Territorial jurisdiction of execution court for challenge to execution despite party status as prosecutor

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

I. Cererea:

Prin cererea înregistrată la 26 februarie 2021 pe rolul Judecătoriei Timişoara, contestatorul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în contradictoriu cu intimata A., a formulat contestaţie la executare împotriva adresei de înfiinţare a popririi de către Executorul Judecătoresc - Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti B. şi Asociaţii în dosarul execuţional nr. x/2019 şi dosarele instanţă nr. x/2019 al Judecătoriei Timişoara şi nr. 2284/55/2019 al Judecătoriei Arad, asupra conturilor debitoarei deschise la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Activitatea de Trezorerie şi Contabilitate Publică, cu sediul în Timişoara, str. x, Jud. Timiş, prin care a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea măsurii înfiinţării popririi şi obligarea terţului poprit la ridicarea măsurii popririi şi suspendarea executării silite prin poprire până la soluţionarea contestaţiei la executare prin poprire.

II. Hotărârea Judecătoriei Timişoara:

Prin sentinţa civilă nr. 7466 din 8 iunie 2021, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, în speţă, suspendarea provizorie a executării silite a fost formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în nume propriu, împotriva intimatei, care are calitatea de procuror în cadrul acestei unităţi de parchet.

Referitor la competenţa teritorială pentru soluţionarea cauzei, dacă s-ar exclude calitatea specială a părţilor, ar fi incidente dispoziţiile 714 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 651 alin. (1) C. proc. civ., iar competentă ar fi Judecătoria Timişoara, deoarece la data sesizării organului de executare, sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara se află în raza de competenţă a Judecătoriei Timişoara.

Cu toate acestea, conform art. 127 alin. (1) C. proc. civ., dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

În temeiul art. 129-132 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., art. 651 şi art. 714 C. proc. civ., având în vedere calitatea intimatei, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea

III. Hotărârea Judecătoriei Oradea:

Învestită prin declinare, Judecătoria Oradea a pronunţat sentinţa civilă nr. 4593 din 6 octombrie 2021, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Timişoara şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut că instanţa reţine că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. nu prevăd în sarcina unui parchet obligaţia ca, atunci când are calitatea de reclamant, să introducă cererea la o altă instanţă de acelaşi grad aflată în circumscripţia unei Curţi de Apel învecinate, dispoziţiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ. fiind de ordine privată, astfel că ele pot fi invocate doar de către pârât prin întâmpinare.

Dincolo de interpretarea strictă a legii, în ceea ce priveşte interpretarea lato sensu a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. de către Judecătoria Timişoara, se constată că în prezenta cauză părţi sunt Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi un procuror din cadrul acestuia.

Deşi raţionamentul dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ. a fost acela de a înlătura suspiciunile de soluţionare cu părtinire a cauzei datorită calităţii uneia dintre părţi, textul de lege a avut în vedere o diferenţă de calitate a acestora - reclamantul să fie un judecător/procuror/grefier iar pârâtul să fie un cetăţean obişnuit sau o persoană juridică. Doar în aceste condiţii ar putea exista suspiciunea că persoana cu o aşa - zisă calitate juridică ar putea fi avantajată în raport cu persoana care nu deţine o asemenea calitate.

Ori, în cauza de faţă, ambele părţi au calităţi care le permit să activeze în domeniul justiţiei, ceea ce le pune pe picior de egalitate, astfel că nu se mai poate susţine raţionamentul potrivit căruia ar putea exista o suspiciune de imparţialitate în ceea ce priveşte una dintre părţi.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea ce face obiectul dosarului în care s-a invit prezentul conflict de competenţă, contestatorul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în contradictoriu cu intimata A., a formulat contestaţie la executare împotriva adresei de înfiinţare a popririi de către Executorul Judecătoresc - Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti B. şi Asociaţii în dosarul execuţional nr. x/2019 şi dosarele instanţă nr. x/2019 al Judecătoriei Timişoara şi nr. 2284/55/2019 al Judecătoriei Arad, asupra conturilor debitoarei, prin care a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea măsurii înfiinţării popririi, obligarea terţului poprit la ridicarea măsurii popririi şi suspendarea executării silite prin poprire până la soluţionarea contestaţiei la executare.

Sub aspectul determinării competenţei teritoriale în funcţie de obiectul cererii de chemare în judecată, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 714 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 651 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 712 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar conform art. 714 alin. (1) din acelaşi act normativ, contestaţia se introduce la instanţa de executare.

Instanţa de executare este definită de art. 651 alin. (1) C. proc. civ. ca fiind judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

În conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi text de lege, instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.

Rezultă că în cazul contestaţiei la executare competenţa este exclusivă, o astfel de cerere adresându-se judecătoriei în cărei rază se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, dacă nu există reglementări derogatorii. Nu doar sub aspectul criteriului material competenţa instanţei de executare este una exclusivă, ci şi sub aspect teritorial, instanţa de executare având de apreciat cu privire la respectarea unor norme de ordine publică, de la care părţile nu pot deroga, ceea ce imprimă şi competenţei acestei instanţe un caracter de ordine publică.

Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021 de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, s-a stabilit că: în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din C. proc. civ., instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

În speţă, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la 1 februarie 2019, Executorul Judecătoresc Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti B. şi Asociaţii a solicitat instanţei încuviinţarea executării silite în dosarul execuţional nr. x/2019, având ca obiect cererea de executare silită formulată de creditoarea A. împotriva debitorului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

Deşi executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare (art. 622 alin. (2) C. proc. civ.) prin cererea formulată de creditor, totuşi, încuviinţarea executării silite este procedura care marchează trecerea acestei etape a procesului civil într-o nouă fază, aceea a efectuării actelor de executare în condiţiile în care niciun act de executare nu poate fi înfăptuit decât după obţinerea încuviinţării. Drept urmare, elementul care condiţionează sine qua non întreaga fază procesuală execuţională este procedura încuviinţării executării silite.

Din momentul încuviinţării executării silite este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ. Altfel spus, odată stabilită instanţa de executare în raport de criteriile teritoriale prevăzute de norma menţionată, aceasta va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.

În cauză, prin încheierea nr. 1415 din 7 februarie 2019 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea formulată de Executorul Judecătoresc Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti B. şi Asociaţii, privind pe creditoarea A. împotriva debitorului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi s-a dispus încuviinţarea executării silite, în oricare dintre formele prevăzute de lege, a dispoziţiilor titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1124/27.10.20009 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.

Pe cale de consecinţă, ulterior admiterii cererii de încuviinţare a executării silite, calitatea de instanţă de executare a instanţei care a încuviinţat executarea nu doar că este câştigată, dar şi rămâne aceeaşi pe întreaga durată a procedurii execuţionale, astfel încât, exceptând derogările anume prevăzute, toate cererile şi incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competenţa aceleiaşi instanţe de executare.

Atâta timp cât a fost încuviinţată executarea silită de către o anumită instanţă de judecată, aceasta din urmă devine instanţă competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de debitorul la care se referă titlul executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Cum în speţă cererea de încuviinţare a executării silite a fost admisă prin încheierea nr. 1415 din 7 februarie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019, competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect contestaţie la executare urmează a se stabili în favoarea judecătoriei care a încuviinţat cererea de executare silită, anume Judecătoria Timişoara, ca instanţă de executare.

Câtă vreme nu există o situaţie de excepţie dată de lege în competenţa altei instanţe decât cea de executare, la care face referire teza finală a alin. (3) al art. 651 C. proc. civ., reţinând decizia pronunţată în procedura de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte constată că Judecătoria Timişoara este instanţa competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare dedusă judecăţii.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2021.