Standing for compensation on accidental discovery of cultural patrimony using authorized metal detectors and remote sensing

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată şi apărările pârâţilor:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, sub nr. x/2018, la 8 martie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural National Dolj, Muzeul Olteniei Craiova şi Instituţia Prefectului Dolj, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la acordarea de despăgubiri privind contravaloarea obiectelor de patrimoniu şi artefacte descoperite de reclamant şi predate acestora, în cuantum aproximativ de 1.500.000 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 46-49 din Legea nr. 182/2000.

Pe parcursul procesului, reclamantul a solicitat introducerea, în cauză, în calitate de pârât, şi a Consiliului Judeţean Dolj, reprezentat de Preşedinte.

Pârâtul Muzeul Olteniei Craiova a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar, pe fond, respingerea acţiunii.

Pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi, pe fond, respingerea acţiunii.

Pârâtul Consiliul Judeţean Dolj a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, iar, pe fond, respingerea acţiunii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 587/11 septembrie 2018, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Muzeul Olteniei Craiova, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Consiliul Judeţean Dolj; a respins acţiunea formulată de reclamant.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 1291/7 mai 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis ambele apeluri, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Apelul reclamantului vizează soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Muzeul Olteniei.

Sub aspectul calităţii procesuale active, Curtea a reţinut că, potrivit art. 36 C. proc. civ., aceasta presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi titularul dreptului dedus judecăţii.

În speţă, dreptul dedus judecăţii, prin cererea introductivă, îl reprezintă acordarea recompensei prevăzute de Legea nr. 182/2000, pentru obiectele de patrimoniu descoperite de reclamant.

Din prevederile art. 49 alin. (4) din actul normativ menţionat reiese că este îndreptăţit la acordarea recompensei pentru obiectele de patrimoniu autorul unei descoperiri întâmplătoare, care a predat aceste obiecte autorităţilor competente, acesta fiind şi persoana care, din perspectiva art. 36 C. proc. civ., are calitate procesuală activă în acţiunea promovată în vederea valorificării acestui drept.

Definind noţiunea de "descoperire umană cu caracter întâmplător", art. 2 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional prevede că, "prin descoperire arheologică întâmplătoare se înţelege evidenţierea de bunuri de patrimoniu arheologic ca urmare a acţiunii factorilor naturali sau a acţiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată".

Totodată, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. k) din aceeaşi ordonanţă, "prin zonă cu potenţial arheologic evidenţiat întâmplător se înţelege terenul în care existenţa bunurilor de patrimoniu arheologic s-a evidenţiat, în mod neprevăzut, ca urmare a: acţiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată, cum ar fi: lucrări de construcţii, lucrări de prospecţiuni geologice, inclusiv teledetecţie, lucrări agricole, precum şi alte tipuri de lucrări şi cercetări efectuate subteran sau subacvatic; (…)".

Reclamantul a descoperit obiectele pentru care a solicitat acordarea recompensei prin tehnica teledetecţiei, fiind titularul autorizaţiei de deţinere a detectoarelor de metale nr. x/11 martie 2014 eliberată de I.P.J. Dolj, depusă în copie la dosarul primei instanţe.

Prin urmare, descoperirea pentru care reclamantul a solicitat recompensă a fost rezultatul unei acţiuni calificate chiar de lege ca fiind una de natură a conduce la evidenţierea în mod întâmplător/neprevăzut a unor bunuri de patrimoniu arheologic, ceea ce îi conferă acestuia calitate procesuală activă în cauză.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut şi faptul că teledetecţia a fost definită, în lucrările de specialitate, ca reprezentând ştiinţa şi tehnologia de obţinere a informaţiei privind suprafaţa terestră de la distanţă (fără a intra în contact cu aceasta) prin utilizarea radiaţiei electromagnetice.

