Restitution of undue forest occupancy fees for national utility projects: precedence of expropriation law exemption over general forest code obligations and good faith defense against interest

Şedinţa publică din data de 09 martie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara, a chemat în judecată pe pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Caraş - Severin, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.019.485,05 RON (sumă fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere creştere pe anul 2015 - 2.529.322,52 RON conform facturii nr. x/06.11.2015, achitate cu OP nr. x/10.11.2015; chirie pe anul 2016 - 896.400,56 RON, conform facturii nr. x/17.06.2016, achitate cu OP nr. x/24.06.2016; chirie pe anul 2017 - 1.593.761,97 RON, conform facturii nr. x/30.01.2017, achitate cu OP nr. x/22.02.2017) şi obligarea pârâtei la plată dobânzii legale datorate de la data achitării sumelor şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin

Prin sentinţa civilă nr. 743 F din 30 mai 2019, Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara (dezmembrământ al societăţii reclamante fără personalitate juridică) în contradictoriu cu pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 17 din 30 ianuarie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. împotriva sentinţei civile nr. 743 F din 30 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin; a schimbat în parte sentinţa apelată şi, rejudecând, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Caraş- Severin la plată sumei de 5.019.485,05 RON către reclamantă; a respins cererea de obligare la plată dobânzii legale, de la data plăţii, până la restituirea efectivă a debitului; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta-apelantă, în sumă de 80.699,78 RON, reprezentând taxă de timbru în apel şi la fond.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, au declarat recurs reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara (dezmembrământ al societăţii reclamante fără personalitate juridică), precum şi pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin.

4.1. Recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara,a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa obligării intimatei-pârâte şi la plata dobânzii legale datorate, de la data achitării sumelor şi până la data restituirii debitului de 5.019.485.05 RON, capăt de cerere respins de instanţa de apel.

Susţinând nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - cu privire la soluţia de respingere a cererii de obligare la plata dobânzii legale datorate de la data achitării sumelor şi până la data restituirii debitului de 5.019.485.05 RON, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Pe de o parte, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 225/2010, iar pe de altă parte, a încălcat prevderile art. 14 din Legea nr. 225/2010, cu greşita aplicare a art. 1341 - art. 1344 raportate la art. 1635- art. 1647 din C. civ., cu greşita aplicare a H.G. nr. 700/2010 şi a H.G. nr. 841/2015, cu greşita aplicare a prevederilor art. 14 şi art. 15 din C. civ., privind definirea bunei-credinţe şi a abuzului de drept, cu greşita aplicare a prevederilor art. 9 din C. proc. civ., cu încălcarea art. 7 din acelaşi cod, care prevede obligativitatea ca judecătorii să asigure respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor părtilor din proces, ale art. 20 din C. proc. civ., cu nerespectarea O.G. nr. 13/2011.

A susţinut recurenta că instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 1645 alin. (1) din C. civ., în sensul în care nu ar datora nicio indemnizaţie pentru folosinţa sumei de bani, încasată fără a fi datorată, argumentaţie ce se află în contradicţie cu prevederile art. 14 şi art. 15 din C. civ., cu referire la definirea bunei-credinţe şi a abuzului de drept.

Redând din paragraful 11 al paginii 11 din decizia atacată, a susţinut că textele de lege la care a făcut referire instanţa de apel nu sunt de natură să înlăture reaua-credinţă a intimatei-pârâte de a încasa sume de bani cu încălcarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a apreciat în mod corect că decizia nr. 67/21.02.2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 581 din iulie 2017, nu este aplicabilă cauzei, înlăturând motivarea instanţei de fond privind încetarea aplicabilităţii prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, după trecerea a 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial, însă nu a făcut aplicarea integrală a textului legal menţionat şi în privinţa celorlalte sume solicitate de Transelectrica S.A. a fi restituite, reprezentând dobânda legală datorată de la data achitării sumelor şi până la data restituirii sumei totale de 5.019.485.05 RON, astfel că decizia recurată este pronunţată cu greşita aplicare a prevederilor legale, apreciind în mod nelegal existenţa bunei-credinţe a pârâtei, cu consecinţa exonerării acesteia de la plata dobânzii, în temeiul art. 1645 din C. civ.

Excepţia de la plata taxelor prevăzută la art. 14 din Legea nr. 255/2010 (act normativ cu putere superioară actelor invocate de pârâtă în apărarea sa), se aplică întocmai în ceea ce priveşte exproprierile realizate de către stat prin reprezentanţii săi, cum este şi reclamanta.

Raportându-se la definiţia bunei-credinţe din art. 14 din C. civ. şi a abuzului de drept din art. 15 din C. civ., nu se poate reţine buna-credinţă a intimatei-pârâte, atâta timp cât a refuzat să aplice prevederile legale dintr-un act normativ cu putere superioară celor invocate în apărarea sa.

Excepţia de la plata taxelor prevăzutăla art. 14 din Legea nr. 255/2010 rezultă şi din faptul că, ulterior publicării deciziei nr. 67 din 21 februarie 2017 a Curţii Constituţionale, Legea nr. 255/2010 a fost modificată prin Legea nr. 233/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 706 din 14 august 2018, care stabileşte exonerarea reclamantei de la plata taxelor prevăzute de Codul silvic.

