Appeal ruling quashed and remanded: copyright collective society prevails on VAT and penalties for unlicensed bus music.

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2021

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul la data de 25 septembrie 2013, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din Romania - Asociaţia pentru Drepturi de Autor (UCMR - ADA) a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

1.în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 662.904 RON reprezentând valoarea egala cu triplul remuneraţiei şi la plata TVA-ului legal aferent, suma datorata potrivit art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pentru comunicarea publica a operelor muzicale în scop ambiental în autobuze, microbuze şi autocare perioada 01.08.2010 - 31.07.2013, fără a încheia în prealabil autorizaţie licenţa neexclusiva cu UCMR-ADA.

2.în subsidiar, în cazul în care s-ar dovedi utilizarea licita a operelor muzicale prin comunicare publica de către pârâta, obligarea pârâtei la plata sumei de 220.968 RON, inclusiv TVA, suma datorata pentru comunicarea publica a operelor muzicale în scop ambiental în autobuze, microbuze şi autocare perioada 01.08.2010-31.07.2013; obligarea pârâtei la plata sumei de 552.602,91 RON reprezentând penalităţi de întârziere, calculate pana la data de 05.08.2013, datorate de pârâta pentru întârzierea plaţii remuneraţiilor menţionate anterior; obligarea pârâtei la plata de penalităţi de 0,5%/zi de întârziere începând cu data de 06.08.2013 şi pana la plata efectiva a sumei de 220.968 RON, reprezentând remuneraţii restante menţionate anterior.

Prin sentinţa civilă nr. 833/15.06.2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 01.08.2010-25.09.2010 şi a respins în consecinţă acţiunea pentru această perioadă. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 38.353 RON (cu TVA inclus) reprezentând valoarea remuneraţiilor corespunzătoare pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în mijloacele de transport în perioada 25.09.2010-31.07.2013, calculate conform raportului de expertiză întocmit de ing. expert B.. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 346.242 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform raportului de expertiză şi în continuare, până la data plăţii efective a remuneraţiilor datorate, a respins capătul de cerere privind plata triplului remuneraţiilor ca neîntemeiat, a obligat pârâta la plata sumei de 2100 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând 100 RON taxă timbru şi 2000 RON onorariu expert şi a respins cererea de majorare a onorariului, formulată de expert ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta S.C A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 634A din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L.. A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 30.930 RON, reprezentând echivalentul remuneraţiei aferentă perioadei 25.09.2010-31.07.2013, fără TVA. A respins capătul de cerere privitor la acordarea penalităţilor. A păstrat în rest sentinţa. A respins cererea intimatei privind cheltuielile de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor şi pârâta S.C. A. S.R.L.

1. În motivarea recursului recurenta-reclamantă U.C.M.R.-A.D.A. - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a arătat în esenţă următoarele.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii. Astfel, în considerentele hotărârii recurate se reţine că izvorul despăgubirilor nu este unul contractual şi că, în acest caz, se datorează U.C.M.R.-A.D.A. triplul remuneraţiilor. Cu toate acestea, intimata-pârâtă a fost obligată la plata unei sume egale cu remuneraţiile (30.930 RON), şi nu la plata sumei de 92.790 RON, care reprezenta triplul remuneraţiilor.

Hotărârea este dată cu încălcarea art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare în perioada în litigiu, şi cu încălcarea punctului 6 din metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 266/2011, care prevede că valoarea despăgubirilor se stabileşte la o sumă egală cu triplul remuneraţiilor în cazul în care utilizatorul nu a încheiat o autorizaţie licenţă neexclusivă prealabilă.

Hotărârea este dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat şi a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe considerentul că lit. b) a alin. (2) al art. 139 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare în perioada în litigiu, are caracter subsidiar aplicării criteriilor de la lit. a) din acelaşi articol si alineat, criterii care pot fi aplicate în speţă întrucât este posibilă determinarea întinderii prejudiciului, prin determinarea remuneraţiilor şi a penalităţilor de întârziere. Această soluţie a instanţei de fond se bucură de autoritate de lucru judecat. Din această perspectivă, hotărârea este dată şi cu încălcarea art. 477 alin. (1) C. proc. civ. judecarea apelului fiind făcută cu depăşirea limitelor expres stabilite de către pârâta A. S.R.L. prin cererea de apel.

Hotărârea recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material ce reglementează TVA.

