Appellate ruling vacated and remanded for retrial where court failed to state reasons in cadastral overlap suit; earlier judgment reinstated pending rehearing.

Şedinţa publică din data de 17 decembrie 2020

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Primul ciclu procesual:

Prin cererea înregistrată la data de 21.02.2008 pe rolul Judecătoriei Craiova, sub nr. x/2008, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi S.C. D. S.R.L., pentru a fi obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 1.690 mp şi să ridice platforma betonată, hala şi gardul de fier edificat pe proprietatea acesteia.

În motivarea acţiunii, a susţinut că, în baza titlului de proprietate nr. x/02.11.1999, este proprietara suprafeţei de 5000 mp teren extravilan situat în satul Branişte, cu E..

Acest teren a făcut obiectul documentaţiei cadastrale înregistrate la OCPI Dolj sub nr. x/28.07.2006, cu nr. cadastral x, iar, prin încheierea nr. 34158/06.09.2006, a fost intabulat în CF nr. x.

Pârâţii au achiziţionat treptat parcele de teren, pornind de la vest la est, ultima achiziţie fiind făcută de la moştenitorii numitului E..

În vara anului 2007, S.C. D. S.R.L. a demarat construcţia unei hale şi a ridicat un gard pe toată lungimea terenului, care ocupă aproape o treime din proprietatea reclamantei. Întrucât cunoştea semnele de hotar, reclamanta a constatat că pârâta S.C. D. S.R.L. tinde la acapararea proprietăţii sale, motiv pentru care a notificat-o să se retragă de pe terenul său. Ulterior, a constatat că, la momentul întocmirii documentaţiei cadastrale nr. x/02.07.2007, aparţinând pârâtei, s-a săvârşit o greşeală, recunoscută în cuprinsul adresei nr. x/09.11.2007 emisă de OCPI, existând o suprapunere parţială a celor 2 proprietăţi.

Pârâţii au formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât nu sunt proprietarii terenului revendicat de reclamantă, precum şi excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Craiova, având în vedere valoarea de circulaţie a suprafeţei revendicate.

La data de 05.05.2008, reclamanta a precizat cererea introductivă, cât priveşte suprafaţa revendicată, solicitând şi stabilirea liniei de hotar dintre proprietăţi, cu motivarea că pârâta S.C. D. S.R.L. a edificat gardul împrejmuitor cu încălcarea semnelor de hotar existente între cele 2 proprietăţi. Ulterior, la 26.05.2008, a chemat în judecată pe S.C. F. S.R.L., în calitate de proprietar al suprafeţei de teren învecinată cu proprietatea sa.

Fiind conceptată în cauză, pârâta S.C. F. S.R.L. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Craiova şi a formulat cerere de chemare în garanţie a numitelor G. şi H..

Prin încheierea de şedinţă din 13.10.2008, instanţa a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie, în baza art. 63 alin. (2) C. proc. civ.. A respins excepţia necompetenţei materiale, având în vedere evaluarea provizorie stabilită prin cererea de chemare în judecată şi situaţia modificării valorii obiectului acţiunii prin raportul de expertiză, rămânând învestită potrivit art. 181 C. proc. civ.. A luat act de declaraţia reclamantei de renunţare la judecată faţă de pârâta S.C. D. S.R.L..

Prin sentinţa nr. 11863/08.05.2009, Judecătoria Craiova a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta A., împotriva pârâtei S.C. F. S.R.L.; a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 2.455 mp, cu următoarele dimensiuni şi vecinătăţi: N - între punctele C - 14 distanţa de 4,14 m, vecin De (limita intravilan); E - între punctele 14 - 11, distanţa 280 m, vecin A., S - între punctele 11 - A, distanţa 13,47 m, vecin De 305; V - între punctele A - C, distanţa 278,80 m, vecin rest proprietate S.C. F. S.R.L.. A stabilit aliniamentul ce delimitează cele două proprietăţi conform raportului de expertiză efectuat de expert I., între punctele A - C din schiţa planului de amplasament; a obligat pârâta să desfiinţeze construcţia hală, ce ocupă terenul proprietatea reclamantei; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.378 RON.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel pârâta, prin care a solicitat modificarea în totalitate a hotărârii apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

În şedinţa publică din 01.02.2010, J., în calitate de mandatar al intimatei A., a depus la dosar precizare, prin care a arătat că reclamanta a decedat, menţionând numele moştenitorilor, care au fost introduşi în cauză, respectiv: K., L., M., N. şi J..

La data de 07.06.2010, instanţa a recalificat calea de atac ca fiind recurs, iar, prin decizia nr. 287/12.07.2010, Tribunalul Dolj a admis recursul recurentei-pârâte S.C. F. S.R.L., a casat sentinţa nr. 11863/08.07.2009 a Judecătoriei Craiova şi a reţinut cauza spre soluţionare, în primă instanţă, constatând că obiectul litigiului îl constituie revendicarea unei suprafeţe de teren evaluată la suma de 243.669 RON.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. x/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 2604/28.06.2011, Tribunalul Dolj, secţia comercială a respins, ca neîntemeiată, excepţia de inadmisibilitate; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi B.; a omologat raportul de expertiză tehnică judiciară din 30.05.2011, întocmit de expert O., a admis în parte acţiunea precizată de reclamanţii K., L., M., N. şi J.; a obligat pârâta S.C. F. S.R.L. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 3.747 mp situat în judeţul Dolj, parte din T22 P5, determinată de conturul punctelor: 20-8-12-25-24-22-20 pe planul de situaţie anexa 4 la raport, astfel: N - pe distanţa de 14,46 m, punctele 20-8; E - pe distanţa de 275,29 m puncte 8-12; S - pe distanţa de 12,81 m.p., punctele 12-25; V- pe distanţa de 274,61 m.p. punctele 25-24-22-20; a stabilit hotarul despărţitor dintre proprietăţile părţilor ca fiind linia dreaptă ce uneşte punctele 15-18 pe planul de situaţie, anexa 2 din raport dispuse astfel: punctul 15 - la distanţa de 108,50 m Est faţă de punctul 2 colţ tarla la N; punctul 18 la distanţa de 109 m Est faţă de punctul 14, colţ tarla la SV; a obligat pârâta S.C. F. S.R.L. să ridice gardul despărţitor construit pe terenul proprietatea reclamanţilor pe aliniamentul punctelor 8 la N - 12 la S, evidenţiat în anexa 4 la raport; a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei S.C. F. S.R.L. să ridice platforma betonată şi construcţiile edificate pe terenul proprietatea reclamanţilor; a respins acţiunea formulată faţă de pârâţii B. şi C. ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a luat act că reclamanţii au renunţat la acţiunea faţă de pârâta S.C. D. S.R.L.; a obligat pârâta S.C. F. S.R.L. la plata către reclamanţi a sumei de 5.278 RON, reprezentând cheltuieli de judecată şi la plata sumei de 2.813 RON către Statul Român, reprezentând taxă judiciară de timbru în cota parte aferentă reducerii acordate ca ajutor public judiciar.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că, în calitate de moştenitori ai defunctei A., reclamanţii sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului extravilan de 5.000 mp, situat în comuna Podari, sat Branişte, T22, P5, înscris în TP 2866-45304/02.11.1999, drept dobândit prin reconstituire conform legilor fondului funciar.

Din raportul de expertiză refăcut la 30.05.2011, întocmit de expert O., rezultă că terenul acestora se învecinează pe latura de vest cu terenul din T22 P4/1, deţinut de pârâta S.C. F. S.R.L. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.07.2007 şi a contractului de schimb autentificat sub nr. x/18.12.2007, teren pentru care fusese emis TP 1848-59001/21.11.1995.