De asemenea, instanţa de apel a ignorat prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, făcând o interpretare nelegală a H.G. nr. 700/2010 şi a H.G. nr. 841/2015 şi o aplicare greşită a prevederilor art. 9, art. 1341 -art. 1344 raportate la art. 1635-art. 1647 din C. civ.

Din acest punct de vedere, a arătat că H.G. nr. 700/2014 a fost emisă în temeiul art. 108 din Constituţia României, al art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 2 alin. (3) lit. d)1) şi al art. 5 din Legea nr. 255/2010 şi al art. 4 alin. (1) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare.

Redând art. 4 alin. (1), (2) şi (3) şi art. 5 din H.G. nr. 700/2014, a apreciat că în mod corect instanţa de apel a constatat că sumele menţionate în hotărârea de guvern nu au nicio legătură cu sumele care fac obiectul prezentului litigiu, întrucât fondul forestier administrat de pârâtă aparţine domeniului public al statului şi nu beneficiază de despăgubirile menţionate la art. 5 din H.G. nr. 700/2014.

A arătat că intimata-pârâtă se regăseşte în Anexa nr. 4 la H.G. nr. 700/2014 printre proprietăţile aflate în domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale afectate de expropriere, tocmai pentru că astfel operează transferul dreptului de administrare a imobilele proprietate publică a Statului Român, din administrarea pârâtei în administrarea reclamantei. Acest transfer al dreptului de administrare este cu titlu gratuit, întrucât nu se prevede nicio sumă de bani dintre cele prevăzute de art. 41 şi art. 42 din Codul Silvic, pentru terenurile pe care se edifică stâlpii pârâtei nefiind acordată nicio sumă de bani, având în vedere regimul juridic al imobilelor administrate de către aceasta.

În raport de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Codul silvic, se reţine că sumele menţionate în H.G. nr. 700/2014 nu au nicio legătura cu sumele care fac obiectul prezentului dosar, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel reţinând corect că "terenul pe care au fost realizate lucrările invocate de către reclamantă aparţine domeniului public".

A mai precizat că H.G. nr. 841/2015, fiind emisă în vederea scoaterii temporare a unor terenuri în vederea realizării obiectivului de interes naţional, nu conţine vreo prevedere care să genereze prin ea însăşi obligaţia de a achita sumele de bani a căror restituire a solicitat-o reclamanta, ci doar că se aprobă ocuparea temporară pe o perioadă de 10 ani a unor terenuri din fondul forestier naţional, precum şi defrişarea acestora.

Hotărârea de guvern menţionată a fost emisă în aplicarea prevederilor art. 36, art. 37, art. 39 şi art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, al art. 2 din Legea nr. 255/2010, fiind un act normativ cu putere inferioară legii şi emis pentru organizarea executării legii, aşa cum prevede art. 108 din Constituţie.

A mai arătat că art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 nu menţionează obligaţia de plată şi reprezintă o reluare a textului prevăzut la art. 39, a cărui aplicare este menţionată la art. 42 din Codul silvic, texte de lege care se interpretează prin raportare la prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Atât Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, cât şi Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică fac parte din categoria legilor organice.

Codul silvic are caracter general şi se aplică întregului domeniu referitor la fondul forestier naţional, după cum prevăd dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 24/2000, în schimb Legea nr. 255/2010 este legea specială ce se aplică procedurii de expropriere pentru cauză de utilitate publică, ca mod de dobândire a proprietăţii publice de către Statul Român sau unităţile administrativ-teritoriale. Proprietatea publică este reglementată de Legea nr. 213/1998, iar Legea nr. 255/2010 reglementează în detaliu procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Potrivit Legii nr. 24/2000, Codul silvic reprezintă reglementarea-cadru în ceea ce priveşte fondul forestier naţional, mai precis art. 41 şi art. 42 nu se aplică în cazul lucrărilor de utilitate publică, iar art. 14 din Legea nr. 255/2010 reprezintă reglementarea specială, derogatorie, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică.

În măsura în care nu sunt reglementate în lege, cum este şi în cazul prezentei cauze, conflictele privind întâietatea unora dintre normele interne pot fi soluţionate, de regulă, pornind de la principiul conform căruia norma specială primează faţă de cea generală atunci când devin concurente norme de acelaşi rang. Instanţa supremă a statuat că înlăturarea de la aplicare a legii generale, ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant.

Un alt principiu este reprezentat de faptul că legea mai recentă primează faţă de legea mai veche, urmând a se avea în vedere momentele în timp a adoptării actelor normative. Astfel, Codul silvic reprezintă norma generală în materie de fond forestier, iar Legea nr. 255/2010 reprezintă norma specială în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică. Pentru aprecierea din punct de vedere juridic a unei situaţii, trebuie avute în vedere momentele în timp ale adoptării actelor normative. Prin urmare, având în vedere că actul normativ mai recent este Legea 255/2010, aceasta primează faţă de actul normativ mai vechi, respectiv Legea nr. 46/2008.

Actul normativ care a prevăzut pentru prima dată scutirea de la plata taxelor solicitate de reclamantă a fost Legea nr. 210/2010 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de reţele de transport şi distribuţie a energiei electrice, prin conţinutul art. 12 alin. (1).

Ulterior, Legea nr. 255/2010 a abrogat Legea nr. 210/2010, însă a preluat în mod identic prevederile art. 12 alin. (1) în cuprinsul art. 14.

