State construction inspection fees upheld as fiscal claims subject to five-year prescription; Municipality liable and appeals dismissed

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă, la data de 23 decembrie 2016, sub nr. x/2016 reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Reşiţa, Primăria Reşiţa şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa precum şi pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea acestora la plata sumei totale de 1.139.687,52 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere, aferente autorizaţiei de construire (AC) nr. 14/19.01.2009, emisă de primarul Municipiului Reşiţa pentru executarea lucrărilor de construire "Reabilitare staţie de tratare a apei potabile şi modernizarea staţiei de pompare a apei brute din Municipiul Reşiţa, Judeţul Caraş-Severin fără decantoare" şi autorizaţie de construire (AC) nr. 51 din 11 martie 2009, emisă de PRIMARUL Municipiului Reşiţa pentru "Reabilitare staţie de tratare a apei potabile şi modernizarea staţiei de pompare a apei brute din Municipiul Reşiţa, Judeţul Caraş-Severin, zona decantoare" precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 515 din 23.03.2017, Tribunalul Caraş-Severin a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Reşiţa şi a pârâtului Consiliul Local Reşiţa; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. A. S.A. şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii împotriva pârâţilor Municipiul Reşiţa, Primăria Municipiului Reşiţa, Consiliul Local al Municipiului Reşiţa şi S.C. A. S.A.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest, pârâta S.C. A. S.A. precum şi apel incident pârâţii Municipiul Reşiţa, Primăria Municipiului Reşiţa şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa.

Prin decizia civilă nr. 123 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest şi, în parte, apelul declarat de pârâta S.C. A. S.A., a fost anulată sentinţa apelată şi s-a fixat termen pentru judecata fondului.

A fost respins apelul incident formulat de pârâţii Municipiul Reşiţa, Primăria Reşiţa şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa.

Prin decizia civilă nr. 147 din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest împotriva pârâţilor Municipiul Reşiţa, Consiliul Local al Municipiului Reşiţa şi S.C. A. S.A, fiind obligaţi să plătească reclamantei suma de 334.874,92 RON, reprezentând cota de 0,1% datorată în baza Legii nr. 50/1991, cota de 0,70% datorată în baza Legii nr. 10/1995, precum şi penalităţile legale aferente.

Au fost respinse, în rest, celelalte pretenţii ale reclamantei.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest şi pârâţii Municipiul Reşiţa - Primăria Municipiului Reşiţa şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa.

Pârâta S.C. A. S.A. a formulat recurs împotriva deciziilor civile nr. 123 din 29 iunie 2017 şi nr. 147 din 26 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara.

Prin decizia civilă nr. 1289/12.06.2019 pronunţată în dosar nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest împotriva deciziei civile nr. 147 din 26 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

A admis recursurile declarate de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Reşiţa şi Municipiul Reşiţa - prin Primăria Municipiului Reşiţa şi de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 123 din 29 iunie 2017 şi a deciziei civile nr. 147 din 26 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a casat deciziile recurate şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 246 din 21 noiembrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în rejudecare, a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii şi de către apelanta pârâtă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 515/23.03.2017 a Tribunalului Caraş-Severin.

A respins apelurile incidente formulate de pârâţii municipiul Reşiţa şi Consiliul local Reşiţa.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului municipiului Reşiţa.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. A. S.A.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcţii Vest împotriva pârâtului municipiul Reşiţa.

A obligat pe pârâtul municipiul Reşiţa să plătească reclamantului suma de 21.460,94 RON reprezentând cota de 0,1% datorată pentru diferenţa dintre valoarea iniţială şi valoarea finală a lucrărilor şi penalităţi de întârziere şi suma de 313.413,98 RON reprezentând cota de 0,70% datorată în baza Legii nr. 10/1995 şi penalităţile de întârziere aferente.

A respins acţiunea civilă formulate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii împotriva pârâtei S.C. A. S.A. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A menţinut în rest sentinţa apelată.

Împotriva deciziei menţionate anterior au declarat recurs reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii I.S.C. şi pârâţii UAT Reşiţa şi Consiliul local Reşiţa.

1. În motivarea recursului reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. a arătat următoarele.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.)

Deşi Curtea de Apel Timişoara a reţinut corect caracterul de obligaţii fiscale a sumelor solicitate şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 91 Codul de procedură fiscală privind termenul special de prescripţie de 5 ani, a dat o dezlegare greşită în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru fiecare dintre cele două categorii de creanţe pretinse, pe de-o parte, cota de 0,1% întemeiată pe dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi, pe de altă parte, cota de 0,7% întemeiată pe dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/1995, precum şi în ceea ce priveşte soluţia dispusă cu privire la lipsa calităţii procesual pasive a pârâtei S.C. A. S.A.

În ceea ce priveşte cota de 0,1%, curtea de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991.

Într-adevăr, potrivit acestei dispoziţii legale, obligaţia de plată a cotei de 0,1% se naşte odată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, dar în contextul în care suma nu a fost achitată, obligaţia de plată subzistă pe tot parcursul executării lucrărilor şi întreaga sumă devine scadentă la data recepţiei la terminarea lucrărilor, ca moment al finalizării lucrărilor de construcţii şi stabilirii valorii finale. In acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care instituie şi un termen de 15 zile de la finalizarea lucrărilor şi încheierea procesului-verbal de recepţie pentru regularizarea cotelor legale, fără a face distincţie între cota de 0,1% şi cota de 0,7%, aplicându-le acelaşi regim juridic.