Având în vedere scopul acestei tehnologii, acela de detectare a anumitor informaţii despre structura sau compoziţia suprafeţei terestre, teledetecţia presupune, implicit, un proces de căutare, de cercetare a suprafeţei terestre, care exclude, într-o anumită măsură, caracterul întâmplător al identificării anumitor obiecte. Însă, atât timp cât aceasta este inclusă, de art. 2 alin. (1) lit. k) pct. 1 din O.G. nr. 43/2000, în categoria acţiunilor umane care pot conduce la identificarea, cu caracter întâmplător, a unor bunuri de patrimoniu arheologic, înseamnă că acest caracter întâmplător nu trebuie examinat strict din perspectiva tehnicii de descoperire folosite, ci în opoziţie cu ceea ce acest act normativ defineşte ca activitate de cercetare arheologică organizată.

De altfel, din sintagma "acţiunile umane, altele decât cercetarea arheologică atestată", folosită de art. 2 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 43/2000 pentru a defini descoperirea arheologică întâmplătoare, se desprinde concluzia că orice acţiune umană care nu este parte a unei cercetări arheologice atestate are natura de descoperire întâmplătoare, la această interpretare conducând şi caracterul exemplificativ al enumerării folosite de art. 2 alin. (1) lit. k) pct. 1 din Ordonanţă, pentru a contura sfera acţiunilor umane ce pot conduce la evidenţierea, în mod neprevăzut, a unor obiecte de patrimoniu arheologic.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 43/2000, "prin cercetare arheologică se înţelege ansamblul de măsuri având caracter ştiinţific şi tehnic, menite să asigure prospectarea, identificarea, decopertarea prin săpături arheologice, investigarea, recoltarea, înregistrarea şi valorificarea ştiinţifică, inclusiv publicarea, patrimoniului arheologic; (...)".

De asemenea, alin. (4), (5) şi 6 ale aceluiaşi articol prevăd că:

"(4) Toate etapele cercetării arheologice sunt parte integrantă a activităţii de cercetare ştiinţifică, aşa cum este definită de legislaţia în domeniu.

(5) Toate etapele cercetării arheologice, constând în inventariere, diagnostic, săpătură, supraveghere şi intervenţii asupra materialului arheologic, vor fi întreprinse folosindu-se toate acele metode, tehnici şi practici specifice, considerate necesare pentru a obţine maximum de informaţii referitoare la patrimoniul arheologic din zona cercetată.

(6) Toate etapele cercetării arheologice se realizează numai pe baza unui proiect aprobat de Comisia Naţională de Arheologie şi se vor finaliza prin rapoarte ce cuprind datele esenţiale pentru justificarea metodei şi tehnicilor folosite, a resurselor utilizate, precum şi a concluziilor la care s-a ajuns".

În speţă, reclamantul nu a descoperit obiectele de patrimoniu arheologic pentru care a solicitat recompensa în cadrul unei cercetări arheologice atestate, în oricare dintre etapele pe care aceasta le presupune potrivit prevederilor legale enunţate, şi nici într-o zonă cu patrimoniu arheologic cunoscut şi cercetat sau într-un sit arheologic declarat zonă de interes naţional, aşa cum sunt definite acestea de art. 2 alin. (1) lit. h) şi i) din O.G. nr. 43/2000, astfel că, şi din această perspectivă, descoperirea sa a avut un caracter întâmplător, neîncadrându-se în niciuna dintre formele de cercetare arheologică atestată.

Drept urmare, Curtea a apreciat că descoperirea făcută de reclamant prin teledetecţie este una întâmplătoare, în sensul art. 2 alin. (1) lit. g) şi lit. k) pct. 1 din O.G. nr. 43/2000.

Nu în ultimul rând, a reţinut că, sub aspectul existenţei calităţii procesuale active, trebuie avut în vedere că, din modul de formulare a acţiunii, rezultă că obiectul acesteia îl reprezintă, mai degrabă, contestarea valorii recompensei care a fost deja oferită reclamantului pentru obiectele descoperite şi predate autorităţilor, iar nu atât îndreptăţirea reclamantului la acordarea unei astfel de recompense, potrivit art. 49 alin. (4) din Legea nr. 182/2000.