În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

2. În motivarea recursului recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., după ce a reluat criticile formulate şi în apel, cu privire la sentinţa pronunţată de tribunal, a arătat în esenţă următoarele.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat, nici nu a verificat ori motivat dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi de unde rezultă această răspundere. Instanţa de apel a refuzat să verifice îndeplinirea condiţiei comunicării operelor muzicale, apreciind că reclamantei nu i se poate cere să facă dovada acestui aspect. Astfel, instanţa de apel a refuzat aplicarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. referitoare la sarcina probei, în privinţa U.C.M.R.-A.D.A.

În mod nelegal au fost înlăturate înscrisurile depuse de pârâtă în probaţiune, pe motiv că nu au dată certă.

Instanţa a reţinut în favoarea reclamantei incidenţa în speţă a Ordinului 458/2002, fără a observa că acesta este abrogat.

În mod greşit s-a reţinut că prezenţa aparatului de radio şi casetofonului sau CD-ului la momentul clasificării dă naştere la plata drepturilor de autor, această judecată fiind în contradicţie cu normele din Legea nr. 8/1996 care reglementează folosirea şi utilizarea operelor muzicale, iar nu plata unor drepturi de autor/aparat. Se invocă jurisprudenţa CJCE - cauza C-3 06/05 Sociedad General de Autores y Editores de Espana (SGAE) contra Rafael Hoteles S.A..

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor. Prin încheierea din 16 martie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta U.C.M.R. A.D.A - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor şi de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 634A din 19 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Înalta Curte a constatat fondat recursul declarat de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor şi nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, acesta vizează soluţia din decizia atacată de schimbare a sentinţei şi, pe de o parte, respingerea capătului de cerere privitor la acordarea penalităţilor, iar pe de altă parte, înlăturarea obligării pârâtei la plata TVA-ului aferent valorii remuneraţiilor acordate.

Referitor la respingerea capătului de cerere privitor la acordarea penalităţilor recurenta reclamantă a invocat, pe de o parte, faptul că instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., întrucât apelanta pârâtă nu ar fi formulat critici în apel referitor la determinarea prejudiciului conform art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, adică prin raportare la remuneraţii şi penalităţi de întârziere.

Sub acest aspect, se observă din motivarea deciziei atacate că instanţa de apel a reţinut că prin apel s-a contestat TVA şi acordarea penalităţilor (pagina 3 paragraful final din decizie).

Totuşi, lecturând motivele de apel formulate de către pârâtă nu rezultă din ce paragraf al acestora a reţinut instanţa de apel că s-a contestat acordarea penalităţilor.

Apelanta pârâtă a criticat, într-adevăr, în mod expres obligarea la plata TVA, făcând trimitere la prevederile art. 134 şi următoarele din vechiul Codul fiscal, menţionând textul art. 134 din acest cod şi arătând că reclamanta nu ar fi emis în prealabil o factură pentru ca taxa să devină exigibilă conform alin. (3) al art. 134. În cadrul acestui alineat se arată că acesta este şi momentul de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei.

În mod evident, majorările de întârziere pentru neplata taxei menţionate în cadrul alin. (3) al art. 134 din vechiul Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) se referă la TVA, neputându-se deduce din aceste argumente din apel faptul că pârâta ar fi criticat obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere raportate la valoarea remuneraţiei, ca parte a despăgubirii astfel determinate prin sentinţa atacată cu apel.

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ. instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Prima instanţă de fond a reţinut îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale iar pentru determinarea despăgubirilor a aplicat prevederile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 (remuneraţiile datorate şi penalităţi de întârziere), considerând că dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. b) (triplul remuneraţiilor datorate) au caracter subsidiar faţă de cele de la lit. a) a aceluiaşi alineat, adică se vor aplica pentru cazul în care nu se pot verifica criteriile prevăzută în această ultimă normă de drept. Acesta este motivul pentru care tribunalul a apreciat ca neîntemeiate pretenţiile reclamantei aferente primului capăt de cerere privind obligaţia pârâtei la plata triplului remuneraţiilor restante datorate în raport de dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Din cuprinsul apelului, aşa cum corect a susţinut recurenta reclamantă, nu rezultă că pârâta a criticat în mod expres modul de determinare a despăgubirii conform literei a), art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în loc de art. 139 alin. (2) lit. b) sau de conţinutul Metodologiei adoptate prin decizia ORDA nr. 365/2006, prin includerea şi a penalităţilor de întârziere.