Pe cale de consecinţă, obligaţia de plată a cotelor legale devine scadentă la 29.11.2011, dată la care a fost încheiat procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/29.11.2011 şi a fost stabilită valoarea finală a lucrărilor iar termenul de prescripţie începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a constituit baza de impunere care a generat creanţa fiscală, şi anume 01.01.2012, astfel că la data formulării acţiunii, 27.12.2016, acesta nu era împlinit. Î

În ceea ce priveşte cota de 0,70%, curtea de apel a interpretat greşit şi în mod trunchiat dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/1995.

Aşa cum prevăd dispoziţiile din norma indicată, această sumă se datorează lunar doar în principiu, întrucât se calculează raportat la cheltuielile efectuate de investitori sau proprietari cu executarea construcţiilor, pe parcursul derulării acestora şi până la finalizare. Or, în contextul în care aceste cheltuieli cu executarea lucrărilor de construcţii nu sunt lunare, nici cota de 0,70% aplicată asupra cheltuielilor nu poate fi lunară. În lipsa oricărei dovezi privind momentul de la care investitorul face plata prestaţiilor, singurul moment în care creanţa izvorâtă din dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 este certă, lichidă şi exigibilă este cel al finalizării lucrărilor.

Soluţia instanţei de apel pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. A. S.A. este dată cu încălcarea greşită a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995.

În accepţiunea acestor legi, pârâta S.C. A. S.A. are calitatea de investitor şi beneficiar al lucrărilor de construcţii executate în baza AC nr. 14/19.01.2009 şi AC nr. 51/11.03.2009, fapt ce reiese din chiar documentaţia aferentă investiţiei. Chiar dacă în cuprinsul contractului S.C. A. S.A. foloseşte denumirea de angajator, este evident că aceasta avea calitatea de investitor, fiind persoana juridică prin intermediul căreia se realiza finanţarea lucrării şi se derulau plăţile. Totodată, aşa cum rezultă din Memorandumul de Finanţare încheiat între Guvernul României şi Comisia Europeană, publicat în Monitorul Oficial nr. 228/03.04.2007, în baza Ordinului MFP nr. 304/2007, S.C. A. S.A. are calitatea de beneficiar final al lucrărilor.

2. Recurenţii-pârâţi UAT Reşiţa şi Consiliul local Reşiţa au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 7 şi 8 C. proc. civ., iar pe cale de consecinţă trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

A fost reiterată, cu titlu de excepţie de ordine publică, excepţia de necompetenţă materială a instanţei civile în soluţionarea prezentului litigiu, invocată şi în faza apelului, în raport de dezlegările din decizia nr. 1289/2019 a Înaltei Curţi. Astfel, având în vedere stabilirea naturii juridice a creanţei, ca fiind una fiscală, se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa competentă, şi anume secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Timişoara.

A fost reiterată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată. Astfel, în ceea ce priveşte stabilirea, colectarea şi chiar executarea silită a pretinsei creanţe fiscale sunt aplicabile prevederile speciale ale Codului de procedură fiscală. În speţă, organul fiscal competent nu a emis nicio decizie pentru stabilirea creanţei fiscale pretinse de reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 85 alin. (1) Codul de procedură fiscală, ceea ce înseamnă că existenţa acestei creanţe fiscale nu a fost stabilită de către organul fiscal competent, şi pe cale de consecinţă aceasta nu există.

S-a mai invocat, cu titlu subsidiar, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în speţă fiind aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, deoarece este inadmisibilă judecarea unei cereri de drept comun prin aplicarea prevederilor legii speciale din domeniul raporturilor juridice de drept fiscal; termenul special de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală nu este aplicabil în cazul cererii de chemare în judecată formulată pe calea dreptului comun.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. A. S.A., s-a arătat că prezintă relevanţă prevederile Ordinului MFP nr. 304/2004, în cuprinsul căruia este desemnată ca beneficiar final al programului ISPA pârâta A. S.A.

Recurenţii-intimaţi-pârâţi UAT Reşiţa şi Consiliul local Reşiţa au formulat întâmpinare la recursul declarat de Inspectoratul de Stat în Construcţii prin care au solicitat admiterea în parte a recursului, fiind fondate criticile vizând soluţionarea greşită de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. A. S.A.

Recurentul-intimât-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii a formulat întâmpinare la recursul declarat de UAT Reşiţa şi Consiliul local Reşiţa, prin care a solicitat admiterea în parte a acestuia, doar sub aspectul greşitei soluţionări, în apel, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. A. S.A.

Intimata A. S.A. a formulat întâmpinări la ambele recursuri declarate în cauza, prin acestea solicitând admiterea în parte a recursului formulat de UAT Reşiţa şi Consiliul local Reşiţa, cu privire la natura juridică a creanţei şi a termenului de prescripţie invocat, şi respingerea ca nefondat a recursului privind calitatea procesuală pasivă a A. S.A., precum şi respingerea, ca nefondat a recursului declarat de Inspectoratul de Stat în Construcţii.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C., precum şi de pârâţii UAT Reşiţa şi Consiliul local al municipiului Reşiţa.

Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul- reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C., sunt de reţinut următoarele.

Recurentul- reclamant a invocat încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub mai multe aspecte.

În primul rând, s-a invocat dezlegarea greşită în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru fiecare dintre cele două categorii de creanţe pretinse.