Redând conţinutul pct. 15, pct. 25 şi pct. 27 din decizia nr. 67/21.02.2017 a Curţii Constituţionale, cu privire la ierarhia şi puterea normelor, a învederat Legea nr. 255/2010 constituie reglementarea specială în materie de expropriere atunci când această măsură este dispusă în vederea realizării unor obiective specifice de interes naţional, iar Legea nr. 46/2008 reprezintă cadrul general în materia stabilirii obligaţiilor băneşti în privinţa scoaterii terenurilor din fondul forestier naţional.

Excepţia prevăzută de art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind scutirea de la plată taxelor se aplică în orice condiţii, fiind o prevedere instituită de un act normativ cu caracter special, nefiind necesară includerea acestei excepţii într-un alt act normativ cu caracter inferior, cum este hotărârea de guvern menţionată. Acest aspect rezultă şi din dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 24/2000.

În Legea nr. 255/2010 nu există nicio referire cu privire la necesitatea unor norme de aplicare ale art. 14 din lege.

După cum a reţinut instanţa de apel, la restituirea sumei de bani reprezentând plată nedatorată sunt aplicabile prevederile art. 1344 raportate la art. 1635-1649 din C. civ., dispunându-se restituirea prin echivalent bănesc a valorii cu care s-a micşorat patrimoniul şi anume suma menţionată în cererea de chemare în judecată.

Decizia instanţei de apel referitoare la dobânda legală datorată de către pârâtă este nelegală şi în raport de prevederile O.G. nr. 13/2011, având în vedere faptul că a fost lipsită de folosinţă sumei respective de care a beneficiat pârâta. Accesoriile solicitate reprezintă dobânda legală, datorată în temeiul art. 6 din O.G. nr. 13/2011.

4.2. Recurenta-pârâtă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii apelului declarat de reclamană, cu consecinţa păstrării sentinţei primei instanţe, ca fiind temeinică şi legală.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

În mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că H.G. nr. 700/2014 şi H.G. nr. 841/07.10.2015 nu prevăd scutirea expresă a reclamantei în privinţa sumelor pe care aceasta le-a achitat pârâtei, întrucât o asemenea scutire este instituită de Lega nr. 255/2010, act normativ cu forţă superioară hotărârilor de guvern, care exceptează de la plată taxelor instituite de Codul silvic lucrările de interes naţional.

În opinia recurentei-pârâte, în mod greşit instanţa de apel a ţinut seama în mod exclusiv de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010, cu ignorarea celorlalte dispoziţii incidente în cauză. Soluţia instanţei de apel lasă fără aplicabilitate cele două hotărâri de guvern, ceea ce nu poate fi admis, cu atât mai mult cu cât acestea sunt ulterioare Legii nr. 255/2010 şi nu au fost modificate, abrogate sau anulate.

Pe de altă parte, Legea nr. 255/2010 este un act normativ cu caracter general referitor la procedura exproprierii pentru realizarea unor lucrări de interes naţional, judeţean sau local, pe când H.G. nr. 700/2014 şi H.G. nr. 841/2015 se referă la aprobarea indicatorilor tehnico-economici şi declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al obiectivului de investiţii, respectiv la ocuparea temporară a terenului de 51,6499 ha din fondul forestier naţional de către reclamantă în vederea realizării acestui obiectiv.

Cu alte cuvinte, cele două hotărâri de guvern privesc realizarea unui obiectiv precis determinat, stabilind condiţiile concrete de realizare a acestuia, pe când Legea nr. 255/2010 constituie cadrul general reglementat de legiuitor, anterior adoptării H.G. nr. 700/2014 şi H.G. nr. 841/2015, prin care au fost stabilite doar condiţiile generale pentru realizarea unor obiective de utilitate publică, cu reglementarea etapelor procedurii de expropriere.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor Legii nr. 255/2010, reţinând că prin acest act normativ reclamanta ar fi fost scutită de la plata obligaţiilor băneşti, câtă vreme aceste obligaţii de plată au fost stabilite în sarcina sa prin acte normative ulterioare legii în discuţie.

Prin art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, se prevede expres că suprafeţele în privint cărora s-a aprobat ocuparea temporară vor fi preluate după achitarea contravalorii pierderiide creştere şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi de întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv. În consecinţă, s-a stabilit în mod nelegal că reclamanta este scutită de plata obligaţiilor băneşti, în baza Legii nr. 255/2010.

Mai mult decât atât, prin adresa nr. x/30.10.2015, în baza prevederilor Legii nr. 46/2008 şi ale H.G. nr. 841/2015, reclamanta a solicitat emiterea facturii pentru contravaloarea pierderii de creştere şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei.

A mai susţinut pârâta că, în privinţa chiriei datorate pentru ocuparea temporară a terenurilor forestiere aflate în administrarea sa, instanţa de apel a înlăturat greşit dispoziţiile Codului silvic privitoare la obligaţia de plată a chiriei, ignorând că actul normativ care reglementează obligaţia de plată pentru terenurile ocupate temporar din fondul forestier Codul silvic, act normativ cu aceeaşi putere ca şi Legea nr. 255/2010.

Tot astfel, în opinia recurentei, instanţa de apel a ignorat şi prevederile art. 17 din Ordinul Ministrului nr. 694/2016 pentru aprobarea Metodologiei privind scoaterea definitivă, ocuparea temporară şi schimbul deterenuri şi de calcul al obligaţiilor băneşti, care prevede că această chirie se încasează anterior predării terenurilor şi se percepe începând cu data predării acestora.

Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010, în forma în vigoare la data plăţilor efectuate de către reclamantă cu privire la sumele în litigiu, nu pot reprezentă temei pentru restituirea sumelor în litigiu, deoarece se referă la expropriere, iar terenurile administrate Romsilva fac parte din domeniul public al statului şi, prin prisma acestui regim juridic special, sunt exceptate de la expropriere.

Atâta timp cât dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010, în forma în vigoare în intervalul 2015-2017, nu instituie scutirea de la plata obligaţiilor băneşti pentru terenurile forestiere proprietate publică ocupate temporar pentru realizarea unor obiective de interes naţional, judeţean sau local, soluţia instanţei de apel reprezintă o interpretare subiectivă a acestor dispoziţii şi o adăugare la lege, care se circumscrie situaţiei prevăzute de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Cu referire la art. 3 şi art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, a susţinut că terenurile care fac obiectul exproprierii reglementate de Legea nr. 255/2010 şi care, în urma acestei operaţiuni juridice, sunt transferate în domeniul public, sunt cele aflate în proprietate privată. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 700/2014.

În consecinţă, a susţinut recurenta, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că art. 14 din Legea nr. 255/2010 se referă la terenurile forestiere din domeniul public al Statului Român aflate în administrarea R.N.P. Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin, întrucât aceste terenuri se află deja în domneiul public al statului, iar nu în situaţia de a intra în domeniul public, în baza exproprierii.

Din cuprinsul adresei nr. x/10.05.2016 emisă de reclamantă referitor la chiria aferentă celor 20,0158 ha ocupate temporar pentru realizarea obiectivului de investiţie, rezultă că reclamanta cunoştea faptul că datorează sumele de bani prevăzute de Codul silvic, în schimbul aprobării ocupării temporare a terenului. În plus, instanţa de apel nu a ţinut cont de Avizul nr. x/20.04.2015 emis de Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, potrivit căruia reclamanta urma să achite garanţia prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. a) din Codul silvic în sumă de 3.899.172,20 RON.

Or, în situaţia în care instanţa de apel a stabilit că reclamanta este scutită de la plata sumelor prevăzute de art. 42 din Codul silvic, se impunea verificarea situaţiei acestei garanţii, întrucât obligaţiile băneşti reglementate de Codul silvic în sarcina beneficiarilor ocupărilor temporare de terenuri trebuie analizate ca un tot unitar.

A mai arătat recurenta că facturarea chiriei datorate de reclamantă a avut la bază şi decizia nr. 13/30.03.2016 a Camerei de Conturi Caraş-Severin care a stabilit că nu a evidenţiată, urmărită şi încasată chiria anulată datorată de reclamantă, aferentă scoaterii temporare din fondul forestier a suprafeţei de 20,0156 ha proprietate publică a statului, administrat de Romsilva prin Direcţia Silvică Caraş-Severin.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantei.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, s-a apărat arătând că cererea de acordare a dobânzii legale a fost respinsă în mod corect de către instanţa de apel, care a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1645 din C. civ. şi faptul că pârâta a fost de bună-credinţă la momentul încasării plăţilor, acestea fiind realizate în mod voluntar de reclamanta care a solicitat emiterea facturilor în acest sens.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Codul silvic reglementează în continuare obligaţia de plată a chiriei şi a celoralte obligaţii băneşti de către beneficiarii aprobărilor de ocupări temporare/scoateri definitive de terenuri din fondul forestier naţional, astfel că nu există niciun argument pentru a conferi putere juridică mai mare Legii nr. 255/2010.

Cu privire la efectele deciziei instanţei de contencios constituţional nr. 67/21.02.2017, aceasta nu poate fi invocată în legătură cu dobânda legală, deoarece Curtea Constituţională nu a exercitat controlul constituţionalităţii asupra unor dispoziţii legale privind condiţiile de acordare a dobânzii legale, ci asupra dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Cu referire la modificarea art. 14 din Legea nr. 255/2010, prin dispoziţiile Legii nr. 266/2018, a arătat că nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât obligaţiile de plată vizează perioada anterioară, 2015-2017.

Legea nr. 255/2010 se referă la expropriere, iar terenurile administrate de Romsilva fac parte din domeniul public al statului şi, prin prisma acestui regim juridic special, sunt exceptate de la expropriere. Art. 14 din Legea nr. 255/2010 nu se referă la terenurile forestiere proprietate publică, în privinţa acestora existând reglementări speciale privind procedurile de scoatere definitivă sau ocupare temporară, conform Codului silvic şi legislaţiei subsecvente.

Atât timp cât dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 nu instituie scutirea, plăţile efectuate erau datorate, neexistând temei pentru restituirea acestora şi a dobânzii legale aferente.

A mai arătat pârâta că se regăseşte în anexa 4 la H.G. nr. 700/2014, fiind enumerată printre proprietăţile afectate de expropriere, transferul dreptului referindu-se, în cazul terenurilor administrate de Romsilva, la dreptul de administrare, care ar trece la recurenta-reclamantă.

Dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din H.G. nr. 700/2014 nu privesc terenurile proprietate publică a statului, ci numai imobile proprietate privată supuse exproprierii şi imobile proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale, astfel că invocarea acestor prevederi este lipsită de relevanţă în cauză.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, H.G. nr. 841/2015 prevede obligaţii de plată în sarcina acesteia şi condiţionează predarea terenului forestier, de îndeplinirea acestor obligaţii. Sumele datorate se calculează în conformitate cu prevederile art. 17 din Ordinul Ministrului Mediului, Apelor şi Pădurilor nr. 694/2016, ordin care stabileşte că sumele datorate cu titlu de chirie se încasează anterior predării terenurilor.