Astfel, în condiţiile în care instanţa de apel considera că rezultă în mod implicit din anumite critici formulate, pe care trebuia să le identifice, că apelanta pârâtă a înţeles să critice determinarea despăgubirilor prin includerea penalităţilor de întârziere, trebuia să pună în discuţia părţilor această calificare, conform art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ., pentru a-i acorda intimatei reclamante posibilitatea să se apere.

Aceeaşi este situaţia şi în pentru cazul în care instanţa de apel considera că ar fi fost aplicabilă ultima teză a art. 477 alin. (1) C. proc. civ., adică faptul că ar exista soluţii care ar fi dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

În consecinţă, este fondat acest motiv de recurs raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la respingerea capătului de cerere privitor la acordarea penalităţilor recurenta reclamantă a mai invocat, pe de altă parte, faptul că hotărârea ar cuprinde motive contradictorii. Astfel, se susţine că în considerentele hotărârii recurate se reţine că izvorul despăgubirilor nu este unul contractual şi că, în acest caz, se datorează triplul remuneraţiilor. Cu toate acestea, intimata-pârâtă a fost obligată la plata unei sume egale cu remuneraţiile (30.930 RON), şi nu la plata sumei de 92.790 RON, care reprezenta triplul remuneraţiilor. În acelaşi sens se susţine că hotărârea este dată cu încălcarea art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare în perioada în litigiu, şi cu încălcarea punctului 6 din metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 266/2011, care prevede că valoarea despăgubirilor se stabileşte la o sumă egală cu triplul remuneraţiilor în cazul în care utilizatorul nu a încheiat o autorizaţie licenţă neexclusivă prealabilă.

Nu se poate reţine că decizia atacată ar conţine motive contradictorii prin raportare la cele susţinute de către recurenta reclamantă, menţionate anterior.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că în speţă se aplică regulile răspunderii civile delictuale, caz în care cuantumul despăgubirii datorate ar fi trebuit să fie calculat conform Metodologiei adoptate prin decizia ORDA nr. 365/2006, potrivit căreia utilizatorii vor plăti, cu titlu de daune interese, o sumă reprezentând triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate pentru utilizarea autorizată potrivit prevederilor acestei metodologii, iar nu penalităţi continue până la data plăţii efective.

Pornind de la premisa că apelanta pârâtă ar fi contestat în apel obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, instanţa de apel a înlăturat această obligaţie, socotind că acest tip de despăgubiri pot fi acordate doar în cazul răspunderii contractuale.

În acelaşi timp a justificat de ce nu a determinat despăgubirea prin raportare la triplul remuneraţiilor datorate, păstrând soluţia de obligare a pârâtei doar la plata valorii remuneraţiilor datorate dacă s-ar fi obţinut autorizaţia neexclusivă, şi anume prin aceea că nu s-a formulat apel împotriva dispoziţiei primei instanţe de fond prin care s-a respins capătul principal de cerere de obligare a pârâtei la plata triplului remuneraţiilor.

Din eroare instanţa de apel a menţionat că "pârâta" nu ar fi atacat respingerea acestui capăt de cerere, privind acordarea triplului remuneraţiilor de către prima instanţă, "considerând mai avantajoasă suma mai mare acordată, în mod nelegal, cu titlu de penalităţi". Este evident că, în realitate, instanţa de apel s-a referit la intimata reclamantă, calitate procesuală pe care aceasta o avea în apel, această parte fiind avantajată de suma mai mare acordată de prima instanţă, constând în remuneraţie şi penalităţi de întârziere, faţă de triplul remuneraţiei.

Ca atare, este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs legat de înlăturarea obligării pârâtei la plata TVA-ului aferent valorii remuneraţiilor acordate, recurenta reclamantă a susţinut că au fost încălcate normele de drept material prin aplicarea deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât prin aceasta nu ar fi fost dezlegată o chestiune de drept referitoare la aplicabilitatea sau nu a prevederilor Codul fiscal referitoare la incidenţa TVA în cazul remuneraţiilor reprezentând drepturi patrimoniale de autor şi nici în cazul în care legea recunoaşte un drept de a autoriza şi de a interzice utilizarea, cum este în situaţia acestor drepturi.