Astfel, prin adresa nr. x/15 martie 2017 a Muzeului Olteniei, reclamantul este invitat la sediul acestei instituţii în vederea derulării procedurii de încasare a procentului de 30% din valoarea bunurilor, aducându-i-se, totodată, la cunoştinţă valoarea rezultată din expertizele efectuate, respectiv 1.675 RON.

Prin urmare, pârâţii au recunoscut, deja, că reclamantul este titularul dreptului la recompensa prevăzută de art. 49 alin. (4) din Legea nr. 182/2000 şi, implicit, caracterul întâmplător al descoperirii sale, propunându-i acestuia o sumă drept recompensă, ca şi în celelalte ocazii în care acesta a predat autorităţilor competente obiecte cu valoarea arheologică, reclamantul adresându-se instanţei nu ca urmare a faptului că i s-ar nega acest drept, ci pentru a contesta cuantumul sumei propuse drept recompensă.

În concluzie, având în vedere şi acest aspect, Curtea a apreciat că reclamantul are calitate procesuală activă în acţiunea de faţă, în mod greşit fiind soluţionată această excepţie la prima instanţă.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtului Muzeul Olteniei, Curtea a considerat că excepţia a fost soluţionată, în mod greşit, de către prima instanţă, raportat la obiectul acţiunii şi la temeiul de drept invocat.

Sub acest aspect s-a constatat că, prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la acordarea de despăgubiri privind contravaloarea obiectelor de patrimoniu şi artefactelor descoperite de el la 15 ianuarie 2015 şi predate autorităţilor, despăgubiri estimate la 1.500.000 de RON, invocând, în drept, art. 46-49 din Legea nr. 182/2000.

Potrivit art. 49 alin. (6) din actul normativ menţionat, "recompensele şi bonificaţia, stabilite potrivit alin. (4) şi (5), vor fi suportate din bugetul ordonatorului principal de credite sau din bugetele locale, în funcţie de subordonarea instituţiilor culturale în administrarea cărora vor fi transmise bunurile descoperite şi vor fi plătite în cel mult 18 luni de la data predării bunului".

Aşadar, alin. (6) al art. 49, reţinut de prima instanţă în susţinerea argumentului că pârâtul Muzeul Olteniei nu are calitate procesuală pasivă, a făcut referire la bugetul din care s-au suportat aceste recompense, altfel spus la debitorul obligaţiei de alocare a fondurilor necesare plăţii, iar nu la debitorul obligaţiei de plată.

Din perspectiva scopului pe care orice recompensă îl are, plata acesteia se realizează de către cel care a beneficiat sau beneficiază de descoperirea făcută, în speţă, Muzeul Olteniei, căruia obiectele şi artefactele descoperite i-au fost predate şi în administrarea căruia se află în prezent, aşa cum a rezultat din procesele-verbale de predare-primire din 23 ianuarie 2015 şi din 3 februarie 2015, încheiate între Direcţia Judeţeană de Cultură Dolj şi Muzeul Olteniei, din adresa nr. x/16 august 2016 a Ministerului Culturi, din Hotărârile din 29 august 2016 şi din 26 iunie 2018 emise de acelaşi minister .

De altfel, din adresa nr. x/15 martie 2017 a Muzeului Olteniei a rezultat că această instituţie urma a efectua plata recompensei, reclamantul fiind invitat la sediul Muzeului Olteniei începând cu 15 aprilie 2019, cu menţiunea că, de la acea dată, se preconiza că instituţia va avea bugetul aprobat de către Consiliul Judeţean Dolj, " în vederea derulării procedurii de încasare a procentului de 30% din valoarea totală a celor 8 bunuri culturale (…)".

Nu în ultimul rând, s-a constatat că, în celelalte ocazii în care reclamantul a fost recompensat pentru obiectele de patrimoniu arheologic descoperite şi predate autorităţilor, plata a fost făcută de instituţia în administrarea căreia au fost date aceste obiecte şi care le valorifică potenţialul arheologic şi muzeal, şi anume Muzeul Olteniei, astfel cum a rezultat şi din ordinele de plată depuse la dosarul de apel.