Referitor la cota de 0,1% recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 raportat la art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, recurentul considerând că, deşi obligaţia de plată a cotei de 0,1% se naşte odată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, în contextul în care suma nu a fost achitată, obligaţia de plată subzistă pe tot parcursul executării lucrărilor şi întreaga sumă devine scadentă la data recepţiei la terminarea lucrărilor, ca moment al finalizării lucrărilor de construcţii şi stabilirii valorii finale. Recurentul a mai arătat că în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care instituie şi un termen de 15 zile de la finalizarea lucrărilor şi încheierea procesului-verbal de recepţie pentru regularizarea cotelor legale, fără a face distincţie între cota de 0,1% şi cota de 0,7%, aplicându-le acelaşi regim juridic.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie referitor la cota de 0,1%, instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Potrivit art. 91 alin. (2) Codul de procedură fiscală O.G. nr. 92/2003, termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel or, în acest caz, nu există dispoziţii legale contrare.

Astfel, în privinţa taxei de 0,1 % calculată la valoarea lucrărilor din autorizaţii de 60.500.000 RON ce trebuia virată la momentul înştiinţării Inspectoratului de Stat în Construcţii I.S.C. despre data începerii execuţiei lor, respectiv înştiinţările 88/21.01.2009 şi nr. 714/23.03.2009 termenul de prescripţie de 5 ani a început să curgă de la data de 1.01.2010, fiind împlinit la data de 27.12.2016, când a fost depusă la poştă acţiunea.

Conform art. 30 alin. (3) din Legea nr. 50/1991, odată cu recepţia la terminarea lucrărilor, se datorează taxa de 0,1 % pentru diferenţa dintre valoarea iniţială a lucrărilor şi valoarea lor finală. Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor a fost întocmit la data de 29.11.2011.

Aşadar, pentru diferenţa de 10.730.476,34 RON dintre valoarea iniţială, de 60.500.000 RON şi cea finală, de 71.230.476,34 RON pârâtul Municipiul Reşiţa trebuia să vireze suma de 10.730,47 RON, reprezentând cota de 0,1 %, pentru care termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 1.01.2012, creanţa fiscală născându-se la întocmirea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor a fost întocmit la data de 29.11.2011.

Având în vedere că art. 30 alin. (2) al Legii nr. 50/1991, instituie pentru neplata la timp a taxei penalităţi de 0,15 % pe zi de întârziere, fără a se depăşi însă suma datorată, pârâtul datorează penalităţi în sumă de 10.730,47 RON.

În total, pârâtul va fi obligat să plătească instituţiei reclamante în baza Legii nr. 50/1991, suma totală de 21.460,94 RON."

Este nefondat acest motivul de recurs prin care se susţine interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 raportat la art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003.

În cadrul art. 30 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 50/1991, forma în vigoare pentru perioada supusă judecăţii de faţă, sunt prevăzute două momente pentru naşterea a două obligaţii diferite de virare a sumei reprezentând cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi autorizarea executării lucrărilor de construcţii în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, şi anume o dată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, respectiv o dată cu recepţia la terminarea lucrărilor, acesta din urmă pentru diferenţele rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate.

În speţă, instanţa de apel a avut în vedere aceste două momente, considerând că nu sunt prescrise pretenţiile referitoare la diferenţele rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate.

Pentru a justifica faptul că nu ar fi intervenit prescripţia pentru sumele echivalente cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate datorate o dată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, recurentul a invocat faptul că, deşi obligaţia de plată a cotei de 0,1% s-ar naşte odată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, atâta timp cât suma nu ar fi fost achitată, obligaţia de plată ar subzista pe tot parcursul executării lucrărilor şi întreaga sumă ar deveni scadentă la data recepţiei la terminarea lucrărilor, ca moment al finalizării lucrărilor de construcţii şi stabilirii valorii finale.

Această susţinere de fapt a recurentului nu poate fi justificată prin prisma prevederilor legale invocate, art. 30 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 50/1991 stabilind momente diferite de plată pentru sume diferite, şi de asemenea penalităţi pentru întârzierea la plată a sumelor datorate.

Nici dispoziţiile art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal invocate de către recurent nu confirmă susţinerile acestuia.

În primul rând, acest articol reglementează taxa pentru eliberarea certificatelor de urbanism, a autorizaţiilor de construire şi a altor avize asemănătoare.

În al doilea rând, termenul de 15 zile, prevăzut la lit. b), se referă la orice sumă suplimentară datorată de către persoana care a primit autorizaţia, iar nu la taxa iniţială datorată pe baza valorii lucrărilor de construcţie declarate de persoana care solicită avizul, situaţie prevăzută expres în cadrul literei a) a alin. (14) al art. 267 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Referitor la cota de 0,7% recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/1995, întrucât această sumă s-ar datora lunar doar în principiu, calculându-se raportat la cheltuielile efectuate de investitori sau proprietari cu executarea construcţiilor, pe parcursul derulării acestora şi până la finalizare. Or, în contextul în care aceste cheltuieli cu executarea lucrărilor de construcţii nu sunt lunare, nici cota de 0,70% aplicată asupra cheltuielilor nu poate fi lunară, iar în lipsa oricărei dovezi privind momentul de la care investitorul face plata prestaţiilor, singurul moment în care creanţa izvorâtă din dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 este certă, lichidă şi exigibilă este cel al finalizării lucrărilor.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie referitor la cota de 0,7%, instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Potrivit art. 40 alin. (1) din Legea 10/1995 taxa de 0,7 % din valoarea construcţiilor are caracter succesiv termenul de prescripţie curgând pentru fiecare prestaţie lunară, fiind astfel prescrise sumele periodice datorate de pârâţi pentru anii 2009 şi 2010 astfel încât, prin raportare la data introducerii acţiunii prin poştă, 27.12.2016, nu sunt prescrise prestaţiile lunare începând cu anul 2011.