În cazul terenurilor forestiere proprietate publică a Statului Român aflate în administrarea Romsilva nu poate fi vorba de trecerea în domeniul public al statului, ca efect al exproprierii, deoarece aceste terenuri se află deja în domeniul public, în privinţa acestor terenuri aplicându-se dispoziţiile art. 39-art. 42 din Codul silvic, cu atât mai mult cu cât la data efectuării plăţilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 nu era modificat, iar decizia nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale nu era publicată.

Recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului, ca urmare a netimbrarii acestuia, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.

În motivarea excepţiei de netimbrare a arătat că nu sunt incidente prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât nu se află în situaţia unei exproprieri şi a stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru expropriere, recursul vizând suma de 5.019.485.05 RON cu titlu de contravaloare pierdere de creştere şi chirie teren forestier (obligaţii stabilite de art. 41 şi art. 42 din Codul Silvic).

În cauză, nu sunt incidente nici prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, atâta timp cât chiria şi contravaloarea pierdere de creştere solicitate a fi restituite nu se regăsesc în categoria veniturilor publice, pentru a căror recuperare nu se datorează taxa de timbru.

Pe fondul recursului, se apără arătând că atât Codul silvic, cât şi Legea nr. 255/2010 fac parte din categoria legilor organice. Codul silvic are un caracter general în sensul că, potrivit acestui act normativ, se reglementează întreg domeniul referitor la fondul forestier naţional, exact cum prevăd dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 24/2000, in vreme ce Legea nr. 255/2010 este lege specială dedicată procedurii de expropriere pentru cauză de utilitate publică, ca mod de dobândire a proprietăţii publice de către Statul Român sau unităţile administrativ-teritoriale. Proprietatea publică este reglementată de Legea nr. 213/1998 (cadrul general), iar Legea nr. 255/2010 reglementează în detaliu strict procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Or, legiuitorul a stabilit cadrul general prin legiferarea şi adoptarea Codului Silvic, prin care se stabilesc inclusiv taxele despre care se face vorbire la art. 41 şi art. 42, ulterior instituind o astfel de excepţie, cum este cea cuprisă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, în cazul lucrărilor de interes naţional.

Legea nr. 24/2000 statuează ca dispoziţiile Codului silvic, reprezentând cadrul general, mai precis art. 41 şi art. 42, se modifică în cazul lucrărilor de utilitate publică prin art. 14 din Legea 255/2010, acesta fiind cadrul special.

Ambele recurente au depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021 completul de filtru a respins excepţia netimbrării recursului declarat de pârâtă, invocată de recurenta-reclamantă; a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara, şi recursul declarat de pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş Severin împotriva deciziei civile nr. 17 din 30 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen pentru judecata recursurilor la data de 23 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a dispus preschimbarea, din oficiu, a termenului de judecată de la 23 martie 2021 la 09 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicăbile, Înalta Curte constată că ambele recursuri declarate sunt nefondate, potrivit considerentelor expuse în cele ce succed.

II.1. Recursul pârâtei Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Caraş Severin

Recursul pârâtei este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentându-se, în esenţă, că au fost interpretate şi aplicate greşit regulile în materia restituirii plăţii nedatorate, prevăzute de art. 1341 din C. civ., în sensul reţinerii greşite a aplicabilităţii scutirii legale de la plata obligaţiilor băneşti prevăzute de art. 42 din Codul silvic, rezultat al soluţionării nelegale a conflictului între normele concurente cuprinse în art. 14 din Legea nr. 255/2010, art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, H.G. nr. 700/2014, H.G. nr. 841/2015 şi Ordinul Ministrului Mediului, Apelor şi Pădurilor nr. 694/2016.

În concret, în opinia recurentei-pârâte, curtea de apel a reţinut în mod greşit incidenţa scutirii legale a reclamantei de la plata obligaţiilor băneşti prevăzute de art. 42 din Codul silvic, în valoare totală de 5.019.485,05 RON, reprezentând contravaloare pierdere creştere pe anul 2015 în sumă de 2.529.322,52 RON şi chiria aferentă anilor 2016 şi 2017 în sumă de 896.400,56 RON şi, respectiv, 1.593.761,97 RON, pentru ocuparea temporară a terenului în suprafaţă de 20,0158 ha reprezentând fond forestier naţional aflat în proprietatea publică a statului şi în administrarea pârâtei, în vederea realizării obiectivului de interes naţional "LEA 400 kV Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia), Tronsonul I".

Altfel spus, decizia instanţei de apel este criticată din perspectiva fundamentării, pretins eronată, pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 care reglementează scutirea legală în discuţie şi a ignorării ori aplicării greşite a celorlalte dispoziţii legale anterior enunţate, care statuează asupra obligaţiilor băneşti în sarcina reclamantei, aflată, astfel, în situaţia de a fi efectuat o plată datorată, nesupusă restituirii.

Criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 489 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Astfel, demesul judiciar cu care reclamanta a învestit instanţele de fond este fundamentat pe instituţia plăţii nedatorate, reglementată de dispoziţiile art. 1341-1344 din C. civ., al cărei principal efect este reglementat în alin. (1) al art. 1341, potrivit cu care "Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire", regulile aplicărilor restituirii fiind cele consacrate de art. 1635-1649 din C. civ., potrivit normei de trimitere din art. 1344 al aceluiaşi cod.

Plata a cărei restituire face obiectul dedus judecăţii primei instanţe, instituită de lege drept condiţie-premisă pentru aplicabilitatea remediului activat, este necontestată în proces şi dovedită cu înscrisurile dosarului, astfel cum rezultă neechivoc din situaţia de fapt expusă în considerentele instanţelor de fond şi de apel.

Controversa părţilor litigante şi dezacordul de opinii dintre instanţele de fond şi de apel poartă asupra incidenţei scutirii legale prevăzute de art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, de la plata obligaţiilor băneşti prevăzute de art. 42 din Codul silvic, sub aspectul componentelor care vizează chiria şi contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice, pretenţiile afirmate vizând perioada de referinţă 2015-2017.

Aşadar, problematica aflată în divergenţă şi căreia îi sunt circumscrise criticile recurentei-pârâte supune analizei instanţei de recurs modalitatea de interpretare şi aplicare, în speţă, a dispoziţiilor legale relevante, din perspectiva condiţiei referitoare la inexistenţa datoriei care a fost stinsă prin plata efectuată de reclamantă.

În consecinţă, Înalta Curte are a examina rezolvarea dată de curtea de apel, în limita criticilor formulate, conflictului dintre normele juridice concurente evocate, reţinând că soluţia din decizia recurată este rezultatul unei interpretări adecvate şi corelate a dispoziţiilor legale, care fundamentează concluzia deplin legală potrivit căreia inexistenţa datoriei băneşti în valoare de 5.019.985,05 RON este efectul direct al scutirii legale instituite de prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, de care beneficiază reclamanta, după cum se va argumenta în cele ce succed.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, în forma aplicabilă raportului juridic litigios, anterioară modificărilor şi completărilor aduse prin Legea nr. 233/2018, "Scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din (...) fondul forestier naţional se exceptează de la plata (...) taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare (...)".

Acest articol din legea specială în materie de expropriere a fost declarat parţial neconstituţional, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 67/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 581 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că este neconstituţională soluţia legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier naţional a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice şi persoanelor juridice private.

Textul de lege la care face trimitere dispoziţia legală anterior redată şi care interesează litigiul pendinte avea următoarea formulare:

"Art. 42. - (1) Pentru terenurile care se ocupă temporar din fondul forestier naţional, în cazurile prevăzute la art. 39, obligaţiile băneşti sunt următoarele: (...)

b) chiria, care se achită proprietarului, în cazul fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice, respectiv al celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale; pentru fondul forestier proprietate publică a statului, 30% din chirie se depune în fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, 20% se achită administratorului, iar 50% se depune în fondul de accesibilizare a pădurilor;

c) contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice, care se achită proprietarului terenului pentru terenurile proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale; pentru fondul forestier proprietate publică a statului, contravaloarea pierderii de creştere se achită administratorului, care o depune în fondul de conservare şi regenerare a pădurilor; (...)

(2) Obligaţiile băneşti prevăzute la alin. (1) lit. b)-e) se achită anticipat predării-primirii terenului pentru care a fost emisă aprobarea de ocupare temporară din fondul forestier naţional."

Potrivit art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 700/2014 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici şi declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al obiectivului de investiţii "LEA 400 kV de interconexiune Reşiţa (România)-Pancevo (Serbia)", "(3) Lista imobilelor proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale, care sunt afectate de lucrările de utilitate publică, este prevăzută în anexa nr. 4.", această din urmă anexă vizând "Lista imobilelor proprietate publică aflate în coridorul obiectivului de investiţii "LEA 400 kV de interconexiune Reşiţa - Pancevo" pentru care se efectuează transferul dreptului de administrare conform prevederilor art. 28 din Legea nr. 255/2010, cu modificările şi completările ulterioare".

Nu în ultimul rând, potrivit art. 1 din H.G. nr. 841/2015 pentru ocuparea temporară a terenului din fondul forestier naţional în suprafaţă de 51,6499 ha de către Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A., în vederea realizării obiectivului "LEA 400 kV Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia), tronson I", beneficiar statul român, "(1) Se aprobă ocuparea temporară a terenului din fondul forestier naţional în suprafaţă de 51,6499 ha de către Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A., în vederea realizării obiectivului "LEA 400 kV Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia), tronson I". (2) Terenul forestier prevăzut la alin. (1) face parte din fondul forestier naţional, este compus din terenul în suprafaţă de 20,0156 ha proprietate publică a statului, administrat de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Caraş-Severin, (..). (12) Predarea terenului prevăzut la alin. (1) se face pe bază de proces-verbal de predare-primire după achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi de întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv."

Redate fiind normele concurente vizate de criticile recurentei-pârâte, Înalta Curte are în vedere, într-un prim plan de analiză, raportul de tipul normă specială - normă generală dintre dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 şi art. 42 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul silvic, care implică aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant şi a dispoziţiilor art. 10 din C. civ. potrivit cu care "Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege".

Aceasta întrucât, norma specială cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010 are un caracter derogator şi, în consecinţă prioritar, în sensul în care, în considerarea domeniului specializat al obiectelor de interes naţional, judeţean şi local, instituie expressis verbis beneficiul scutirii de la plata obligaţiilor băneşti datorate potrivit normei generale din Codul silvic.