În cauză, ambele părţi au întocmite lucrări de cadastru pentru terenurile pentru care deţin titluri de proprietate, dar lucrarea pârâtei nu respectă planul parcelar, în sensul că este amplasată mai către est, ocupând din terenul reclamanţilor suprafaţa de 3.747 mp, determinată de conturul punctelor 20-8-12-25-24-22-20 pe planul de situaţie anexa 4 la raport, astfel: N - pe distanţa de 14,46 m, punctele 20-8; E - pe distanţa de 275,29 m punctele 8-12; S - pe distanţa 12,81 mp, punctele 12-25; V - pe distanţa de 274,61 mp punctele 25-24-22-20. Expertul a reţinut că şi lucrarea de cadastru întocmită de reclamanţi este eronată, deoarece nici aceasta nu respectă planul parcelar, adică distanţa faţă de marginea tarlalei, şi prezintă o anumită rotire, dar eroarea este irelevantă în raport de obiectul cauzei, cererea urmând a fi analizată prin luarea în consideraţie a amplasamentului real, adică cel stabilit prin planul parcelar iniţial.

În speţă, raportul întocmit de expert a avut în vedere planul parcelar iniţial, aşa cum rezultă din adresa Primăriei Podari nr. 2548/10.06.2011, plan care nu a fost modificat în condiţiile legilor fondului funciar, deşi pârâta a prezentat şi un alt plan parcelar cu privire la care a susţinut că ar fi fost preferabil în zonă.

Pe terenul ocupat, pârâta a edificat o construcţie cu suprafaţa de 287 mp, evidenţiată în anexa 4, şi a amplasat un gard metalic pe aliniamentul punctelor 8 la N - 12 la S, adică pe terenul proprietatea reclamanţilor.

Instanţa a apreciat că pârâta este constructor de bună credinţă, deţinând terenul în baza unui just titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2007 şi contractul de schimb nr. x/2007, pe care l-a ocupat în baza unei documentaţii cadastrale greşite, întocmită de către vânzător. Faptul că pârâta a construit fără autorizaţie de construcţie, aşa cum susţin reclamanţii, nu este relevant, el vizând un eventual raport de drept administrativ ce excedează obiectului cauzei.

Conform măsurătorilor, hotarul despărţitor dintre proprietăţile părţilor este linia dreaptă ce uneşte punctele 15-18 pe planul de situaţie anexa 2 din raport, dispuse astfel: punctul 15 - la distanţa de 108,50 m E faţă de pct. 2 colţ tarla la N; punctul 18 la distanţa de 109 m E faţă de pct. 14 colţ tarla la SV.

Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 59/17.07.2013, îndreptată prin încheierea din 26.09.2013, a respins apelul declarat de reclamanţi, a admis apelul formulat de pârâta S.C. F. S.R.L., prin administrator judiciar provizoriu P. şi BNP Q., a schimbat sentinţa primei instanţe, în sensul că a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat pârâta să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 2.729 mp, conturul punctelor 200-109-136-52-45-203-202-200, conform anexei 3 şi suplimentului 3 la raportul de expertiză; a stabilit linia de hotar între proprietatea reclamanţilor şi proprietatea pârâtei pe aliniamentul dintre punctele 200-202-203 conform anexei 3 şi suplimentului 3 la raportul de expertiză; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat reclamanţii la 3.919 RON cheltuieli de judecată în apel (taxă de timbru, onorariu expert) către pârâtă.

În considerente, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că litigiul a rezultat din greşita poziţionare a suprafeţelor identificate în titlurile de proprietate la întocmirea lucrărilor de cadastru, care nu au respectat titlurile şi actele premergătoare eliberării lor de la punerea în posesie (documentaţia de cadastru întocmită pentru terenul reclamanţilor T22 P5 este deplasată spre est cu 3.34 m faţă de aliniamentului P5 aşa cum a fost poziţionată pornind de la limita de vest a tarlalei conform lăţimilor de la punerea în posesie; documentaţiile de cadastru întocmite pentru terenurile pârâtei T22 P4 sunt deplasate spre vest cu distanţa de 8,73 m faţă de aliniamentul P5 aşa cum a fost poziţionat pornind de la limita de vest a tarlalei conform lăţimilor de la punerea în posesie).

În cauză, expertul a procedat la identificarea parcelelor în conformitate cu planul cadastral de la punerea în posesie şi, în raport de poziţionarea corectă a parcelelor şi de situaţia de fapt creată prin ocuparea terenului conform documentaţiilor cadastrale, a determinat suprafaţa de teren ocupată de pârâtă din terenul reclamanţilor în 3 variante.

Având în vedere că punerea în posesie s-a început de la limita de vest şi că se impune respectarea dispoziţiilor legale privind zona de siguranţă a drumului, Curtea a apreciat ca justă varianta a treia din suplimentul 3 la raportul de expertiză.

Cât priveşte cererea de grăniţuire, a constatat că se impune a fi soluţionată corelativ cu cererea de revendicare, luându-se în considerare varianta a treia din suplimentul 3 la raportul de expertiză, linia de hotar fiind cea indicată între punctele 200-202-203, anexa 3 la raportul de expertiză.

A considerat, totodată, că cererea vizând ridicarea construcţiilor a fost corect soluţionată de instanţa de fond, întrucât, în speţă, pârâta a procedat la identificarea suprafeţei deţinute şi a ocupat terenul pe baza limitelor stabilite în lucrarea de cadastru efectuată de o persoană de specialitate, având convingerea că aceasta a fost corect întocmită. Pârâta nu a avut reprezentarea edificării halei metalice şi aleii betonate pe terenul altei persoane, ci, dimpotrivă, a avut convingerea că atât hala metalică, cât şi aleea betonată sunt construite pe terenul proprietatea sa. Pe de altă parte, lipsa autorizaţiei de construire constituie o problemă de respectare a prevederilor legale în raport cu autoritatea administrativă, la momentul edificării, şi nu vizează buna sau reaua credinţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 1905/13.06.2014, a respins, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva încheierii din data de 26.09.2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâta S.C. F. S.R.L., a casat decizia 59/17.07.2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Înalta Curte a reţinut că, dat fiind caracterul constitutiv al titlului de proprietate emis în procedura legilor fondului funciar, în mod corect instanţa de apel a procedat la soluţionarea cererii în revendicare prin raportare la planurile parcelare avute în vedere de autoritatea locală la momentul eliberării titlurilor de proprietate, nr. 2866/45304/2.11.1999 şi nr. 3227/28.05.2003.

În cauză, fiecare dintre părţi a procedat la întocmirea documentaţiei cadastrale în vederea intabulării dreptului lor de proprietate, astfel: recurenţii-reclamanţi la 28.07.2006 (fiindu-le atribuit nr. cadastral x), documentaţia cadastrală fiind înregistrată la OCPI Dolj sub nr. 30667 şi urmată de deschiderea cărţii funciare şi intabularea dreptului de proprietate în CF nr. x, prin încheierea nr. 34158/6.09.2006; autorii recurentei-pârâte (R.) au procedat la întocmirea propriei documentaţii cadastrale în anul 2007 (primind nr. cadastral x) şi la deschiderea CF nr. x prin încheierea nr. 39132/11.07.2007, intabulându-şi, la rândul lor, dreptul de proprietate.

Potrivit adresei Consiliului Local Podari nr. 5714/31.10.2007, "în perioada iunie 2006 - iulie 2007 nu s-a făcut reparcelare în T22 din comuna Podari, sat Branişte." OCPI Dolj, Serviciul Cadastru, prin adresa nr. x/9.11.2007, a confirmat că documentaţiile cadastrale pentru T22 P5 şi T22 P4/1 se suprapun parţial.

În acest context, instanţa de apel, pentru verificarea celor menţionate în această adresă şi obţinerea unor informaţii suplimentare, în mod legal a procedat la formularea unei solicitări către OCPI, care a răspuns prin adresa nr. x/25.01.2012 - emitentul a invocat imposibilitatea analizării comparative a coordonatelor unor imobile pentru care au fost executate măsurători în sisteme de proiecţie diferite, în sistem "Local" şi sistem "Stereografic 1970".

Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, art. 7 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) din Regulamentul privind conţinutul şi modul de întocmire a documentaţiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară, aprobat prin Ordinul ANCPI nr. 634/2006, a constatat că cele două sisteme de proiecţie (local şi stereografic 1970) sunt egal admisibile pentru realizarea documentaţiilor cadastrale, iar datele stabilite şi identificarea imobilelor realizate prin utilizarea oricăruia dintre ele trebuie să furnizeze date comparabile oficiului de cadastru care le recepţionează sau care le poate converti cu luarea în considerare a erorilor permise de regulament, dar care le şi poate cenzura ori chiar refuza spre recepţionare.