Conform calcului reclamantei, necontestat de către pârât, cota de 0,70 % din valoarea de execuţie a lucrărilor (71.230.476,34 x 0,70 %) - ţinând cont şi de timpul de 35 de luni de execuţie a lor -, reprezintă o sumă de 14.246,09 RON lunar. Această sumă lunară calculată pe cele 11 luni ale anului 2011 până la recepţia lucrărilor din 29.11.2011 totalizează suma de 156.706,99 RON care nu este prescrisă.

Conform art. 40 alin. (2) al Legii nr. 10/1995 neplata la timp a taxelor lunare, atrage obligaţia de plată a unor penalităţi de întârziere de 0,15 % pe zi de întârziere, care nu pot depăşi suma datorată cu titlu principal, pârâtul datorând şi suma de 156.706,99 RON cu titlu de penalităţi.

În total, pârâtul va fi obligat să plătească instituţiei reclamante în baza Legii nr. 10/1995, suma totală de 313.413,98 RON."

În ceea ce priveşte interpretarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/privind calitatea în construcţii, forma în vigoare pentru perioada supusă judecăţii de faţă, suma echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire, se virează lunar, eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor.

Într-adevăr, calculul şi virarea eşalonată a sumelor datorate depinde de plata prestaţiilor, putând exista luni în care să nu se plătească nicio prestaţie, şi astfel să nu existe nici obligaţia virării cotei 0,70%.

Din considerentele instanţei de apel nu rezultă că ar fi interpretat prevederile legale menţionate anterior într-un alt sens decât cel menţionat mai sus, ci doar că a prezumat că pentru fiecare lună s-au plătit prestaţii egale pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute de lege.

De altfel, chiar recurentul susţine că singurul moment în care creanţa izvorâtă din dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 este certă, lichidă şi exigibilă ar fi cel al finalizării lucrărilor, întrucât nu ar exista dovezi privind momentul de la care investitorul face plata prestaţiilor.

Or, dovedirea sau nu a momentului la care investitorul face plata prestaţiilor reprezintă o problemă de temeinicie a hotărârii iar nu de legalitate a acesteia, această critică neputând fi încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În al doilea rând, în cadrul motivelor de recurs încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat interpretarea greşită a legii, şi anume a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995, în ceea ce priveşte soluţia dispusă cu privire la lipsa calităţii procesual pasive a pârâtei S.C. A. S.A.

Sub acest aspect, în prealabil, este de reţinut că prin decizia civilă nr. 1289/12.06.2019 pronunţată de ICCJ (decizia de casare) s-a indicat ca prim aspect ce se impune a fi soluţionat în rejudecare este stabilirea, pe baza probelor administrate, care dintre pârâţi este, în realitate, proprietarul/investitorul/beneficiarul investiţiilor/construcţiilor pentru care trebuie plătite cotele de 0,1% prevăzută art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi, respectiv, de 0,7% prevăzută de art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 sau justificarea de ce pârâţii trebuie obligaţi în solidar la plata acestor cote.

Instanţa de apel în rejudecare nu a reţinut existenţa vreunei obligaţii solidare între pârâţi ci că are calitate procesuală pasivă, raportat la pretenţiile reclamantului, doar Municipiul Reşiţa, iar nu şi pârâta S.C. A. S.A.

Recurenta reclamantă nu a formulat critici prin care să susţină existenţa vreunei obligaţii solidare între cei doi pârâţi sau a vreunei obligaţii de altă natură care să implice obligarea ambilor pârâţi la plata împreună a sumelor pretinse în cauză.

În ceea ce priveşte interpretarea art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, potrivit acestui text de lege "[i]nvestitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor (…)". Astfel, Legea 10/1995 menţionează alternativ proprietarul sau investitorul ca titulari ai obligaţiei de plată a acestei taxe.

Or, instanţa de apel a reţinut din probele administrate că pârâtul Municipiul Reşiţa este proprietarul lucrărilor în cauză şi beneficiarul final al acestor lucrări.

Sub acest aspect, în decizia atacată s-au reţinut următoarele:

"Din înscrisurile de la dosar reiese că autorizaţiile de construire, AC nr. 14/19.01.2009 şi AC nr. 51/11.03.2009 au fost emise la solicitarea Primăriei Municipiului Reşiţa, care a preluat investiţiile realizate prin MASURA ISPA - 2005/RO/16/PE/003, prin procesul-verbal de recepţie finală nr. x/06.11.2012-f 43-46 dpi.

Consiliul Local al Municipiului Reşiţa prin Primar, a adus la cunoştinţă Inspectoratului în Construcţii începerea lucrărilor autorizate, la data de 27.03.2009/f 47 dpi.

Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/29.11.2011 a fost încheiat între A. S.A. în calitate de angajator şi S.C. B. în calitate de antreprenor. Potrivit procesului-verbal 3907/19.11.2012/f 50, dpi, A. S.A. a predat, iar Primăria Municipiului Reşiţa a primit investiţiile realizate prin MASURA ISPA - 2005/RO/16/PE/003.

Potrivit contractului de asociere din 15.05.2005 între consiliile locale a opt oraşe din judeţul Caraş-Severin, pentru proiectul ISPA, părţile vor acoperi din contribuţie proprie costurile neeligibile, precum şi cele ce depăşesc valoarea convenită pentru proiect.