Prin decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 98 alin. (1) lit. g)/1) şi art. 1065 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Instanţa de apel a considerat că, în baza acestei decizii, se impune soluţia de înlăturare a taxei pe valoare adăugată din calculul remuneraţiilor datorate titularilor drepturilor de autor de opere muzicale întrucât raţionamentul din decizie este aplicabil prin analogie în cazul tuturor categoriilor de titulari de drepturi de autor sau conexe, raţiunile fiind identice.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că ‹‹raţiunile existente în cazul artiştilor şi interpreţilor executanţi ori ai titularilor drepturilor de reproducere [se regăsesc] şi în prezenta speţă, în sensul că titularii dreptului de autor de opere muzicale nu efectuează o prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terţ care le utilizează, prin retransmiterea de servicii şi programe prin cablu: nu este vorba despre o "prestare de servicii", ca operaţiune cu titlu oneros (echivalentul condiţiei "cu plată" din Legea nr. 571/2003); nu există un raport juridic în care au loc prestaţii reciproce între titularii drepturilor de autor, pe de o parte, sau, eventual, organismul de gestiune colectivă a unor asemenea drepturi şi, pe de altă parte, utilizatorii care le retransmit prin cablu. Obligaţia de a plăti prestaţii remuneratorii precum cele în discuţie în litigiul principal este impusă acestor producători şi importatori în temeiul legii naţionale, care determină şi cuantumul lor.

Prin urmare, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.››

Observând considerentele deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se constată că în raţionamentul său, pentru a determina dacă colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora reprezintă sau nu o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, ICCJ a socotit că sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele din Hotărârea din 18 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-37/16, ce priveau determinarea dacă în acel caz era vorba despre o prestare de servicii cu titlu oneros.

Pe parcursul soluţionării recursului a fost pronunţată, hotărârea CJUE din 21 ianuarie 2021, în cauza C-501/19, UCMR - ADA Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva Asociaţiei Culturale "Suflet de Român" prin care s-au statuat următoarele:

1) Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licenţă neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plăţii unor remuneraţii percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acţionează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.

2) Articolul 28 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, trebuie interpretat în sensul că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remuneraţiile care le sunt datorate în schimbul autorizaţiei de comunicare publică a operelor lor protejate, acţionează în calitate de "persoană impozabilă" în sensul acestui articol şi, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la aceşti titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final. Într-o asemenea situaţie, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remuneraţiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA). Titularii de drepturi de autor sunt la rândul lor obligaţi să emită către organismul de gestiune colectivă facturi cu TVA pentru prestaţia furnizată în temeiul remuneraţiilor primite.

În considerentele acesteia s-au reţinut, în cadrul paragrafului 38, următoarele: "O situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal se distinge astfel de cea din cauza în care s-a pronunţat Hotărârea din 18 ianuarie 2017, SAWP (C-37/16, EU:C:2017:22), sub două aspecte. Pe de o parte, există un raport juridic în cadrul căruia are loc un schimb de prestaţii reciproce între titularii drepturilor şi un consumator final al operei protejate. Pe de altă parte, se stabileşte o legătură directă între prestarea unui serviciu şi o contravaloare, remuneraţiile care trebuie plătite de consumatorul final constituind contrapartida efectivă a serviciului care poate fi individualizat, prestat de titularul dreptului de autor, în timp ce Curtea a statuat, la punctele 28-30 din hotărârea menţionată, că remuneraţiile în cauză, datorate de anumiţi producători şi importatori în temeiul legii naţionale care determina şi cuantumul acestora, urmăreau finanţarea compensaţiei echitabile în beneficiul titularilor drepturilor în discuţie."

În consecinţă, ţinând cont că raţionamentul ce a stat la baza deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a fundamentat, pentru calificarea raportului juridic legat de utilizarea drepturilor conexe ca fiind sau nu o prestare de servicii cu titlu oneros, pe aplicarea mutatis mutandis a considerentelor din Hotărârea din 18 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-37/16 (paragr. 97, 98, 106-109, 111 şi urm.), iar prin hotărârea CJUE din 21 ianuarie 2021, pronunţată în cauza C-501/19, s-a reţinut că o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal (raport juridic legat de utilizarea drepturilor de autor asupra unor opere muzicale prin comunicare publică) se distinge de cea din cauza în care s-a pronunţat Hotărârea din 18 ianuarie 2017, SAWP (C-37/16, EU:C:2017:22), sub două aspecte (parag. 38, redat mai sus), se constată că soluţia instanţei de apel de înlăturare a obligaţiei de plată a TVA, care s-a întemeiat tocmai pe aceste considerente ale deciziei nr. 48/2017 a rămas fără o susţinere legală, deci nemotivată.