Ipoteza incidentă în speţă este aceea a exceptării de la plata obligaţiilor băneşti prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul silvic (chiria şi contravaloarea pierderii de creştere), în cazul ocupării temporare a unui teren din fondul forestier naţional situat pe coridorul de expropriere, teren aflat în proprietatea publică a statului şi în administrarea pârâtei şi care este afectat unei lucrări de utilitate publică de interes naţional, astfel cum rezultă din H.G. nr. 841/2015.

Drept urmare, norma generală care impune respectivele obligaţii băneşti în situaţia ocupării temporare a unui teren din fondul forestier naţional şi stabileşte astfel un raport obligaţional, de tipul celui pretins de pârâta beneficiară a plăţii efectuate, este înlăturată de la aplicare de norma specială şi derogatorie conţinută de art. 14 din Legea nr. 255/2010, care reglementează expres scutirea de la plata acestora, astfel încât, în acord cu opţiunea legiuitorului, plata efectuată de reclamantă nu este una datorată, ceea ce o îndreptăţeste la restituirea sumei de bani, potrivit regulilor în materie anterior amintite.

Este lipsită de orice suport juridic critica recurentei-pârâte prin care se susţine că terenurile forestiere proprietate publică nu intră în sfera de aplicare a scutirii reglementate de art. 14 din legea specială a exproprierii.

Textul de lege nu introduce o astfel de distincţie, prin urmare nici interpretului legii nu-i este îngăduit să o facă, potrivit binecunoscutei reguli de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Relevantă în acest sens este însăşi decizia Curţii Constituţionale nr. 67/2017 prin care a fost constatată neconstituţionalitatea, parţială, a soluţiei legislative cuprinse în art. 14 din Legea nr. 255/2010. Chiar dacă nu are vreo incidenţă în cauză, astfel cum în mod judicios a observat instanţa de apel, în raport cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu data publicării acesteia care este ulterioară efectuării plăţii litigioase, totuşi sunt deplin relevante statuările instanţei de contencios constituţional care a circumscris în mod clar şi lipsit de orice echivoc sfera subiecţilor în privinţa cărora s-a constatat neconstituţionalitatea exceptării de la plata despăgubirilor prevăzute de Codul silvic, la categoria persoanelor fizice şi juridice private, proprietare ale terenurilor expropriate.

A contrario, nu s-au constatat vicii de neconstituţionalitate în privinţa acelei porţiuni din aria de aplicare a dispoziţiilor art. 14 care dă expresie deplină opţiunii legiuitorului de a excepta statul, prin reprezentanţii săi, în calitate de expropriator, de la plata unor taxe sau a altor sume datorate potrivit Codului silvic, în cazul unui teren din fondul forestier naţional situat pe coridorul de expropriere şi având regim de proprietate publică.

Un argument suplimentar, care infirmă susţinerile recurentei-pârâte, este dat de interpretarea teleologică a modificărilor aduse textului art. 14, prin Legea nr. 233/2018. Astfel, din parcursul legislativ al legii modificatoare, rezultă că introducerea celor două alineate noi a fost realizată în baza unui amendament, propus şi adoptat de forul legislativ, "pentru clarificarea reglementării", aşa cum apare menţionat, în expunerea de motive, scopul urmărit de legiuitor la edictarea normei.

Aşadar, scutirea instituită în privinţa terenului din fondul forestier naţional proprietate publică preexista intervenţiei legislative operate în anul 2018, fiind, în consecinţă, aplicabilă raportului juridic litigios.

În cel de-al doilea plan de analiză, subsumat conflictului ierarhic dintre dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 şi cele cuprinse în H.G. nr. 700/2014, H.G. nr. 841/2015 şi Ordinul nr. 694/2014, invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte are în vedere principiul de drept lex superior derogat inferiori, astfel încât, similar curţii de apel, are a reţine forţa juridică superioară a normei din legea specială care reglementază scutirea de la plata obligaţiilor băneşti în discuţie, în raport cu normele juridice de rang infralegal care reglementează atare obligaţii băneşti, cuprinse în hotărâri de guvern sau ordin de ministru.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, concursul dintre aceste norme antagonice, cu forţă juridică diferită, nu poate fi soluţionat decât prin aplicarea criteriului ierarhic, dând astfel prevalenţă normei legale care instituie scutirea, iar nicidecum a criteriului temporal, întucât norma ulterioară care stabileşte obligaţii de plată pentru terenuri proprietate publică ocupate temporar din fondul forestier naţional este exclusă de la aplicare tocmai din cauza forţei sale juridice inferioare, nefiind în prezenţa unui conflict de drept intertemporal.

De necontestat, bunurile proprietate publică, aşa cum este şi cazul celui litigios, nu pot forma obiect al exproprierii, concluzie susţinută de interpretarea sistematică a întregii reglementări-cadru sau speciale în materie, consacrată de Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 255/2010.

În cauză însă, terenul din fondul forestier naţional, aflat în domeniul public al statului şi în administrarea pârâtei, a fost afectat unei lucrări de utilitate publică de interes naţional, nu prin parcurgerea unei proceduri de expropriere, ci prin efectul transferului dreptului de administrare, în procedura prevăzută de art. 28 din Legea nr. 255/2010, astfel cum rezultă din H.G. nr. 700/2014 şi H.G. nr. 841/2015, criticile recurentei-pârâte vădindu-se a fi, şi sub acest aspect, nefondate.