Din acordul de împrumut subsidiar nr. 352 încheiat la data de 15.10.2010 între Ministerul Finanţelor Publice, Judeţul Caraş - Severin şi S.C. A. S.A, - f 82 dpi, reiese că cele opt oraşe (printre care se numără municipiul Reşiţa) sunt beneficiarii finali ai împrumutului şi proprietari ai sistemelor publice de alimentare cu apă şi canalizate Totodată, acordul are ca obiect acordarea unui împrumut de către MFP celor opt beneficiari finali ai investitei. A. S.A. este desemnată cu obligaţia de a ţine evidenţele utilizării împrumutului, revenind beneficiarilor finali obligaţia de a achita toate obligaţiile de plată referitoare la serviciul datoriei publice externe şi a altor costuri ale împrumutului subsidiar prin A. S.A. (articolul 1). Conform prevederilor din acord, articolul 8, cele opt oraşe, beneficiarii finali ai împrumutului se obligă să plătească prin A. S.A. toate impozitele, taxele, comisioanele şi alte impuneri, de orice natură, care pot fi generate de semnarea şi implementarea Contractului sau a oricărui document legat de acesta."

Ca atare, din perspectiva interpretării art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, atâta timp cât pârâtul Municipiul Reşiţa este proprietarul lucrărilor în cauză, şi are astfel calitate procesuală pasivă, cât Legea 10/1995 menţionează alternativ proprietarul sau investitorul ca titulari ai obligaţiei de plată a acestei taxe, şi cât recurentul reclamant nu a formulat critici prin care să susţină existenţa vreunei obligaţii solidare între cei doi pârâţi sau a vreunei obligaţii de altă natură care să implice obligarea ambilor pârâţi la plata împreună a sumelor pretinse în cauză, este irelevant dacă pârâta S.C. A. S.A. are calitatea de investitor, prin raportare la prevederile art. 21 din Legea nr. 10/1995.

În ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, raportat la calitatea procesuală pasivă a S.C. A. S.A., sunt de reţinut următoarele.

Potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991, forma în vigoare aplicabilă pretenţiilor în cauză:

"(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi autorizarea executării lucrărilor de construcţii se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepţia celor prevăzute la art. 3 lit. b) şi a) lăcaşurilor de cult.

(2) Virarea sumelor stabilite conform dispoziţiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcţii, judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, după caz, o dată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată. Disponibilităţile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor şi au aceeaşi destinaţie.

(3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică şi diferenţelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepţia la terminarea lucrărilor."

Ţinând cont că în cuprinsul legii sunt folosiţi mai mulţi termeni: solicitant, beneficiar, titular, investitor (art., art. 7 alin. (3), (5), (7), (8), (9), (14), (15) etc.) în legătură cu autorizarea executării lucrărilor de construcţii, trebuie determinat sensul avut în vedere de legiuitor al noţiunii de investitor, utilizată în cuprinsul art. 30 din Legea nr. 50/1991.

Pentru aceasta este utilă menţionarea şi a prevederilor art. 37 alin. (3) şi (4) care au fost reţinute şi în motivarea deciziei atacate:

"(3) La terminarea lucrărilor, beneficiarul autorizaţiei de construire are obligaţia să regularizeze taxa pentru autorizaţia de construire, potrivit legii.

(4) O dată cu regularizarea taxei prevăzute la alin. (3), beneficiarii autorizaţiilor de construire vor regulariza şi celelalte cote prevăzute de lege."

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991: "Executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare. Autorizaţia de construire sau de desfiinţare se emite la solicitarea deţinătorului titlului de proprietate asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii - ori a altui act care conferă dreptul de construire sau de desfiinţare, în condiţiile prezentei legi."

În speţă, aşa cm s-a reţinut anterior, din probele administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că autorizaţiile de construire, AC nr. 14/19.01.2009 şi AC nr. 51/11.03.2009 au fost emise la solicitarea Primăriei Municipiului Reşiţa, care a preluat investiţiile realizate prin MASURA ISPA - 2005/RO/16/PE/003, prin procesul-verbal de recepţie finală nr. x/06.11.2012-f 43-46 dpi.

De asemenea, Consiliul Local al Municipiului Reşiţa prin Primar, a adus la cunoştinţă Inspectoratului în Construcţii începerea lucrărilor autorizate, la data de 27.03.2009/f 47 dpi.

Ca atare, municipiul Reşiţa întruneşte calitatea de solicitant al autorizaţiilor de construire, conform art. 1 din Lege, dar şi pe cea de investitor, conform art. 7 alin. (8) atâta timp cât a înştiinţat inspectoratul teritorial în construcţii asupra datei la care vor începe lucrările autorizate.

De altfel, din conţinutul în ansamblu al art. 7 al Legii nr. 51/1990 rezultă că legiuitorul foloseşte toţi aceşti termeni, solicitant, investitor, titular, beneficiar al autorizaţiei de construire, cu acelaşi sens, şi anume cel care se regăseşte la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

Astfel, potrivit art. 7:

- alin. (5) prima teză "Autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire stabileşte o perioadă de valabilitate de cel mult 12 luni de la data emiterii, interval în care solicitantul este obligat să înceapă lucrările."

- alin. (7) prima teză "Prin excepţie de la prevederile alin. (6), în cazul justificat în care lucrările de construcţii nu pot fi începute ori nu pot fi executate integral la termenul stabilit, investitorul poate solicita autorităţii emitente prelungirea valabilităţii autorizaţiei cu cel puţin 15 zile înaintea expirării acesteia.

- alin. (8) prima teză "Investitorul are obligaţia să înştiinţeze autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire, precum şi inspectoratul teritorial în construcţii asupra datei la care vor începe lucrările autorizate."

- alin. (14) "Valabilitatea autorizaţiei se menţine în cazul schimbării investitorului, înaintea finalizării lucrărilor, cu condiţia respectării prevederilor acesteia şi a transcrierii actelor care conferă dreptul de construire."