Faptul că decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost pronunţată în legătură cu un litigiu generat de utilizarea neautorizată de către un post de radio de fonograme conţinând prestaţii ale unor artişti interpreţi sau executanţi, în timp ce hotărârea CJUE din 21 ianuarie 2021, pronunţată în cauza C-501/19 a fost pronunţată în legătură cu un litigiu generat de utilizarea autorizată, printr-o licenţă neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plăţii unor remuneraţii nu este de natură să schimbe concluzia menţionată anterior, atâta timp cât în deciziei nr. 48/2017 nu s-a făcut vreo astfel de distincţie sub aspectul determinării existenţei unei prestări de servicii cu titlu oneros. Dimpotrivă Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a avut în vedere în mod expres la această analiză raportul juridic direct legat de utilizarea drepturilor conexe (parag. 97, 98).

Nu se poate reţine că ar constitui o motivare nici argumentaţia subsidiară a instanţei de apel, conţinută în paragraful următor: "În orice caz, cel puţin în cazul despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească în ipoteza în care izvorul obligaţiei nu este unul contractual, potrivit art. 137 alin. (3), lit. b) din Legea nr. 571/2003 (normă preluată şi în următorul Codul fiscal în vigoare de la 1 ianuarie 2016, respectiv cel reglementat prin Legea nr. 227/2015) nu se datorează TVA.", având în vedere că nu rezultă modalitatea de raportare la circumstanţele speciale ale speţei, caz în care trebuie analizate şi apărările reclamantei, unele dintre ele formulate şi la solicitarea instanţei de recurs.

De altfel, dacă o astfel de soluţie ar fi rezultat cu evidenţă din acest text de lege nu există o explicaţie pentru care nu a fost preluată în decizia nr. 48/2017 ICCJ, menţionată anterior, atâta timp cât a fost una dintre opiniile (a doua) din practica judiciară, care se regăsesc la paragraful 54 al acestei decizii.

Pentru aceste considerente, instanţa de recurs a apreciat că se impune casarea deciziei atacate.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta S.C A. S.R.L., în prealabil se observă că în prima parte a acestuia sunt reluate criticile din apel ce vizau sentinţa pronunţată de prima instanţă de fond, critici care au fost analizate de instanţa de apel, o parte dintre ele fiind constatate fondate, de exemplu cele referitoare la pretinsa nelegalitate a sentinţei legate de obligarea pârâtei la plata TVA-ului. Astfel aceste critici nu reprezintă în sine motive de recurs, ci fac parte din expunerea parcursului procesual până la pronunţarea deciziei instanţei de apel atacate în fapt prin recursul de faţă.

Ca atare, obiectul analizei îl va constitui partea a doua din motivarea în fapt a recursului, ce vizează în mod expres decizia nr. 634/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

Este nefondată susţinerea că instanţa de apel nu ar fi verificat dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi de unde rezultă această răspundere.

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ. efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat.

Or, ţinând cont de aceste limite ale efectului devolutiv, instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva criticilor formulate în apel.

Instanţa de apel a reţinut că prin cererea de apel pârâta a susţinut că în speţă nu a fost dovedită condiţia faptei ilicite a comunicării operelor muzicale în mediul ambiental în perioada dedusă judecăţii, o eventuală posesie de aparatură audio nefiind echivalentă cu folosirea ori comunicarea de opere muzicale, că îi revenea reclamantei sarcina de a face proba comunicării de opere muzicale de către pârâtă în mijloacele sale de transport public de persoane şi că nu are calitatea de utilizator pentru că autovehiculele sale nu au casetofon sau radio CD montate.

Ca atare, în apel pârâta a criticat doar neîndeplinirea condiţiei răspunderii civile delictuale referitoare la săvârşirea unei fapte ilicite, care în speţă consta în comunicarea publică a operelor muzicale, condiţie care a fost analizată de către instanţa de apel, prin raportare la motivele concrete formulate în apel. Aceasta rezultă, de altfel, din menţionarea în mod expres la finalul acestei analize din cadrul considerentelor deciziei atacate a concluziei: "Prin urmare, criticile referitoare la inexistenţa faptei de comunicare publică a operelor muzicale în mijloacele de transport public vor fi înlăturate."