În consecinţă, documentaţiile cadastrale (care nu au o existenţă de sine stătătoare, fiind accesorii ale actelor de proprietate ale titularilor dreptului) trebuie să respecte şi să fie întocmite pe baza planurilor parcelare şi a schiţelor anexă ale acestora şi nu invers; ca atare, rezultă că în mod legal pricina a fost soluţionată pornindu-se de la această premisă, instanţa de apel dispunând, pe acest temei, încuviinţarea obiecţiunilor la expertiza topo şi stabilind ca expertul să se raporteze la planurile parcelare avute în vedere la punerea în posesie, conform încheierii din 13.09.2012; în plus, în expertizele efectuate în cauză, s-a reţinut că documentaţiile cadastrale ale ambelor părţi nu au respectat planul parcelar de la punerea în posesie, documentaţia întocmită pentru terenul reclamanţilor fiind deplasată spre E cu 3.34 m, în timp ce documentaţia pentru terenul pârâtei este deplasată spre V cu 8,73 m.

În schimb, planurile parcelare fiind întocmite de autoritatea emitentă a titlurilor de proprietate, în mod necesar instanţa de apel trebuia a stabili, în exercitarea mandatului dat către experţi, luarea în considerare şi respectarea reperelor fixe indicate prin adresele transmise la dosar de Primăria comunei Podari şi, respectiv, Consiliul Local Podari.

Astfel, Consiliul Local Podari a comunicat, prin adresa nr. x/25.10.2012, că în T22 s-a procedat la punerea în posesie începând cu partea de vest a tarlalei, cu parcela x până la parcela x, în E. Prin aceeaşi adresă, a precizat că limitrof DN 56, în partea de est a drumului (deci, cea de vest a tarlalei) exista un canal a cărui suprafaţă nu a fost pusă în posesie; la acest moment, acest canal nu mai există, fiind amenajat cu umplutură de pământ, fapt ce duce la identificarea eronată a limitei de la care s-a început punerea în posesie.

De asemenea, prin adresa nr. x/28.04.2011 emisă de Consiliul Local Podari, în care sunt redate aceleaşi coordonate cu privire la reperele fixe pentru punerea în posesie operată în T22, se precizează că suprafaţa totală a tarlalei este de 93.275 mp, că au fost emise 20 titluri de proprietate (expertiza efectuată în apel referindu-se la un număr de 17 titluri de proprietate, dosar apel şi, respectiv, 18 titluri de proprietate - fila x) ce însumează 91.600 mp, astfel încât a rămas la dispoziţia Comisiei Locale o suprafaţă de 1.675 mp (expertiza identificând alte suprafeţe, din acest punct de vedere).

În ce priveşte existenţa canalului în limita de vest a T22 (respectiv, la E de DN 56) este o împrejurare care a fost menţionată în mod constant de Comisia Locală Podari şi care a constituit reperul fix de la care s-a început punerea în posesie.

Cu toate acestea, a reţinut instanţa de recurs, în cauză, răspunzând unei obiecţiuni cu acest conţinut expertul a menţionat că, la întocmirea raportului de expertiză şi a schiţelor aferente identificării terenului, nu a avut în vedere şi adresa Consiliului Local Podari care făcea referire le existenţa şi poziţionarea unui canal pe limita de vest a T22; nici în cel de-al treilea supliment al raportului de expertiză nu s-a revenit asupra acestui aspect.

Ca atare, deşi indicată în mod repetat existenţa acestui canal ca reper fix, având în vedere că la momentul actual acesta nu mai există, va fi necesar ca, în rejudecare, autoritatea locală să ofere indicii precise cu privire la poziţionarea acestuia, sens în care instanţa va solicita relaţii.

În plus, Înalta Curte a considerat că în niciuna dintre adresele emise de autoritatea locală nu s-a precizat că la începerea punerilor în posesie şi, respectiv, cu ocazia întocmirii planului parcelar, Comisia Locală Podari ar fi avut în vedere dispoziţiile O.G. nr. 43/1997 referitoare la zona de siguranţă, unele dintre titlurile de proprietate fiind emise şi ulterior adoptării acestui act normativ; zona de siguranţă şi dimensiunile ei se regăsesc în anexa 1 la O.G. nr. 43/1997; dacă însă se are în vedere perioada anterioară anului 1997, se constată că dispoziţii similare referitoare la zona de siguranţă (a drumurilor judeţene ce interesează în speţă, întrucât T22 este învecinată la Vest cu DN 56) se regăsesc în art. 13 din acest act normativ, dar şi în anexa 3 a Legii nr. 43/1975 pentru stabilirea normelor privind proiectarea, construirea şi modernizarea drumurilor.

Cu toate acestea, cea de-a treia variantă din suplimentul la raportul de expertiză, de la dosar apel, valorifică dispoziţiile legale din O.G. nr. 43/1997 referitoare la zona de siguranţă, expertul prezumând (fără niciun alt indiciu în acest sens) că punerea în posesie s-a început de la o distanţă de 8 m de la axul drumului, aceasta fiind chiar varianta omologată de instanţă şi pe temeiul căreia s-a conchis că pârâta ocupă 2.729 mp din terenul reclamanţilor, suprafaţă pe care a fost obligată să o lase în deplină proprietate şi posesie.

Aşa fiind, pe lângă cele deja menţionate cu privire la relaţiile suplimentare ce se vor solicita Comisiei Locale Podari privind necesitatea poziţionării exacte a canalului până la acoperirea lui, în rejudecare, instanţa va solicita informaţii şi cu privire la faptul dacă, la momentul întocmirii planului de parcelare, s-au avut în vedere dispoziţiile O.G. nr. 43/1997 sau, după caz, ale art. 13 din Legea nr. 43/1975.

Înalta Curte a arătat că, după suplimentarea probatoriului cu înscrisuri şi lămurirea aspectelor menţionate, se va dispune efectuarea unei expertize topo de o echipă de trei experţi, conform art. 201 alin. (1) C. proc. civ. care să efectueze o nouă lucrare: a) în raport de planul parcelar de la efectuarea punerilor în posesie (nu şi a documentaţiilor cadastrale efectuate ulterior de părţi, pentru motivele arătate); b) prin luarea în considerare a punerii în posesie începând doar de la limita de Vest a T22 (de la limita de est, fiind un obiectiv inutil); c) cu respectarea reperului fix al canalului situat la limita de Vest (şi la E de DN 56) care, în prezent, nu mai există; d) şi avându-se în vedere cele ce se vor comunica de autoritatea locală cu referire la luarea în considerare sau nu de către Comisia Locală Podari a zonei de siguranţă, la momentul întocmirii planului parcelar şi al punerilor în posesie.

Al doilea ciclu procesual:

În rejudecare, prin decizia nr. 238/23.03.2017, îndreptată prin decizia nr. 4/08.06.2017 (dosar nr. x/2010), Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtei şi a schimbat sentinţa instanţei de fond, în sensul că a obligat pârâta să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 1.394 mp, situată în extravilanul judeţul Dolj, în T22, P5, delimitată de conturul poligonal 74,57,55,39,64,76,75,74, acoperită în întregime de platforma betonată; a stabilit linia de hotar între terenul reclamanţilor şi terenul pârâtei pe aliniamentul dintre punctele 39,55,57, conform anexei 1 I la completarea la raportul de expertiză întocmită în apel de experţii S., T. şi U., anexă aflată la dosar; a menţinut celelalte dispoziţii ale instanţei şi a obligat pe reclamanţi la 6.319 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

În cauză, s-a procedat la suplimentarea probatoriului cu înscrisuri, martori şi expertiză topografică.

Primăria Podari a răspuns, prin adresa nr. x/06.01.2015, în sensul că, la momentul punerii în posesie, în partea de V a T22 a existat ca reper un canal de desecare, a cărui suprafaţă nu a fost pusă în posesie, dar care nu mai există în prezent, fiind umplut cu pământ. Amplasarea fostului canal era la 12-12,5 m faţă de marginea DN 56 în S şi aproximativ la 5 m faţă de marginea DN56 în N, date preluate grafic din planul urbanistic general al localităţii Podari. Totodată, a precizat că, la întocmirea planului parcelar nu s-a avut în vedere zona de protecţie şi siguranţă a drumurilor şi canalelor. A ataşat extras din registrul cadastral al comunei Podari la 01.01.1990.