- alin. (15) "În situaţia în care în timpul execuţiei lucrărilor, şi numai în perioada de valabilitate a autorizaţiei de construire, survin modificări de temă privind construcţia autorizată, care conduc la necesitatea modificării acesteia, titularul are obligaţia de a solicita o nouă autorizaţie, potrivit legii. Pentru obţinerea noii autorizaţii de construire solicitantul va depune o documentaţie, elaborată cu condiţia încadrării noilor propuneri în prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate şi numai în limitele avizelor şi acordurilor obţinute pentru autorizaţia iniţială. (…)."

În ceea ce priveşte pârâta A. S.A., din interpretarea probelor administrate în cauză (contractul de asociere din 15.05.2005 între consiliile locale a opt oraşe din judeţul Caraş-Severin, pentru proiectul ISPA, acordul de împrumut subsidiar nr. 352 încheiat la data de 15.10.2010 între Ministerul Finanţelor Publice, Judeţul Caraş - Severin şi S.C. A. S.A.), raţionament redat mai sus, în cadrul analizei criticilor referitoare la interpretarea art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, instanţa de apel a reţinut că S.C. A. S.A. a fost un intermediar în relaţia cu antreprenorul în construcţii, B., nefiind nici beneficiar, nici proprietar al acestei investiţii, nici investitor în sensul Legii, în condiţiile în care, sumele aferente proiectului au provenit din împrumuturi externe şi interne, acordate celor opt oraşe, printre care se află şi municipiul Reşiţa.

Susţinerile recurentei reclamante în sensul că din probele administrate în cauză (documentaţia aferentă investiţiei) ar rezulta o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de către instanţa de apel nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., vizând temeinicia hotărârii iar nu legalitatea acesteia.

Mai mult, sensul noţiunii de investitor care se regăseşte în cuprinsul art. 30 din Legea nr. 50/1991 trebuie determinat prin raportare la terminologia acestei legi, aşa cum s-a reţinut mai sus, iar nu la sensul comun al acesteia.

În ceea ce priveşte faptul că din Memorandumul de Finanţare încheiat între Guvernul României şi Comisia Europeană, publicat în Monitorul Oficial nr. 228/03.04.2007, în baza Ordinului MFP nr. 304/2007, ar rezulta că S.C. A. S.A. are calitatea de beneficiar final al lucrărilor, acest memorandum, ca şi contractele încheiate în baza lui, reprezintă o altă probă care a fost interpretată în mod coroborat de către instanţa de apel raportat la celelalte administrate în cauză.

Este de remarcat că din perspectiva interpretării art. 30 din Legea nr. 50/1991 interesează determinarea sensului noţiunii de investitor şi beneficiar al autorizaţiei de construire, iar nu de beneficiar final al măsurii: Îmbunătăţirea sistemelor de alimentare cu apă potabilă, de canalizare şi de epurare a apelor uzate în judeţul Caraş-Severin, România, care a făcut obiectul Memorandului.

De altfel, din chiar conţinutul acestui memorandum reiese că S.C. A. - S.A. este o companie regională care are în responsabilitate managementul serviciilor de apă şi apă uzată şi care asigură alimentarea cu apă potabilă şi colectarea şi tratarea apei uzate în zona proiectului. De asemenea, aceasta a fost creată cu sprijinul PHARE, în cadrul Programului SAMTID (Întărire instituţională pentru sprijinirea dezvoltării infrastructurii în oraşelor mici şi mijlocii), prin crearea unui furnizor de servicii integrate regionale autonom şi financiar viabil, format din 8 operatori locali. (Anexa 1, 6.1. paragr. 2).

Din acelaşi memorandum reiese că taxele publice sunt costurile neeligibile (nota de la punctul 12.2. B).

Or, instanţa de apel a interpretat acest memorandum în contextul celorlalte probe administrate în cauză, aşa cum s-a reţinut mai sus.

Astfel, este nefondat motivul de recurs prin care se susţine greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor legale pentru a constata lipsa calităţii procesuale pasive a S.C. A. S.A.

În consecinţă, este nefondat recursul declarat de către reclamantă.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenţii-pârâţi UAT Reşiţa şi Consiliul local Reşiţa este de reţinut că prin acesta au fost formulate mai multe motive de recurs, unele dintre ele fiind comune celor susţinute de recurentul reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii, şi anume cele referitoare la calitatea procesuală pasivă. Aceste din urmă motive de recurs sunt nefondate pentru aceleaşi argumente reţinute mai sus în cadrul analizei motivelor ce vizau aceleaşi aspecte, din cadrul recursului reclamantului.

Referitor la primul motiv de recurs prin care se reiterează, cu titlu de excepţie de ordine publică, excepţia de necompetenţă materială a instanţei civile în soluţionarea prezentului litigiu, invocată şi în faza apelului, în raport de dezlegările din decizia nr. 1289/2019 a ICCJ, este de reţinut că instanţa de apel a verificat temeinicia acestei excepţii din două perspective.

Astfel, în primul rând, la termenul din 07.11.2019 a fost pusă în discuţia părţilor competenţa Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, în soluţionarea apelului, instanţa respingând această excepţie, pe motivul că instanţa de apel, secţia I civilă, este instanţa competentă funcţional ca instanţă superioară secţiei care a pronunţat hotărârea în prima instanţă.