Nici împrejurarea, reală, că reclamanta a solicitat emiterea facturilor pentru plata sumelor de bani nu este de natură a suprima caracterul nedatorat al plăţii efectuate, întrucât operează beneficiul scutirii legale, pe care se grefează argumentul inexistenţei datoriei.

Nu pot fi primite nici criticile care vizează neverificarea situaţiei garanţiei prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. a) din Codul silvic, întrucât acestea se circumscriu unei alte componente din cadrul obligaţiilor băneşti vizate de beneficiul scutirii instituite de art. 14 din Legea nr. 255/2010, care nu a fost dedusă însă judecăţii din litigiul pendinte şi excedează, în consecinţă, controlului de nelegalitate permis instanţei de recurs.

Concluziv, toate criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.

II.2. Recursul reclamantei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" SA

Recursul reclamantei este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentându-se, în esenţă, reţinerea greşită a bunei-credinţe a pârâtei, rezultat al neaplicării integrale a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 şi al aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1341-1344 raportate la art. 1635-1647 din C. civ., ale H.G. nr. 700/2014 şi H.G. nr. 841/2015, ale art. 14 şi 15 din C. civ., ale art. 9, art. 7 şi art. 20 din C. proc. civ., precum şi ale O.G. nr. 13/2011.

Supunând controlului de legalitate decizia curţii de apel, reclamanta urmăreşte reformarea parţială a acesteia, sub aspectul soluţiei de respingere a cererii accesorii referitoare la plata dobânzii legale datorate de la data efectuării plăţii şi până la restituirea efectivă a debitului.

Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate.

Astfel cum s-a reţinut deja în cele ce preced, reclamanta solvens este îndreptăţită la restituirea de către pârâta accipiens a plăţii nedatorate. Întinderea acestei obligaţii de restituire, precum şi executarea ei sunt guvernate de regulile aplicabile restituirii prestaţiilor în general, consacrate de art. 1635-1649 din C. civ., astfel cum prevede in terminis norma de trimitere cuprinsă în art. 1344 din acelaşi cod.

Întrucât obiectul plăţii primite a fost o sumă de bani, pârâta poate fi ţinută să plătească şi dobânda legală aferentă sumei de 5.019.485,05 RON, numai în situaţia în care se dovedeşte reaua sa credinţă, întrucât, astfel cum observă judicios instanţa de apel, în privinţa restituirii fructelor şi a contravalorii folosinţei bunului, dispoziţiile art. 1645 din C. civ. introduc distincţia necesară, în funcţie de buna sau reaua-credinţă a celui obligat la restituire.

Or, în cauză, nu s-a făcut dovada contrară prezumţiei de bună-credinţă, consacrată de art. 14 din C. civ.. Dimpotrivă, circumstanţele particulare ale speţei, prezentate detaliat în cadrul examinării recursului pârâtei, evidenţiază că plata nedatorată a fost făcută în contextul unui cadru normativ în care era prescrisă, prin norme juridice concurente atât din punct de vedere ierarhic, cât şi din cel al câmpului diferit de acţiune, o conduită antagonică pe seama reclamantei, în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, cu privire la exceptarea sau, dimpotrivă, la obligaţia legală de a plăti taxele şi sumele de bani la care se referă dispoziţiile Codului silvic, în ipoteza terenului forestier proprietate publică.

Într-un atare context juridic, reclamanta nu poate fi considerată decât la adăpostul prezumţiei de bună-credinţă, Înalta Curte validând, astfel, raţionamentul clar şi convingător al curţii de apel, expus în considerentele deciziei atacate.

În sensul acestei concluzii, în mod corect curtea de apel a avut în vedere că raporturile între părţi au la bază, în privinţa obligaţiilor de plată, o serie de acte normative care, deşi cu forţă juridică inferioară Legii nr. 255/2010, prevedeau obligaţii de plată, cel puţin în aparentă contradicţie cu exceptarea de la plata instituită de art. 14 din Legea nr. 255/2010. Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 42 alin. (2) din Codul silvic instituie obligaţia de achitare a repectivelor sume anticipat predării-primirii imobilului pentru care a fost emisă aprobarea de ocupare temporară a terenurilor din fondul forestier naţional, situaţie în care, având în vedere anvergura obiectivul de investiţii "LEA 400 kV Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia)" de importanţă naţională, contestarea sau revizuirea acestor obligaţii în cadrul structurilor ierarhice interne sau externe ale pârâtei ar fi fost de natură să genereze întârzieri în predarea terenului, cu consecinţe asupra demarării proiectului.

Raportat argumentelor anterior redate, soluţia de respingere a cererii accesorii vizând dobânda legală a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie de bună-credinţă şi de restituire a prestaţiilor în caz de plată nedatorată, anterior examinate.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondate recursurile declarate.

În raport de soluţia de respingere a excepţiei de netimbrare a recursului declarat de pârâtă, prin încheierea de admitere în principiu din 27 ianuarie 2021, şi de prevederile art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, Înalta Curte are a dispune asupra cererii pârâtei având ca obiect restituirea taxei de timbru plătite peste cuantumul datorat, în sensul admiterii acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. şi de pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin împotriva deciziei civile nr. 17 din 30 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Dispune restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 19.012,3 RON, către recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 martie 2021.