pe acest aspect.

În acest context, se observă că pârâta a pretins că marca reclamantei nu este înregistrată pentru produsul "cap de sifon", astfel încât este exclusă identitatea, iar acest aspect ar fi putut fi stabilit cu uşurinţă, pe baza certificatului de înregistrare a mărcii .

Drept urmare, instanţa de apel, răspunzând susţinerilor pârâtei, ar fi trebuit să stabilească - iar o asemenea analiză nu a avut loc - dacă produsul în discuţie face, totuşi, parte dintre cele înscrise în clasa 20 pentru care marca a fost înregistrată, chiar dacă nu este menţionat ca atare ori dacă, şi în absenţa unei asemenea menţiuni, s-ar putea reţine, eventual, similaritatea, în forma complementarităţii, cu produsele "ape minerale şi gazoase" din clasa 33. În acest din urmă caz, aveau relevanţă, după cum a subliniat pârâta, criterii precum condiţiile concrete de comercializare, natura produselor, susţineri ce au fost ignorate de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte criteriile de evaluare a riscului de confuzie, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă, potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, existenţa unui risc de confuzie se evaluează în percepţia publicului în mod global, ţinându-se cont de toţi factorii relevanţi în speţă, iar aprecierea globală implică o anumită interdependenţă între factorii luaţi în considerare şi în special similitudinea mărcilor şi cea a produselor sau a serviciilor desemnate, dar şi gradul de similaritate a acestora. Interdependenţa dintre aceşti factori îşi găseşte expresia în considerentul (11) al Directivei 2008/95, potrivit căruia este indispensabil să se interpreteze noţiunea de "similaritate" în raport cu riscul de confuzie.

Percepţia asupra mărcilor pe care o are consumatorul mediu al produselor sau serviciilor în cauză are un rol determinant în aprecierea globală a riscului amintit (hotărârea din cauza C-251/95 Sabel).

Aşadar, pentru o evaluare corespunzătoare a riscului de confuzie, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă, ar fi trebuit să se stabilească, în primul rând, publicul relevant, format din consumatorii produselor în discuţie, respectiv consumatorul mediu, rezonabil informat şi cu un nivel de atenţie adecvat produsului respectiv.

Este de precizat, din acest punct de vedere, că raportarea la o persoană aleasă la întâmplare în cursul judecăţii de primă instanţă - a cărei selectare nu poate fi cenzurată în recurs, cu atât mai mult cu cât pârâta a fost de acord, la acel moment, cu modalitatea de alegere şi cu audierea ca martor a respectivei persoane - nu dispensează instanţa de propria apreciere asupra riscului de confuzie şi de o motivare corespunzătoare prin prisma percepţiei publicului relevant. Proba testimonială poate conduce, desigur, la formarea convingerii instanţei, dar aceasta trebuie, însă, materializată în expunerea motivelor pe care se întemeiază soluţia pronunţată.

Or, se constată că, în cauză, considerentele deciziei recurate nu reflectă niciunul dintre elementele de analiză arătate anteror.

Aceeaşi constatare se impune şi în privinţa susţinerilor pârâtei vizând modelul capului de sifon pe care îl foloseşte, ca fiind un model sau un desen înregistrat la nivel comunitar, şi, totodată, dreptul de folosire acordat de titularul acestui semn protejat, instanţa de apel nefăcând nicio referire la acest aspect şi nearătând motivele pentru care atare aspect nu ar fi relevant, dacă nu în compararea semnelor în conflict, cel puţin din perspectiva concurenţei neloiale, care presupune asigurarea respectării uzanţelor cinstite şi a principiului general al bunei - credinţe.

Faţă de toate cele expuse, Înalta Curte constată că este întrunit cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., temei pentru care, în aplicarea art. 497 C. proc. civ., va dispune casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Valea Apei S.R.L. împotriva deciziei nr. 1225/Ap din data de 26 septembrie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.