Cu adresa nr. x/04.03.2014, Primăria Podari a comunicat că nu poate preciza cine şi în ce moment a procedat la compactarea canalului, că fostul canal se află în vecinătatea de V a parcelei cu nr. 1 din schiţa parcelară a T22 şi că ar trebui să fie un teren liber, deoarece se află în afara zonei puse în posesie. A arătat că dimensiunile canalului au fost preluate grafic din planul urbanistic general, întocmit la scara 1:5.000. A precizat că planul cadastral al localităţii Podari, care însoţeşte registrul cadastral al parcelelor, a fost transmis odată cu adresa nr. x/06.01.2015 şi că planul parcelar deţinut de comisia locală referitor la T22, la data punerii în posesie, a fost deja înaintat, ca anexă, la adresa cu nr. x/25.10.2012. A ataşat o copie a PUZ din 2008.

În urma probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut că toate lucrările de specialitate întocmite în cauză au constatat că pârâta ocupă o parte din terenul reclamanţilor fără drept, deoarece aceasta a desfiinţat gardul şi unele dintre reperele de hotar dintre proprietăţi, iar experţii desemnaţi în rejudecare au stabilit că, însumând suprafeţele de teren deţinute de pârâtă (ori succesorii săi cu titlu particular), aceasta are mai mult teren decât cel rezultat din actele de proprietate, iar suprafaţa în plus este aproximativ egală cu aceea care le lipseşte reclamanţilor, după ce pârâta a mutat hotarul dintre proprietăţile părţilor şi a construit o hală şi o alee de acces. Totodată, Curtea a apreciat că, documentaţiile cadastrale fiind greşite, atât reclamanţii, cât şi pârâta au fost de bună-credinţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 1536/10.10.2017 (dosar nr. x/2017), a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă, a casat deciziile nr. 238/23.03.2017 şi nr. 4/08.06.2017, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceiaşi curte de apel, reţinând că instanţa de rejudecare nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt, astfel cum s-a statut prin decizia de casare, pentru ca instanţa de control judiciar să verifice corect aplicarea legii.

Astfel, a constatat că, deşi instanţa de apel a ordonat administrarea de probe referitoare la poziţionarea şi dimensiunile canalului la momentul punerii în posesie, dovezile depuse nu sunt concludente în condiţiile în care datele preluate de instanţă se regăsesc în anexa PUG din anul 2008, înscrisuri contestate de reclamanţi pentru că nu sunt semnate pentru conformitate de administraţia locală. Tot cu privire la acest canal se afirmă de Primăria comunei Podari, prin adresa de la fila x din apel, că acesta a existat, dar s-a aflat în afara zonei puse în posesie. Pe de altă parte, pârâta, în mod constant a învederat că nu deţine în proprietate întreaga suprafaţă de 25.000 mp, dar, cu toate acestea, instanţa de apel, nu a motivat de ce a înlăturat această apărare.

Mai mult, a considerat că instanţa de apel a respins, fără motivare, cererile părţilor privind citarea experţilor pentru a da lămuriri ori pentru efectuarea unei noi expertize tehnice (încheierea de la 16 martie 2017) şi a dezvoltat argumente contradictorii referitoare la buna sau reaua credinţă a părţii pârâte şi nu a arătat de ce desfiinţarea gardului şi a reperelor de hotar, cu ignorarea şi a faptului că autoarea reclamanţilor a notificat cu privire la ocuparea terenului proprietatea sa, nu reprezintă elemente ce ar putea contura înfrângerea prezumţiei de bună-credinţă.

Al treilea ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 541/24.04.2018, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă, a schimbat sentinţa nr. 2604/28.06.2011 a Tribunalului Dolj, secţia comercială, în sensul că a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 1.483 mp, situată în extravilanul judeţul Dolj, T22 P5, delimitată prin punctele 64,39,55,57,63 (conform planului de situaţie existent la dosar x/2010); a stabilit linia de hotar între terenurile părţilor pe aliniamentul dintre punctele 64 şi 63, a dispus ridicarea halei metalice şi a platformei betonate executate de pârâtă pe terenul reclamanţilor şi compensarea în totalitate a cheltuielilor de judecată .

Instanţa de apel a constatat că, din raportul de expertiză efectuat în rejudecarea după casare, rezultă că imobilul pârâtei ocupă din imobilul reclamanţilor o suprafaţă de 1.483 mp (răspuns obiectivul 2) şi că suprafaţa de teren din proprietatea reclamanţilor afectată de platforma betonată edificată de pârâtă este de 1.395 mp şi reprezintă diferenţa dintre suprapunerea a 1.483 mp şi suprafaţa de 88 mp ocupată de hala pârâtei.

Astfel, reiese că pârâta ocupă o parte din terenul reclamanţilor fără drept, că aceasta a desfiinţat gardul şi unele dintre reperele de hotar dintre proprietăţi şi că, însumând suprafeţele de teren deţinute de pârâtă, aceasta are mai mult teren decât cel rezultat din actele de proprietate, iar suprafaţa deţinută în plus este aproximativ egală cu aceea care le lipseşte reclamanţilor, după ce pârâta a mutat hotarul dintre proprietăţile părţilor, a construit o hală şi o alee de acces.

Din actele de proprietate ale părţilor şi din expertizele efectuate, Curtea a apreciat că suprapunerea faptică parţială a terenurilor este rezultatul unei documentaţii eronate efectuată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.07.2007, încheiat între doi dintre autorii pârâtei, ulterior intabulării dreptului de proprietate al reclamanţilor.

Cum reclamanţii sunt cei care şi-au înscris cei dintâi titlul lor în cartea funciară, rezultă că aceştia sunt şi primii în drept şi beneficiază de principiul forţei probante a înscrierii dobândirii unui drept real imobiliar în favoarea lor, acest singur criteriu fiind suficient pentru a se da câştig de cauză acestora în compararea titlului lor cu cel al pârâtei.

De asemenea, cum pârâta este un constructor de rea-credinţă, opţiunea reclamanţilor privind obligarea acesteia la demolarea construcţiilor edificate pe terenul lor se circumscrie dispoziţiilor art. 494 din C. civ., astfel că a fost obligată pârâta la demolarea halei metalice şi a platformei betonate ridicate pe terenul reclamanţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei, secţia I civilă, prin decizia nr. 3368/04.10.2018 (dosar nr. x/2017), a admis recursul declarat de pârâta S.C. F. S.R.L., prin administrator judiciar V. împotriva deciziei nr. 541/24.04.2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceiaşi curte de apel, reţinând că, în rejudecare, instanţa de apel nu numai că nu a administrat nicio probă, în vederea lămuririi situaţiei de fapt, în limitele impuse prin decizia de casare, dar a respins cererile de probatorii ale părţilor, fără a argumenta în vreun fel această dispoziţie. Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ.. În acelaşi context, reinterpretând probatoriul administrat în fazele procesuale anterioare, Curtea a avut în vedere concluziile primului raport de expertiză, fără a motiva de ce a înlăturat completările ulterioare, ceea ce conduce, de asemenea, la încălcarea textului de lege sus menţionat. Totodată, respingând cererea de probatorii, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., necesitatea administrării probelor pentru individualizarea terenurilor în litigiu, prin stabilirea vecinătăţilor şi lungimea laturilor, poziţionarea şi dimensiunile canalului la momentul punerii în posesie, fiind obligatorie pentru judecătorii fondului.

Al patrulea ciclu procesual:

Prin decizia nr. 304/14.07.2020, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins apelul reclamanţilor declarat împotriva sentinţei nr. 2604/28.06.2011, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia comercială; a admis apelul formulat de pârâta S.C. F. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat, în parte, hotărârea apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 1.179 mp, situat în comuna Podari, sat Branişte, jud. Dolj, parte din T22 P5, determinat de conturul punctelor 74-75-71-4, pe planul de situaţie anexa 4* din răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză; a stabilit hotarul despărţitor dintre proprietăţile părţilor ca fiind linia dreaptă ce uneşte punctele 74-75 pe planul de situaţie anexa 4* din răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză şi a menţinut restul dispoziţiilor; a admis, în parte, cererea de majorare a onorariului experţilor, în sensul că a dispus majorarea onorariului celor 3 experţi cu câte 2.000 RON pentru fiecare expert (în total 6.000 RON) şi a obligat apelanţii-reclamanţi şi apelanta-pârâtă la câte 3.000 RON fiecare, cu titlu de onorariu de expert.