Recurenta a mai criticat modalitatea în care instanţa de apel a analizat motivele de apel legate de probarea îndeplinirii acestei condiţii sub mai multe aspecte, critici întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, recurenta pârâtă a arătat că instanţa de apel a refuzat aplicarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. referitoare la sarcina probei, în privinţa U.C.M.R.-A.D.A., apreciind că reclamantei nu i se poate cere să facă dovada îndeplinirii condiţiei comunicării operelor muzicale.

Această susţinere este nefondată, având în vedere că instanţa de apel nu a reţinut că reclamanta nu ar avea sarcina probei comunicării publice a operelor muzicale, ci că din dovedirea faptului că mijloacele de transport deţinute de către pârâtă erau dotate din fabricaţie cu mijloace de sonorizare rezultă calitatea pârâtei de utilizator de opere muzicale ce naşte prezumţia comunicării de opere muzicale.

Or, potrivit art. 250 C. proc. civ. dovada unui fapt se poate face şi prin prezumţii.

Odată făcută această dovadă de către reclamantă, pârâta avea obligaţia, în temeiul aceluiaşi articol 249 C. proc. civ., de a-şi dovedi susţinerile, administrând proba contrară.

Acesta este contextul în care instanţa de apel a analizat, conform art. 264 C. proc. civ. probele propuse de către pârâtă, inclusiv sub aspectul valorii probatorii a acestora.

Recurenta pârâtă a mai susţinut faptul că în mod nelegal au fost înlăturate înscrisurile depuse de pârâtă în probaţiune, pe motiv că nu au dată certă.

Este de observat că instanţa de apel a reţinut că "planşele foto şi celelalte înscrisuri depuse de pârâtă în apel (majoritatea nesemnate de conducătorii auto), nu răstoarnă această prezumţie, întrucât emană de la parte şi nu au o dată certă, care să ateste că nu sunt întocmite post factum."

Potrivit art. 278 alin. (1) C. proc. civ. data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalităţile prevăzute de lege.

Recurenta pârâtă nu a menţionat că ar fi fost realizată în cauză vreuna dintre modalităţile de dobândire a datei certe a înscrisurilor sub semnătură privată enumerate în cadrul punctelor 1-6 ale art. 278 alin. (1) C. proc. civ., susţinând doar că această condiţie a datei certe a înscrisurilor, despre care se susţine că ar fi registre interne, nu ar fi cerută persoanelor juridice private, fără a indica vreo dispoziţie legală în acest sens.

Sub acest aspect este de reţinut că instanţa de apel nu a constatat că înscrisurile administrate ca probă de către pârâtă ar fi reprezentate de registre interne, ci de ‹‹înscrisuri atestând dotările autovehiculelor la momentul predării - primirii între şoferii care intrau/ieşeau din cursă, înscrisuri care sunt bifate cu "nu" în dreptul menţiunilor "casetofon", "DVD", "televizoare", "microfon"››, care în majoritatea lor erau nesemnate de conducătorii auto, iar recurenta pârâtă nu a susţinut că ar fi administrat ca probă şi alte înscrisuri, constând în registre ale profesioniştilor, care să nu fi fost avute în vedere de instanţa de apel la aprecierea coroborată a probelor.

Mai mult, în speţă s-a pus problema opozabilităţii înscrisurilor faţă de alte persoane decât cele care le-au întocmit, fiind nerelevant, raportat la circumstanţele cauzei, faptul că aceste înscrisuri interne ale societăţii pârâte ar avea menirea de a monitoriza activitatea zilnică a conducătorilor auto şi starea tehnică a autovehiculelor.

Recurenta a invocat ca argument şi faptul că nici hotărârile judecătoreşti care se comunică părţilor nu poartă semnătura judecătorilor şi cu toate acestea sunt valabile.

Acest argument nu poate fi reţinut, având în vedere că exemplarul comunicat părţilor în temeiul art. 427 din C. proc. civ. şi art. 131 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Suprem al Magistraturii nr. 1375/2015, nu reprezintă originalul hotărârii judecătoreşti, ci o copie simplă. Potrivit art. 426 alin. (6) din C. proc. civ., numai cele două exemplare originale în care se întocmeşte hotărârea judecătorească trebuie să conţină semnăturile menţionate în art. 426 alin. (3) din C. proc. civ., astfel încât copia care se comunică nu trebuie să fie semnată. Ca atare, în ceea ce priveşte semnarea hotărârilor judecătoreşti şi valabilitatea acestora sunt reglementate dispoziţii speciale care nu sunt aplicabile situaţiei de fapt în speţă.