Drept urmare, Curtea a apreciat că pârâtul Muzeul Olteniei are calitate procesuală pasivă în litigiul de faţă, existând identitate între această instituţie şi debitorul obligaţiei de plată a recompensei solicitate de reclamant.

Pentru aceste motive, apelul declarat de reclamant s-a apreciat a fi fondat.

În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj, Curtea a reţinut că acesta vizează, în principal, soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, dar subsumat acesteia s-a criticat şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Olteniei, cu motivarea că, în raport de dispoziţiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 182/2000, această din urmă instituţie avea obligaţia plăţii recompensei solicitate de reclamant.

Sub aspectul calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj, Curtea a avut în vedere că solicitarea adresată instanţei, de plată a recompensei, a fost determinată de nemulţumirile reclamantului cu privire la valoarea propusă a acesteia, stabilită în urma expertizării şi evaluării obiectelor descoperite, de către experţi desemnaţi de instituţia apelantă pârâtă. Aşa cum s-a arătat şi anterior, cu ocazia examinării apelului reclamantului, obiectul cererii pare a fi, mai degrabă, contestarea acestei valori decât stabilirea dreptului la recompensă în contradictoriu cu instituţiile pârâte.

Potrivit art. 49 alin. (5) din Legea nr. 182/2000, valoarea obiectelor descoperite "se stabileşte de experţii acreditaţi ai serviciului public deconcentrat al Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale sau, după caz, de alţi experţi acreditaţi".

Or, în speţă, serviciul public deconcentrat al Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale este Direcţia de Cultură Dolj, iar valoarea obiectelor şi, implicit, valoarea recompensei de care reclamantul este nemulţumit au fost stabilite în urma expertizării realizate de experţi autorizaţi ai acestei instituţii, aşa cum rezultă din adresa nr. x/15 martie 2017 a Muzeului Olteniei, adresa nr. x/19 iulie 2016 a Consiliului Judeţean Dolj, adresa nr. x/31 octombrie 2016 a Direcţiei Judeţene pentru Cultură Dolj şi foaia de înaintare nr. 1306/25 octombrie 2016 a aceleiaşi instituţii.

În aceste condiţii, se impunea ca, în cazul contestării recompensei, o altă valoare a acesteia, prin raportare la valoarea obiectelor descoperite, să fie stabilită în cadrul unei proceduri derulate în contradictoriu cu această instituţie, sub supravegherea căreia s-a realizat expertizarea obiectelor, instituţie cu atribuţii în domeniul protejării patrimoniului cultural, precum şi punerii în valoare a bunurilor din patrimoniul cultural.

Având în vedere aceste aspecte, precum şi atribuţiile prevăzute de art. 17 alin. (1) din H.G. nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii, invocate şi în motivarea primei instanţe, Curtea a apreciat că pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj are calitate procesuală pasivă, excepţia în discuţie fiind corect soluţionată prin hotărârea atacată.

Dat fiind însă că apelul pârâtei cuprinde şi critici privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Olteniei, critici apreciate ca întemeiate pentru motivele expuse anterior, s-a impus şi admiterea acestui apel, în considerarea art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, Curtea a reţinut că Tribunalul a soluţionat, în mod greşit, cauza pe excepţii, fără a intra în cercetarea fondului, şi, întrucât, prin apelul reclamantului, s-a solicitat anularea cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, sunt incidente dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Curtea, în temeiul art. 480 C. proc. civ., a admis apelurile declarate, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

A stabilit că, în rejudecare, Tribunalul va examina, în fond, cererea reclamantului, stabilind valoarea recompensei la care acesta este îndreptăţit pentru obiectele descoperite, şi, după administrarea probatoriilor pe care le va considera necesare, se va pronunţa motivat asupra cererii formulate, având în vedere dezlegările date de instanţa de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a Muzeului Olteniei şi Direcţiei Judeţene pentru Cultură Dolj, precum şi excepţiile intrate în puterea lucrului judecat prin necriticarea modului de soluţionare a acestora prin apelurile declarate.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, criticând-o pentru următoarele motive:

În raport de dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 182/2000, incidente în speţă, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatului reclamant şi, totodată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului pârât, dat fiind că A. nu a probat că bunurile pentru care a cerut despăgubiri au fost descoperite întâmplător şi că Muzeul Olteniei îi este subordonat. Sub acest ultim aspect, recurentul nu are calitatea de ordonator principal de credite.