În al doilea rând, instanţa de apel a reţinut că pârâţii apelanţi au invocat şi necompetenţa materială a primei instanţe faţă de fixarea în apel a naturii creanţei ca fiind fiscală, cu privire la care, raportat la prevederile art. 130 alin. (2) şi art. 131 C. proc. civ., a constatat că în speţa dedusă judecăţii, la judecata în fond, în primă instanţă, "la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, pârâtul nu a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei de judecată raportat la natura creanţei, iar instanţa nu a apreciat că nu este instanţă competentă să soluţioneze acţiunea pendinte. În acest context, în măsura în care pârâtul ar fi susţinut, în condiţiile legii, excepţia de necompetenţă materială, iar instanţa de judecată ar fi respins-o, partea în cauză avea la dispoziţie calea de atac a apelului, prin care ar fi putut să formuleze critici sub acest aspect, respectiv să invoce drept motiv de apel necompetenţa materială a primei instanţe."

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, "dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în aceste condiţii, atunci eventuala necompetenţă a instanţei sesizate se acoperă definitiv, iar instanţa astfel învestită devine competentă să soluţioneze cauza tocmai ca efect implicit al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă.

Faţă de dispoziţiile legale menţionate, problema competenţei nu poate primi altă soluţie nici în situaţia în care, cum s-a întâmplat în prezenta cauză, natura juridică a creanţei puse în discuţie a fost stabilită în apel ca fiind una fiscală, aptă să atragă în primă instanţă competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, din moment ce în faţa primei instanţe, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate nu s-a invocat această excepţie."

În recurs, recurenţii nu au formulat critici de nelegalitate împotriva acestei argumentaţii, raportată la normele procedurale, a instanţei de apel, ci au susţinut în continuare că dată fiind natura fiscală a obligaţiei în cauză, aşa cum a fost lămurită prin decizia ICCJ nr. 8/2018, şi dat fiind faptul că prin decizia civilă nr. 1289/2019 a ICCJ s-a dispus ca instanţa în rejudecare să pună în discuţia părţilor şi această excepţie, instanţa de apel trebuia să trimită spre judecare cauza secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Timişoara.

Or, prin decizia de casare nr. 1289/2019 a ICCJ, sub acest aspect s-a reţinut doar că "din analiza considerentelor deciziilor recurate, nu rezultă că instanţa de apel ar fi pus în discuţie această problemă, nearătând de ce s-a considerat a fi competentă să soluţioneze această cauză, mai ales că potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., instanţa era obligată să-şi verifice competenţa, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol chestiunea competenţei trebuia pusă în discuţia părţilor, cu atât mai mult cu cât se discutase despre natura juridică a sumelor solicitate de reclamant." Astfel, prin decizia de casare nu s-a analizat pe fond această excepţie, şi cu atât mai puţin nu a fost considerată întemeiată.

Astfel, nu se poate reţine nici încălcarea art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Recurenţii au mai susţinut că această excepţie este de ordine publica, putând fi invocata în orice stare procesuala.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prin art. 130 alin. (2) C. proc. civ. s-a reglementat o excepţie de la regula posibilităţii invocării oricând a excepţiilor de ordine publică, şi anume obligativitatea invocării excepţiei de necompetenţă materială la primul termen la care părţile sunt citate în faţa primei instanţe. Consecinţa este aceea că dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în aceste condiţii, atunci eventuala necompetenţă a instanţei sesizate se acoperă definitiv.

Mai este de reţinut că instanţa de recurs este ţinută în analiza legalităţii deciziei atacate, conform art. 494 raportat la art. 479 alin. (1) C. proc. civ., de limitele cererii de recurs. Or, aşa cum s-a reţinut anterior, în recurs, recurenţii nu au formulat critici de nelegalitate împotriva acestei argumentaţii, raportată la normele procedurale, a instanţei de apel.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs au fost reluate criticile legate de excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată în faţa instanţelor de fond, cu motivarea că organul fiscal competent nu a emis nicio decizie pentru stabilirea creanţei fiscale pretinse de reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 85 alin. (1) Codul de procedură fiscală, ceea ce ar însemna că existenţa acestei creanţe fiscale nu a fost stabilită de către organul fiscal competent, şi pe cale de consecinţă aceasta nu există, printr-o acţiune civilă de drept comun neputându-se invoca pretenţii cu privire la aceasta.

Cu privirea la aceste critici formulate în apel, instanţa de apel a reţinut că decizia de casare a îndrumat instanţa de apel să aibă în vedere Decizia nr. 8/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi că prin această decizie s-a stabilit că obligaţia de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire este o obligaţie fiscală, iar prin considerentele decizorii ale aceleaşi decizii, s-a stabilit că pentru recuperarea acestor sume nu sunt incidente dispoziţiile O.G. nr. 92/2003, în vigoare la data naşterii acestei obligaţii, în materia emiterii deciziei de impunere.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, codul de procedură fiscală se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel. Or, această ultimă sintagmă face trimitere la dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi autorizarea executării lucrărilor de construcţii se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepţia celor prevăzute la art. 3 lit. b) şi a) lăcaşurilor de cult şi art. 40 din Legea nr. 10/1995, potrivit cărora investitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire, cu excepţia proprietarilor, persoane fizice, care execută lucrări de consolidare şi reparaţii la locuinţele din proprietate.

Potrivit art. 17 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 aplicabilă în speţă, subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, definite potrivit Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, contribuabilul, precum şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport. În speţă, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii face parte din categoria altor persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic fiscal.

Cu toate acestea, reclamantul este exclus din categoria organelor fiscale astfel cum sunt enumerate de art. 17 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 potrivit căruia Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile subordonate acesteia, precum şi compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale sunt denumite în prezentul cod organe fiscale.