În rejudecare, instanţa de apel a încuviinţat efectuarea unei noi expertize tehnice şi a dispus emiterea unei adrese către Consiliul Local Podari, prin care a solicitat să înainteze instanţei documente din care să rezulte existenţa canalului situat în T22, extravilan din sat Branişte, comuna Podari, limitrof DN 56, în partea de est a drumului şi să comunice care erau dimensiunile canalului la data punerii în posesie, la care Primăria Podari a răspuns prin adresa nr. x/15.04.2019.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a avut în vedere că lucrarea efectuată de către experţii desemnaţi, W., X. şi Y., răspunsul la obiecţiuni, dar şi opiniile celor 2 experţi asistenţi au evidenţiat existenţa mai multor variante, însă cea care corespunde indicaţiilor obligatorii ale instanţei supreme este varianta din planul de situaţie anexa 4*, din răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză .

Din concluziile raportului de expertiză reiese indubitabil că pârâta ocupă o parte din terenul reclamanţilor fără drept, aşa încât, faţă de prevederile art. 480 C. civ., urmează a fi obligată să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 1.179 mp situat în comuna Podari, sat Branişte, judeţul Dolj, parte din T22 P5, determinat de conturul punctelor 74-75-71-4, pe planul de situaţie anexa 4* din răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză .

Cum acţiunea în revendicare a fost admisă în parte, urmează a fi admisă şi cererea privind stabilirea hotarului despărţitor dintre proprietăţile părţilor ca fiind linia dreaptă ce uneşte punctele 74-75 pe planul de situaţie anexa 4*, din răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză .

Cât priveşte capătul de cerere privind ridicarea construcţiilor, instanţa a apreciat că a fost corect soluţionat la fond, de vreme ce construcţiile nu au fost ridicate pe terenul reclamanţilor.

Referitor la cererea de majorare formulată de experţi, Curtea, în funcţie de dovezile justificative, a dispus majorarea onorariului celor 3 experţi cu câte 2.000 RON pentru fiecare expert (în totalitate 6000 RON), urmând ca părţile să suporte în mod egal majorarea onorariului, de câte 3.000 RON.

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanţii N., K., L., M., J. şi pârâta S.C. F. S.R.L., prin administrator judiciar V..

Prin încheierea nr. 2055/21.10.2020 (dosar nr. x/2017), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia, spre competentă soluţionare, secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă sub nr. x/2017.

1. În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia nr. 304/14.07.2020 este criticabilă cât priveşte modalitatea de soluţionare a petitului având ca obiect revendicarea, cu consecinţe directe asupra modalităţii de grăniţuire a proprietăţilor părţilor litigante, fiind încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Astfel, a fost omologată o variantă de identificare a proprietăţilor în condiţiile în care dispoziţiile deciziilor de casare nu au fost interpretate şi aplicate în mod corect, delimitarea parcelelor din cadrul T22 s-a făcut în funcţie de un canal a cărui existenţă nu s-a demonstrat niciodată ca fiind reală, iar grăniţuirea oferă doar aparent posibilitatea reclamanţilor de a-şi reîntregi proprietatea, întrucât terenul acestora este mult deplasat spre Est.

În cauză, principala raţiune pentru care s-a trimis cauza spre rejudecare a fost aceea ca instanţa de apel să facă verificări cu privire la existenţa unui canal situat în paralel cu DN56, precum şi referitor la amplasarea acestuia. Doar în măsura în care se dovedea, prin înscrisuri certe, că acest canal a existat şi a influenţat punerea în posesie a părţilor în litigiu, se punea în discuţie, mai departe, soluţionarea cauzei ţinându-se seama în mod imperios de acest fapt. Astfel spus, respectarea considerentelor deciziei de casare nu trebuie transpuse în realizarea unor acte procedurale fără un suport legal şi o motivaţie faptică.

Într-adevăr, la momentul pronunţării deciziei nr. 1905/13.06.2014 Înalta Curte a luat în considerare o informaţie oferită de Primăria Podari, cu referire la existenţa unui canal, însă niciodată nu s-a probat amplasamentul acestuia (canalul nu a fost pus în evidenţă de înscrisurile ce configurau întreg inventarul comunei înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, nu s-a regăsit nici în planul parcelar care a stat la baza punerii în posesie a autoarei reclamanţilor, ci apare, pentru prima dată, într-o planşă ce s-a dorit a fi anexa PUG din anul 2008, pe care nimeni nu a semnat-o pentru conformitate). Or, acest PUG, din 2008, a avut în vedere un plan parcelar modificat, despre care chiar Înalta Curte a precizat expres că nu va fi luat în considerare, ci urmează ca identificarea imobilelor celor două părţi să se raporteze la actele primare ale reconstituirii dreptului de proprietate.

Mai mult, chiar dacă s-ar avea în vedere existenţa unui canal, se poate observa din planşa întocmită de comisia de experţi că nu a fost identificat acest canal conform dimensiunilor comunicate de autoritatea locală.

În acest context, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea acţiunii în revendicare, obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 2.481 mp, identificat în raportul de expertiză întocmit în apel, admiterea capetelor de cerere privind obligarea pârâtei la demolarea construcţiei (hală), ce ocupă suprafaţa de teren de 63 mp, aflată în proprietatea reclamanţilor, a platformei betonate, situate între pct. 64-4-33-66 şi a gardului despărţitor, aflat între punctele 62-64.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat, sub aspectul modalităţii de soluţionare a petitului în obligaţie de a face, că nimic nu justifică menţinerea dispoziţiilor referitoare la gardul existent şi platforma betonată.

Câtă vreme aliniamentul corect al gardului despărţitor ar fi determinat de punctele 74-75 (în varianta reţinută în decizie) şi, respectiv, 62-64 (astfel solicitată de subsemnaţii), iar gardul existent nu respectă niciunul dintre aceste aliniamente, este de neînţeles de ce anume instanţa de apel a dispus implicit menţinerea acestui gard despărţitor, răspunsul oferit de comisia de experţi la obiectivul nr. 4 propus fiind că acesta se află pe linia 4-32-33.

De altfel, sub acest aspect instanţa de apel a fost extrem de succintă în motivare, într-o singură frază.

În cauză, în mod surprinzător, instanţa de fond a considerat că aceste construcţii trebuie păstrate în continuare, plecând de la ideea că a existat buna credinţă a constructorului la momentul edificării acestora, concluzie menţinută iniţial de instanţa de apel, în primul ciclu procesual, argumentul de esenţă fiind acela că pârâta a procedat la edificarea acestor construcţii cu convingerea că acest teren îi aparţine, având în vedere limitele stabilite prin documentaţia cadastrală delimită pentru proprietatea sa. Or, în speţă, nu are nicio relevanţă împrejurarea că documentaţia cadastrală a fost greşit întocmită, nici măcar că nu ar fi trebuit recepţionată, fiind realizată printr-o suprapunere parţială cu documentaţia cadastrală a terenului reclamanţilor.

Motivarea instanţei de apel este însă combătută prin prisma dovezilor existente la dosar, care demonstrează că în cauză s-a făcut o greşită aplicare a normelor de drept substanţial în materie. Dovada relei credinţe a pârâtei-constructor este oferită de declaraţiile martorilor, din care reiese că terenul ce a aparţinut autoarei reclamanţilor a fost delimitat prin semne vizibile, pârâta modificând dimensiunile terenului prin extinderea şi amplasarea gardului şi ridicarea unei hale metalice pe suprafaţa acaparată. Pârâta nu poate beneficia de prezumţia de constructor de bună credinţă câtă vreme platforma betonată este construită până la limita gardului, iar hala metalică este lipită de acelaşi gard, ce delimitează proprietăţile în litigiu. Aceasta stare de fapt, respectiv nerespectarea limitelor propriei documentaţii cadastrale, este menţinută şi de raportul de expertiză tehnică întocmit de expert Z..