În ceea ce priveşte planşele foto, recurenta pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu i-ar fi solicitat să depună în format brut aceste fotografii pentru a se constata data efectuării lor. Prin aceasta se invocă de fapt omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care partea nu le-a propus şi administrat în condiţiile legii, critică ce nu poate fi formulată în căile de atac, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a mai susţinut, invocând de asemenea prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că, fără o justificare temeinică, instanţa de apel a înlăturat o parte şi nu a analizat cealaltă parte dintre probele administrate de către aceasta în susţinerea apărării potrivit căreia nu a utilizat fonograme care încorporau opere muzicale prin comunicare publică, întrucât instalaţiile de sonorizare ar fi fost deconectate/înlăturate din autovehicule ca urmare a dispoziţiei conducerii.

Aşa cum s-a reţinut anterior, instanţa de apel a motivat de ce planşele foto - din care rezultă că în diferite autovehicule din parcul său auto nu sunt montate casetofon sau radio CD în spaţiul corespunzător destinat aparatului de sonorizare, spaţiul respectiv fiind gol - şi celelalte înscrisuri - atestând dotările autovehiculelor la momentul predării-primirii între şoferii care intrau/ieşeau din cursă, înscrisuri care sunt bifate cu "nu" în dreptul menţiunilor "casetofon", "DVD", "televizoare", "microfon"-, depuse de pârâtă în apel, nu răstoarnă prezumţia comunicării publice a operelor muzicale, şi anume "întrucât emană de la parte şi nu au o dată certă, care să ateste că nu sunt întocmite post factum", pe lângă faptul că majoritatea nu erau semnate de conducătorii auto.

Referitor la susţinerea pârâtei că instanţa de apel nu ar fi analizat o parte dintre probele administrate, se constată că aceasta nu a arătat care probe nu au fost analizate, astfel că această susţinere nu poate fi verificată de către instanţa de recurs.

Astfel, nu se poate reţine sub aspectele menţionate anterior încălcarea dreptului la apărare şi, în consecinţă, a dreptului la un proces echitabil.

Recurenta pârâtă a mai arătat că instanţa de apel a reţinut în favoarea reclamantei incidenţa în speţă a Ordinului nr. 458/2002, fără a observa că acesta este abrogat.

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, Ordinul nr. 458/2002, pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea pe categorii a autobuzelor şi microbuzelor utilizate pentru transporturi publice de persoane prin servicii regulate în trafic naţional, nu a fost abrogat ci a fost modificat prin Ordinul nr. 1148 din 7 iulie 2014 al Ministerului Transporturilor publicat în Monitorul oficial nr. 544 din 23 iulie 2014. Deşi nu se menţionează expres în recurs, recurenta pârâtă a avut în vedere probabil abrogarea prevederilor referitoare la dotarea mijloacelor de transport cu radio şi casetofon sau CD-player, drept criteriu de clasificare a acestora.

Totuşi, această modificare nu este aplicabilă prezentului litigiu, având în vedere că perioada pentru care se solicită plata remuneraţiei în cauză este anterioară intrării în vigoare a Ordinului nr. 1148 din 7 iulie 2014.

Mai mult, licenţele de transport la care s-a raportat instanţa de apel pentru a ajunge la concluzia că mijloacele de transport erau dotate cu astfel de aparate sunt, de asemenea, anterioare acestei modificări.

Recurenta pârâtă a mai susţinut că în mod nelegal, raportat la normele din Legea nr. 8/1996 care reglementează folosirea şi utilizarea operelor muzicale, iar nu plata unor drepturi de autor pentru fiecare aparat, instanţa de apel a reţinut că prezenţa aparatului de radio şi casetofonului sau CD-payerului-ului la momentul clasificării dă naştere la plata drepturilor de autor.

Observând considerentele deciziei atacate, se constată că, într-adevăr, instanţa de apel a reţinut ca fiind dovedit prin probele administrate în cauză faptul existenţei la momentul clasificării mijloacelor de transport a aparatului de radio şi casetofonului sau CD-playerului.