Nefiind un organ fiscal, reclamantul intimat nu poate emite acte administrativ fiscale, implicit nici decizii de impunere, drept urmare în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile privind procedura contestării actelor administrativ fiscale.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că susţinerile pârâţilor recurenţi cu privire la nelegalitatea deciziei din apel sub aspectul lipsei unui act administrativ asimilat deciziei de impunere sunt neîntemeiate, şi, având în vedere că pentru recuperarea creanţei reclamantul nu poate emite acte administrativ fiscale care să aibă şi calitatea de titlu executoriu, este firesc să se urmeze procedura judiciară în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti în baza căreia creditorul obligaţiei fiscale să îşi valorifice creanţa.

Recurenţii pârâţi, în cadrul acestui motiv de recurs s-au rezumat la a reitera argumentele susţinute în faţa instanţelor de fond fără a formula critici prin care să susţină nelegala interpretare de către instanţa de apel a prevederilor legale menţionate anterior, aplicând şi Decizia nr. 8/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în urma căreia a ajuns la concluzia că nefiind un organ fiscal, reclamantul nu poate emite acte administrativ fiscale, implicit nici decizii de impunere, ca atare nu i se poate imputa că nu a făcut acest lucru ca impediment la formularea prezentei cereri de chemare în judecată.

Or, instanţa de recurs este ţinută în analiza legalităţii deciziei atacate, conform art. 494 raportat la art. 479 alin. (1) C. proc. civ., de limitele cererii de recurs.

Este nefondat şi motivul de recurs prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile de drept material referitoare la prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât în speţă ar fi aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, iar nu termenul special de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală, fiind inadmisibilă judecarea unei cereri de drept comun prin aplicarea prevederilor legii speciale din domeniul raporturilor juridice de drept fiscal.

Este de observat că chiar în argumentarea acestui motiv de recurs recurenţii au susţinut că în ceea ce priveşte termenul special de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală, prin Decizia ICCJ nr. 12899/2019 (decizia de casare) s-a precizat faptul că "obligaţia fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului de prescripţie de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale".

Singurul argument al recurenţilor în sensul că în speţă ar fi aplicabil termenul de prescripţie de drept comun de trei ani este bazat pe faptul că cererea de chemare în judecată ar fi formulată pe calea dreptului comun.

Or, ceea ce este relevant pentru determinarea normei juridice aplicabile pentru stabilirea duratei termenului de prescripţie este dat de natura dreptului la acţiune supus prescripţiei, acesta fiind reprezentat de o creanţă de natură fiscală.

În consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, având în vedere statutul juridic al Inspectoratului de Stat în Construcţii, sumele ce fac obiectul acţiunii de faţă întemeiate pe dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1991 privind calitatea în construcţii, chiar daca nu sunt prevăzute de Codul fiscal, reprezintă creanţe fiscale raportat la destinaţia acestora care este bugetul de stat, fiind aplicabil în această situaţie termenul special de prescripţie de 5 ani, prevăzut de art. 91 din Codul de procedură fiscală.

Referitor la argumentele prin care se susţine că în cadrul art. 91 din Codul de procedură fiscală legiuitorul a stipulat fără echivoc faptul că:

"dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel", astfel că termenul special de 5 ani s-ar aplica în ceea ce priveşte dreptul organului fiscal de a stabili creanţa fiscală şi nicidecum nu ar reprezenta termenul pentru formularea cererii de chemare în judecată pe calea dreptului comun, este de observat că acestea au fost susţinute şi în cadrul motivului de recurs ce viza soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, fiind nefondate pentru motivele expuse mai sus.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, atâta timp cât reclamanta are obligaţia legală de a recupera aceste creanţe ale bugetului de stat, deşi nu are abilitatea legală de a emite decizii de impunere, prin care să stabilească această obligaţie fiscală, singura posibilitate legală în situaţia în care pârâta refuză să-şi achite obligaţiile legale, este obţinerea unei hotărâri judecătoreşti având caracter de titlu executoriu, prin care pârâta să fie obligată la plata acestor creanţe.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se critică modul de soluţionare a excepţiei privind calitatea procesuală pasivă, acesta este comun cu cel formulat de către recurentul reclamant, şi analizat mai sus, în cadrul verificării recursului declarat de această parte, singura diferenţă fiind dată de faptul că recurentul UAT Municipiul Reşiţa îşi susţine propria lipsă de calitate procesuală pasivă prin raportare la dispoziţii legale din care ar reieşi că ar avea calitate procesuală pasivă în cauză doar o altă persoană juridică, şi anume S.C. A. S.A., în timp ce recurentul reclamant nu a criticat reţinerea calităţii procesuale pasive a Municipiului Reşiţa.

Potrivit art. 36 C. proc. civ. "[c]alitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Ca atare, pentru a susţine lipsa calităţii procesuale pasive este necesar să se demonstreze că nu există identitate între pârât şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios.

Faptul că ar exista identitate (şi) între o altă persoană şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios poate constitui un argument în plus dar nedeterminant pentru evaluarea calităţii procesuale pasive, care trebuie raportată la pârâtul cu privire la care s-a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, pentru a se stabili dacă există identitate între acesta şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios.

Referitor la Consiliul local Reşiţa, lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia a fost reţinută încă de la prima instanţă, hotărâre care a fost confirmată în recurs prin decizia de casare nr. 1289/2019 a ICCJ.

În consecinţă, sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, 7 şi 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C., precum şi de pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Reşiţa şi Consiliul local al municipiului Reşiţa împotriva deciziei nr. 246 din 21 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2020.