Faptul că reclamantul deţine un detector de metale pe care l-a folosit pentru a căuta astfel de bunuri, aşa cum a rezultat din toate înscrisurile ataşate cererii, nu îi conferă dreptul de a cere despăgubiri, caracterul întâmplător al descoperirii fiind anulat de utilizarea detectorului de metale, utilizare premeditată, gândită în scopul de a descoperi asemenea bunuri.

Corelativ, recurentul nu îi poate plăti despăgubiri, în lipsa dovedirii caracterului întâmplător al descoperirii, şi deci, nu are nicio obligaţie în raportul juridic litigios.

În mod greşit, instanţa de apel a interpretat dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic, reţinând că intimatul a descoperit obiectele prin tehnica teledetecţiei. Legiuitorul nu a avut în vedere "acţiunea calificată ca fiind de natură a conduce la evidenţierea întâmplătoare a unor bunuri cu valoare arheologică", aşa cum, în mod eronat, a considerat instanţa de apel.

Conform art. 1 din O.G. nr. 43/2000, "prin descoperire arheologică întâmplătoare" se înţelege evidenţierea de bunuri de patrimoniu arheologic ca urmare a acţiunii factorilor naturali sau a acţiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată.

Prin "zonă cu potenţial arheologic evidenţiat întâmplător" se înţelege terenul în care existenţa bunurilor de patrimoniu arheologic s-a evidenţiat, în mod neprevăzut, ca urmare a acţiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată, cum ar fi: lucrări de construcţii, lucrări de prospecţiuni geologice, inclusiv teledetecţie, lucrări agricole, precum şi alte tipuri de lucrări şi cercetări efectuate subteran sau subacvatic; a acţiunilor factorilor naturali, cum ar fi: seisme, alunecări de teren, inundaţii, eroziunea solului şi altele, şi în cazul cărora este necesară o cercetare arheologică în vederea înregistrării şi valorificării ştiinţifice a acestora.

Conform acestor prevederi legale, sunt descoperiri arheologice întâmplătoare fie cele datorate unor cauze naturale, fie cele datorate acţiunilor umane, în acest ultim caz, altele decât cercetarea arheologică atestată.

La lit. k) sunt prevăzute acţiunile umane care pot conduce la descoperiri arheologice întâmplătoare şi care dau, ulterior, zonei caracteristica de zonă cu potenţial arheologic evidenţiat întâmplător, şi anume: lucrări de construcţii, lucrări de prospecţiuni geologice, inclusiv teledetecţie, lucrări agricole, precum şi alte tipuri de lucrări şi cercetări efectuate subteran sau subacvatic.

Instanţa de apel s-a raportat doar la tehnica teledetecţiei, fără a reţine ipoteza normei care face trimitere la lucrări de construcţii, lucrări de prospecţiuni geologice, inclusiv teledetecţie, lucrări agricole, precum şi alte tipuri de lucrări şi cercetări efectuate subteran sau subacvatic.

În accepţiunea dată de legiuitor, caracterul întâmplător se apreciază în contextul lucrărilor care au ocazionat descoperirea, de construcţii, chiar teledetecţie, dar care au fost făcute nu în scopul descoperirii de artefacte, ci în cu totul alte scopuri, diferite total de îndeletnicirea "căutătorului de comori".