Nu în ultimul rând, un aspect esenţial pentru a determina calificarea pârâtei ca fiind constructor de bună sau de rea credinţă este stabilirea modalităţii în care s-au realizat aceste lucrări - cu sau fără autorizaţie legală.

Or, în cauză aspectul reţinut chiar de către instanţa de fond - lucrările de construire atât a halei metalice, cât şi a platformei betonate sunt făcute fără nicio autorizaţie legală - determină indubitabil caracterul de constructor de rea credinţă a pârâtei. A aprecia că o lucrare efectuată de către o persoana fără autorizaţie de construire este una legală şi nu impune demolarea sa în considerarea caracterului de constructor de bună credinţă a celui ce edifică încalcă în mod flagrant dispoziţiile art. 1 şi 28 din Legea nr. 50/1991.

Ca atare, menţinerea unor lucrări în detrimentul proprietarului vecin, care nu are nicio culpă procesuală sub acest aspect, şi, mai mult, creând premisa în viitor că ar putea fi obligat chiar la plata acestora, reprezintă o soluţie profund nelegală, ce consfinţeşte practic nerespectarea legislaţiei în domeniul construcţiilor.

În consecinţă, păstrarea acestei soluţii ar echivala cu obligarea recurenţilor-reclamanţi la efectuarea unor cheltuieli suplimentare pentru aducerea în stare de folosinţă şi normală exploatare a terenului.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că, în mod greşit, instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., câtă vreme partea adversă a căzut în pretenţii, aspect ce impunea obligarea acesteia la plata integrală a cheltuielilor de judecată, inclusiv cele realizate de aceştia în faţa Judecătoriei Craiova, precum şi a tuturor cheltuielilor efectuate până în prezent, neexistând niciun motiv de acordare în parte/compensare/neacordare a acestora, având în vedere poziţia procesuală a pârâţilor.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

2. Recurenta-pârâtă S.C. F. S.R.L., prin administrator judiciar V.., a solicitat admiterea recursului şi casare deciziei atacate.

A învederat că, la data punerii în posesie, s-a avut în vedere canalul existent fizic în acel moment, situat la vestul T22, la marginea DN56, reper de la care s-a făcut trimiterea în posesie, de la vest către est, canal ale cărui dimensiuni însă nu sunt cunoscute cu exactitate, ci doar aproximate.

În cauză, prin răspunsul la obiectivele încuviinţate iniţial de către instanţa de apel, conform exigenţelor impuse în decizia de casare nr. 1905/13.06.2014, s-a întocmit un plan parcelar conform documentaţiilor cadastrale, din care rezultă că lucrarea de cadastru realizată pentru parcela P5, aparţinând reclamanţilor, este greşită, în sensul că prezintă o rotaţie semnificativă cu partea din S către V, nerespectând planul parcelar şi paralelismul dintre laturile de E şi V cu celelalte parcele; din acelaşi plan întocmit de către experţi, se poate observa cu uşurinţă că parcela P6, care nu are întocmită documentaţia cadastrală, are o suprafaţă mai mare de 5.000 mp, excedent generat de rotaţia cadastrului întocmit greşit pentru parcela P5.

Raportat la aceste constatări ale experţilor, recurenta-pârâtă a considerat util soluţionării cauzei propunerea unui obiectiv suplimentar, ca experţii să măsoare suprafaţa de teren existentă de la limita de est a parcelei P4/1 la limita de vest a parcelei P7 (a următoarei parcele ce este situată după parcela P5 deţinută de către reclamanţi).

Prin răspunsul oferit de către experţi, s-a constatat în mod expres că suprafaţa de teren compusă din parcelele P5 şi P6, suprafaţa măsurată de la limita de est a parcelei P4/1 la limita de vest a parcelei P7, este de 9.806 mp. Or, acest aspect relevă clar că această suprafaţă este cea necesară parcelelor P5 şi P6.

În speţă, însă, instanţa de apel nu a luat în considerare aceste aspecte, soluţia pronunţată fiind rezultatul unei aprecieri eronate a probatoriului administrat, care era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii.

Faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 7-11 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că, soluţionând fondul cauzei, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, decizia apelată întemeindu-se pe o greşeală gravă de fapt, respectiv pe motive contradictorii, neconforme cu probatoriul din dosar.

Practic, în situaţia în care persoana care a întocmit documentaţia cadastrală pentru parcela P5 şi-ar fi îndeplinit obligaţia să ţină cont de parcelele P1, P2 şi P3, care la momentul respectiv aveau cadastru, îngrădiri şi construcţii, apoi să materializeze în teren şi lăţimile parcelelor P4/1 şi P4/2, precum şi P5, şi nu şi-ar fi luat un punct de reper total eronat, nu ar fi existat niciun fel de suprapunere, întrucât toate cadastrele din tarla ar fi fost paralele şi, ca urmare, nici nu ar mai fi existat un surplus între parcelele P5 şi P6.

Acest aspect a fost sesizat şi de către OCPI Dolj, care, prin adresa nr. x/09.11.2007 emisă către autoarea A., a arătat că, din analiza celorlalte documentaţii cadastrale avizate pentru parcelele P1, P2 şi P3 se constată că imobilele erau împrejmuite la data întocmirii documentaţilor cadastrale, fiind imobile cu limite materializate prin elemente stabile în timp, clar identificabile.

Astfel, prin simpla observare a planului realizat de experţi se constată că toate lucrările de cadastru întocmite respectă paralelismul laturilor, numai parcela P5 prezintă o rotaţie semnificativă, în sarcina recurentei-pârâte neputând fi reţinută vreo culpă pentru generarea acestei situaţii.

Drept urmare, singura motivare a hotărârii pronunţate este aceea că "varianta din planul de situaţie anexa 4* este cea care corespunde indicaţiilor obligatorii ale instanţei supreme".

Aceasta susţinere nu este una neadevărată, însă, pentru justa soluţionare a cauzei instanţa de apel trebuia să aibă în vedere indicaţiile instanţei supreme (ce au fost respectate întocmai prin obiectivele stabilite experţilor), nefiind însă ţinută de aceste îndrumări în pronunţarea hotărârii, ci avea obligaţia să se raporteze la întreg materialul probator încuviinţat şi administrat în dosar.

Pe de altă parte, motivarea instanţei de apel trebuia să răspundă exigenţelor părţilor, adică diferitelor capete de cerere şi mijloacelor de apărare. Această garanţie este esenţială, deoarece permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate şi, deci, că judecătorul a ţinut cont de ele.

Or, în cauza dedusă judecăţii, hotărârea atacată nu întruneşte aceste exigenţe, judecătorii apelului omiţând să ia în considerare şi să se pronunţe pe aspectele esenţiale în soluţionarea pricinii, tranşate de către experţi în cuprinsul raportului de expertiza întocmit şi dezvoltate de recurenta-pârâtă mai sus.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că pe suprafaţa parcelei P4/1 este edificată o hala de producţie, care are amplasate agregatele specifice exact pe suprafaţa de care urmează a fi privată în contextul rămânerii definitive a hotărârii recurate, or, acest aspect va pune în imposibilitate de funcţionare producţia societăţii, aducând prejudicii imense şi pierderi de locuri de muncă.

Pe cale de consecinţă, întrucât terenurile din T22 aparţin şi altor proprietari, nu numai părţilor implicate în litigiu, faţă de dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., a învederat că hotărârea apelată ar trebui să nu se răsfrângă asupra terţilor şi să nu afecteze dreptul sau limitele de proprietate ale acestora.

Această concluzie se desprinde şi din obligativitatea instanţei de a respecta principiul proporţionalităţii în soluţionarea unei cauze, care răspunde ideii de evitare a utilizării disproporţionate a sancţiunilor care implică o privare sau o restricţie a libertăţii, cu atât mai mult cu cât, potrivit celor stabilite de către experţi, suprafaţa de teren de care sunt lipsiţi în fapt reclamaţii din cauza întocmirii eronate a propriului cadastru nu se află în posesia pârâtei, ci în partea de E a limitei actuale de proprietate a parcelei P5. Dacă se respectă actuala linie de hotar, respectiv linia care uneşte punctele 105-106 de pe planul parcelar anexat, dintre parcela P4/1 şi P5, există, fizic, teren suficient către E pentru toate parcelele, începând cu P5 şi terminând cu P17, ultima către E a T22.