Din această constatare a ajuns la concluzia că aceste aparate s-au aflat la bordul mijloacelor de transport în toată perioada care face obiectul litigiului, atâta timp cât probele administrate la solicitarea pârâtei nu au fost de natură a constitui dovada contrară, în sensul înlăturării acestui tip de aparate după achiziţionarea mijloacelor de transport.

Recurenta pârâtă susţine că pentru a se ajunge la concluzia comunicării publice a operelor muzicale nu era suficientă dovedirea dotării mijloacelor de transport cu acest tip de aparate, apte a fi folosite pentru a se realiza acest gen de comunicare, ci reclamanta ar fi trebuit să facă dovada faptului că pârâta ar fi folosit efectiv aceste aparate, eventual prin proba cu martori.

În acest sens recurenta pârâtă a invocat cauza CJUE C-306/05 Sociedad General de Autores y Editores de Espana (SGAE) contra Rafael Hoteles S.A. din care ar reieşi că simpla existenţă a aparaturii tehnice nu reprezintă în sine o comunicare în sensul Directivei 2001/29/CE, ci distribuirea unui semnal prin aparate tv de către un hotel către clienţii cazaţi în camere, indiferent de tehnica folosită pentru transmiterea semnalului, constituie comunicare publică în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă.

Referitor la cauza C-306/05 Sociedad General de Autores y Editores de Espana (SGAE) contra Rafael Hoteles S.A., este de remarcat că circumstanţele comunicării publice a unei opere prin intermediul televizoarelor instalate în camerele unui hotel sunt diferite de cele ale comunicării publice a operelor muzicale prin intermediul unui aparat de radio instalat la bordul unui mijloc de transport în comun.

În această cauză s-a făcut distincţie între simpla instalare a unor televizoare în camerele unui hotel şi distribuirea unui semnal către aceste televizoare, fără de care aceste aparate nu ar fi putut fi folosite de către clienţii hotelului.

În schimb, în cazul aparatelor de radio amplasate la bordul mijloacelor de transport în comun undele radio sunt receptate de antena acestora, fiind suficientă pornirea aparatului de radio de către conducătorul auto pentru a se realiza comunicarea publică.

Ţinând cont de dotarea acestor mijloace de transport cu aparate de radio şi, în mod implicit, de notorietatea faptului că în acest gen de mijloace de transport de regulă se difuzează muzică la aparatele de radio, instanţa de apel a prezumat comunicarea publică a operelor muzicale.

De altfel, în baza aceleiaşi situaţii de fapt de notorietate menţionate anterior, s-a stabilit în cadrul Deciziei nr. 266/2011 a Oficiul Roman pentru drepturile de autor (Metodologia privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publica a operelor muzicale in scop ambiental), care a fost menţionată în prima parte a recursului, remuneraţia datorată, printre alte activităţi, pentru "transporturi terestre sau maritime de pasageri".

Dată fiind această situaţie de fapt de notorietate, ţinând cont şi de prevederile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., nu se poate reţine susţinerea recurentei pârâte că reclamanta trebuia să dovedească cu martori faptul că în mijloacele de transport deţinute de către pârâtă se difuza muzică la aparatele de radio aflate în dotarea acestora.

Ca atare, contrar susţinerilor recurentei pârâte, instanţa de apel a prezumat situaţia de fapt a comunicării publice a operelor muzicale în mijloacele de transport deţinute de către pârâtă bazându-se pe împrejurări dovedite prin alte mijloace de probă sau notorii.

Recurenta pârâtă avea posibilitatea să facă dovada contrară pretinsă, posibilitate care nu a fost negată de instanţa de apel. În speţă, instanţa de apel a reţinut, aşa cum s-a menţionat anterior, că probele administrate de aceasta nu au întrunit condiţiile de opozabilitate, pentru a fi avute în vedere la aprecierea coroborată a probatoriului.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe pârâta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, reprezentând partea din onorariul de avocat, conform dovezilor aflate la dosar, aferentă soluţionării acestui recurs.

În temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Partea din onorariul de avocat aferent soluţionării acestui ultim recurs urmează a fi avută în vedere de către instanţa de apel la acordarea cheltuielilor de judecată, în funcţie de partea care va avea câştig de cauză în apel, raportat la pretenţiile care fac obiectul acestui recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 634A din data de 19 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe pârâta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, aferente soluţionării acestui recurs.

Admite recursul declarat de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva deciziei nr. 634A din data de 19 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 februarie 2021.