Prin întâmpinare, recurenţii-reclamanţi au invocat nulitatea recursului declarat de către recurenta-pârâtă, iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului părţii adverse.

Recurenta-pârâtă, prin întâmpinare, a pus concluzii de respingere a recursului formulat de recurenţii-reclamanţi.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin prima decizie de casare pronunţată în cauză (decizia nr. 1905/13.06.2014), instanţa de recurs a menţionat că, deşi indicată în mod repetat existenţa în T22 a unui canal ca reper fix, având în vedere că la momentul actual acesta nu mai există, va fi necesar ca, în rejudecare, autoritatea locală să ofere indicii precise cu privire la poziţionarea acestuia până la acoperirea lui, dar şi referitor la faptul dacă, la momentul întocmirii planului de parcelare, s-au avut în vedere dispoziţiile O.G. nr. 43/1997 sau, după caz, ale art. 13 din Legea nr. 43/1975.

În temeiul art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte a statuat în sensul că, după suplimentarea probatoriului cu înscrisuri şi lămurirea aspectelor anterior arătate, instanţa de rejudecare va dispune efectuarea unei expertize topo de o echipă de trei experţi, care să efectueze o nouă lucrare: a) în raport de planul parcelar de la efectuarea punerilor în posesie (nu şi a documentaţiilor cadastrale efectuate ulterior de părţi); b) prin luarea în considerare a punerii în posesie începând doar de la limita de Vest a T22 (de la limita de est, fiind un obiectiv inutil); c) cu respectarea reperului fix al canalului situat la limita de Vest (şi la E de DN 56), care, în prezent, nu mai există; d) şi avându-se în vedere cele ce se vor comunica de autoritatea locală cu referire la luarea în considerare sau nu de către Comisia Locală Podari a zonei de siguranţă, la momentul întocmirii planului parcelar şi al punerilor în posesie.

Conform relaţiilor obţinute în rejudecare, de la Primăria Podari, a rezultat că: la momentul punerii în posesie, în partea de V a T22 a existat ca reper un canal de desecare, a cărui suprafaţă nu a fost pusă în posesie, dar care nu mai există în prezent, fiind umplut cu pământ şi că ar trebui să fie un teren liber; amplasarea fostului canal era la 12-12,5 m faţă de marginea DN 56 în S şi aproximativ la 5 m faţă de marginea DN56 în N, datele fiind preluate grafic din planul urbanistic general al localităţii Podari; la întocmirea planului parcelar nu s-a avut în vedere zona de protecţie şi siguranţă a drumurilor şi canalelor. La dosar au fost ataşate extras din registrul cadastral al comunei Podari la 01.01.1990 şi o copie a PUZ din 2008.

Aceste dovezi au fost considerate ca fiind neconcludente de către instanţa de recurs în al doilea ciclu procesual.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei, secţia I civilă, prin decizia nr. 3368/04.10.2018, pronunţată în cel de-al treilea ciclu procesual, a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la curtea de apel, reţinând că, în rejudecare, instanţa de apel nu numai că nu a administrat nicio probă, în vederea lămuririi situaţiei de fapt, în limitele impuse prin decizia de casare, dar a respins cererile de probatorii ale părţilor, fără a argumenta în vreun fel această dispoziţie.

Ulterior, în rejudecare, în cel de-al patrulea ciclu procesual, prin încheierea din 02.04.2019, instanţa de apel a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice şi emiterea unei adrese către Consiliul Local Podari, prin care s-a solicitat înaintarea documentelor din care rezultă existenţa canalului situat T22, limitrof DN 56, în partea de est a drumului, şi comunicarea dimensiunilor canalului la data punerii în posesie, răspunsul fiind înaintat prin adresa nr. x/15.04.2019 .

Ca situaţie de fapt, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai defunctei A., sunt proprietarii terenului extravilan de 5000 mp, situat în judeţul Dolj, T22 P5, conform titlului de proprietate nr. x/02.11.1999, iar pârâta este proprietara suprafeţei de 5000 mp, din T22 P4/1, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.07.2007, ambele terenuri având documentaţie cadastrală, fiind intabulate în cartea funciară.

Instanţa de apel a constatat că lucrarea efectuată de către experţii desemnaţi, răspunsul la obiecţiuni, dar şi opiniile celor 2 experţi asistenţi au evidenţiat existenţa mai multor variante, însă cea care corespunde indicaţiilor obligatorii ale instanţei supreme este varianta din planul de situaţie anexa 4* din răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză.

A concluzionat că reiese, indubitabil, din concluziile raportului de expertiză efectuat, că pârâta ocupă o parte din terenul reclamanţilor fără drept, motiv pentru care, faţă de prevederile art. 480 C. civ., urmează a o obliga să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 1.179 mp, situat în comuna Podari, sat Branişte, judeţul Dolj, parte din T22 P5, determinat de conturul punctelor 74-75-71-4, pe planul de situaţie anexa 4* din răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză .

Prin recursurile declarate în cauză, s-a invocat, pe de o parte, încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. în condiţiile omologării variantei din anexa 4* la răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză, iar, pe de altă parte, nemotivarea hotărârii în situaţia în care instanţa de apel a arătat doar că "varianta din planul de situaţie anexa 4* este cea care corespunde indicaţiilor obligatorii ale instanţei supreme".

Astfel, recurenţii-reclamanţi au susţinut că a fost omologată o variantă de identificare a proprietăţilor în condiţiile în care delimitarea parcelelor din cadrul T22 s-a făcut în funcţie de un canal a cărui existenţă nu s-a demonstrat niciodată ca fiind reală; au arătat că doar în măsura în care se dovedea, prin înscrisuri certe, că acest canal a existat şi a influenţat punerea în posesie a părţilor în litigiu se punea în discuţie, pe mai departe, soluţionarea cauzei ţinându-se seama de acest fapt, şi că, mai mult, se poate observa din planşa întocmită de comisia de experţi că nu a fost identificat acest canal conform dimensiunilor comunicate de autoritatea locală (în măsura în care s-ar considera că acesta există).

La rândul său, recurenta-pârâtă a învederat că, pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere indicaţiile instanţei supreme, respectiv să se raporteze la întreg materialul probator încuviinţat şi administrat în dosar, respectiv să motiveze soluţia pronunţată conform exigenţelor impuse de lege.

Înalta Curte, examinând considerentele expuse prin hotărârea recurată, constată că decizia instanţei de apel este susceptibilă de a fi criticată prin prisma cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea soluţiei fiind superficială, fără a avea în vedere cererile şi apărările părţilor, precum şi limitele învestirii configurate din perspectiva art. 315 C. proc. civ.

Or, judecătorii cauzei erau obligaţi, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă printr-un singur considerent, de exemplu, cât priveşte acţiunea în revendicare, în sensul că "varianta din planul de situaţie anexa 4* este cea care corespunde indicaţiilor obligatorii ale instanţei supreme".

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În cauză, motivarea deciziei instanţei de apel nu răspunde acestor exigenţe legale, implicit diferitelor capete de cerere şi mijloacelor de probă invocate, nu examinează efectiv apărările şi susţinerile părţilor, astfel că nu permite recurenţilor să se asigure că pretenţiile lor au fost examinate şi, deci, că instanţa de judecată a ţinut cont de ele.

În speţă, Curtea tranşează printr-un singur alineat problema omologării unei propuneri formulate de experţi, deşi atât reclamanţii, cât şi pârâta au avut solicitări distincte legate de poziţionarea terenurilor proprietatea lor, precum şi de probatoriul administrat în cauză, relativ la existenţa canalului şi punerea în posesie în acest context, astfel încât, prin raportare doar la acest considerent, Înalta Curte constată că nu se poate realiza controlul ierarhic de către instanţa de recurs.

Aşadar, Înalta Curte reţine că neanalizarea tuturor aspectelor invocate prin cererile de apel, raportat la limitele impuse de deciziile de casare anterioare, ce echivalează cu necercetarea pricinii în fond, afectează hotărârea sub aspectul legalităţii potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar, în absenţa motivării, dezlegările instanţei nu pot fi cenzurate în recurs, impunându-se, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., admiterea recursurilor, casarea deciziei recurate şi trimiterea dosarului la aceeaşi instanţă de apel în vederea rejudecării apelurilor cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel, ţinându-se seama şi de efectele obligatorii ale art. 315 C. proc. civ.

Trebuie reamintit că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Referitor la criticile legate de soluţionarea celorlalte capete de cerere din acţiunea precizată, Înalta Curte observă că instanţa de apel s-a limitat, de asemenea, într-o singură frază, la a arăta fie că "va admite şi cererea privind stabilirea hotarului despărţitor dintre proprietăţile părţilor ca fiind linia dreaptă ce uneşte punctele 74-75 pe planul de situaţie anexa 4* din răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză" dat fiind că acţiunea în revendicare a fost admisă în parte, fie că petitul de cerere privind ridicarea construcţiilor "a fost corect soluţionat de instanţa de fond, de vreme ce construcţiile nu au fost ridicate pe terenul reclamanţilor".

Prin urmare, nici în acest caz instanţa de apel nu a expus, în acord cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., argumentele de fapt şi de drept care au stat la luarea hotărârii, decizia pronunţată fiind nelegală din această perspectivă.

Mai mult, Înalta Curte observă că, prin sentinţa civilă nr. 2604/28.06.2011, Tribunalul Dolj, secţia comercială, admiţând în parte acţiunea, a stabilit hotarul despărţitor dintre proprietăţile părţilor conform anexei 2 din raportul întocmit la judecata în fond, a obligat pârâta să ridice gardul despărţitor construit pe terenul proprietatea reclamanţilor pe aliniamentul punctelor 8 la N - 12 la S, evidenţiat în anexa 4 la acel raport şi a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să ridice platforma betonată şi construcţiile edificate pe terenul proprietatea reclamanţilor.

Prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, instanţa de apel a stabilit hotarul despărţitor dintre proprietăţile părţilor ca fiind linia dreaptă ce uneşte punctele 74-75 pe planul de situaţie anexa 4* din răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză, aşadar prin raportare la o altă lucrare tehnică de specialitate, şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, aşadar şi menţiunea privind obligarea pârâtei să ridice gardul despărţitor construit pe terenul proprietatea reclamanţilor pe aliniamentul punctelor 8 la N - 12 la S, evidenţiat în anexa 4 la raportul întocmit la fond, fără a explicita, în considerente, unde este acesta amplasat în configurarea dată de noua expertiză efectuată în apel, respectiv dacă cererea privind ridicarea construcţiilor, pe care a considerat-o ca fiind corect soluţionată de instanţa de fond, vizează şi gardul despărţitor, or numai platforma betonată şi hala metalică, referirea fiind generică, la "construcţii" care nu au fost ridicate pe terenul reclamanţilor.

În consecinţă, din această perspectivă Înalta Curte apreciază că există, în decizia recurată, contradicţie între considerente şi dispozitiv, nefiind lămurită amplasarea gardului despărţitor pe suprafaţa de teren revendicată de recurenţii-reclamanţi şi nici soluţia cât priveşte cererea de ridicare a acestuia, aspect de natură a atrage, de asemenea, aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În legătură cu încălcarea art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că Primăria Podari a înaintat adresa nr. x/15.04.2019 (depunând extras PUG întocmit în anul 2008 pentru comuna Podari, sat Branişte, şi extras PUG realizat pentru aceeaşi localitate în anul 1997), prin care a arătat că nu deţine date tehnice certe despre amplasamentul şi lăţimea canalului, însă confirmă că există un element grafic în cele două PUG-uri, element ce apare ca o zonă de interdicţie, dar nu poate preciza ce detaliu impune restricţia.

Anterior, aceeaşi instituţie a înaintat adresa nr. x/6.01.2015, din care rezultă că înregistrarea în evidenţele fostului CAP Braniştea a T22 este prezentată în anexa extras din registrul cadastral al comunei Podari la 01.01.1990 şi anexa extras din planul cadastral al comunei Podari; la momentul punerii în posesie, în partea de V a T22, ca reper de la care s-a făcut punerea în posesie, a fost un canal de desecare, a cărui suprafaţă nu a fost pusă în posesie, dar care nu mai există în prezent, canalul fiind umplut cu pământ; amplasarea fostului canal era la 12-12,5 m faţă de marginea DN 56 în S şi aproximativ la 5 m faţă de marginea DN56 în N, datele fiind preluate grafic din planul urbanistic general al localităţii Podari; la întocmirea planului parcelar nu s-a avut în vedere zona de protecţie şi siguranţă a drumurilor şi canalelor.

În cadrul expertizei din apel, experţii au avut, ca obiectiv încuviinţat de instanţă, să precizeze dacă în documentele întocmite anterior punerii în posesie (registrul cadastral al comunei Podari la 01.01.1990, planul cadastral al T22 astfel întocmit cu ocazia punerii în posesie, titlul de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie a parcelei P1 din T22 - prima parcelă de lângă DN56) se regăseşte suprafaţa cu destinaţie de canal, despre care se afirmă de Primăria Podari că nu s-a ţinut cont la punerea în posesie.

Conform răspunsului prezentat de experţi, inclusiv în urma obiecţiunilor formulate la raport, a rezultat că aceştia au întocmit planuri parcelare de la vest la est, cu şi fără canal, respectiv de la est la vest, precum şi o variantă fără a se avea în vedere PUG, adică fără canal, propunând mai multe variante.

Întrucât instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel cum s-a arătat anterior, Înalta Curte constată că nu are posibilitatea reală de a verifica în ce măsură instanţa de trimitere s-a conformat îndrumărilor date prin deciziile de casare anterioare, respectiv dacă identificarea imobilelor celor două părţi s-a făcut prin raportare la actele primare ale reconstituirii dreptului de proprietate, cu valorificarea planurilor cadastrale anterioare emiterii titlurilor de proprietate şi informaţiilor privind existenţa canalului, conform actelor administrate în cauză.

Prin urmare, instanţa de recurs, în lipsa unor considerente de fapt şi de drept, nu poate analiza dacă delimitarea parcelelor din cadrul T22 s-a făcut sau nu în funcţie de existenţa canalului ori dacă lucrarea de cadastru realizată pentru parcela P5, aparţinând recurenţilor-reclamanţi, respectă sau nu planul parcelar şi paralelismul dintre laturile de E şi V cu celelalte parcele, conform susţinerilor părţilor din recurs.

În consecinţă, în rejudecare, instanţa de apel va relua dezbaterile, cu respectarea deciziilor de casare anterioare, ţinând seama şi de criticile din prezentul recurs, urmând a stabili, cu certitudine, în funcţie de existenţa unui plan parcelar din anul 1990, amplasamentul canalului şi poziţionarea imobilelor deţinute de părţi în fapt şi conform titlurilor de proprietate înfăţişate.

După ce va lămuri situaţia de fapt sub toate chestiunile impuse prin deciziile de casare, instanţa va soluţiona acţiunea în revendicare prin raportare la planurile parcelare avute în vedere de autoritatea locală la momentul eliberării TP nr. 2866/45304/2.11.1999 şi nr. 3227/28.05.2003, precum şi celelalte capete de cerere.

În ceea ce priveşte celelalte critici de nelegalitate formulate în cele două recursuri prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, faţă de soluţia adoptată şi considerentele reţinute anterior, aceste motive nu pot face obiectul controlului judiciar direct în această fază procesuală, urmând a fi analizate ca atare, în limitele arătate, de către instanţa de apel.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 5, art. 314 şi art. 312 alin. (3) din C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanţii şi de pârâtă, împotriva deciziei civile nr. 304 din 14 iulie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea, la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii N., K., L., M., J. şi de pârâta S.C. F. S.R.L., prin administrator judiciar V., împotriva deciziei civile nr. 304 din 14 iulie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 decembrie 2020.