Curtea a dat un înţeles greşit nu doar literei legii, dar, mai ales, spiritului acesteia, încurajând, prin decizia dată, o îndeletnicire nepermisă de lege şi ignorând că întâmplarea trebuie să fie legată de alte lucrări autorizate, sistematizate şi începute într-un alt scop, diferit, cu totul, de acela premeditat al intimatului, de a găsi artefacte. Utilizarea detectoarelor de metale şi căutarea intenţionată de bunuri arheologice cu acestea nu constituie temei legal pentru acordarea de despăgubiri, cum eronat a considerat instanţa de apel.

Curtea a ignorat că reclamantul este titularul unei autorizaţii pentru deţinerea şi utilizarea detectorului de metale.

Normele tehnice privind deţinerea şi comercializarea detectoarelor de metale au fost aprobate prin Ordinul comun nr. 251/2.275/409/M 115/2004 al Ministrului Administraţiei şi Internelor, Ministrului Culturii şi Cultelor, Ministrului Economiei şi Comerţului şi Ministrului Apărării Naţionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 04 august 2017.

În acest ordin s-a arătat, expres, că unul dintre actele normative în baza căruia a fost emis este Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional. Potrivit acestor norme, autorizarea persoanelor fizice pentru a utiliza şi deţine detectoare de metale se face în scopul cercetărilor arheologice, care, în mod evident, nu mai pot fi întâmplătoare.

Potrivit Anexei nr. 1 la Normele tehnice, în cererea formulată de persoana fizică pentru obţinerea autorizaţiei de deţinere a detectoarelor de metale, aceasta trebuie să declare expres că a luat cunoştinţă de prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 43/2000, modificate şi completate prin Legea nr. 462/2003.

De asemenea, în Anexa nr. 4 la Normele tehnice se prevede, expres, că autorizaţia de deţinere a detectoarelor de metale de către persoanele fizice se emite în baza art. 5 alin. (10) din O.G. nr. 43/2000, republicată. Autorizaţia se emite, aşadar, pentru cercetări arheologice. Astfel fiind, tocmai elementul cu privire la care reclamantul insistă în susţinerile sale (şi anume, faptul că detectorul său de metale era autorizat) este cel care dovedeşte că acţiunile sale nu au fost întâmplătoare şi că nu s-au înscris în cele enumerate de lege. Ca urmare, cererea de chemare în judecată este nefondată, nerespectând condiţia prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 43/2000, cu privire la existenţa unei descoperiri arheologice întâmplătoare.

Mai mult, se dovedeşte, din actele dosarului, că reclamantul se ocupă de "cercetări arheologice", fiind autorizat, în acest scop, să deţină şi să utilizeze detectorul de metale. Această ocupaţie tinde să devină aducătoare de venituri, urmărindu-se obţinerea recompenselor din partea autorităţilor.

Instrucţiunea nr. 2/8 aprilie 2016 privind regimul descoperirilor arheologice întâmplătoare, emisă de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, a valorificat acelaşi caracter întâmplător al descoperirii. Această instrucţiune precizează că evidenţierea întâmplătoare a bunurilor de patrimoniu arheologic se poate realiza în mod neprevăzut, în urma activităţilor umane, şi exclude intenţia de a căuta şi descoperi bunuri culturale aparţinând patrimoniului arheologic. Deşi recurentul a invocat şi ataşat această interpretare, instanţa de apel a înlăturat-o din analiza sa în totalitate.

Termenul de "neprevăzut", utilizat de Instrucţiuni, se regăseşte în art. 1 alin. (1) lit. k) din O.G. nr. 43/2000, fiind, de altfel, sinonim celui de "întâmplător". Aşadar, şi în absenţa aplicării Instrucţiunii nr. 2/8 aprilie 2016, se ajunge la aceeaşi concluzie, bazată strict pe dispoziţiile legale citate mai sus, şi anume aceea că acţiunea deliberată de a căuta vestigii arheologice, utilizând un detector de metale autorizat de autorităţile competente tocmai în scopul identificării de artefacte, nu poate fi considerată descoperire arheologică întâmplătoare.

În ceea ce priveşte procedura prevăzută de Legea nr. 182/2000, republicată, cu privire la bunurile arheologice mobile descoperite întâmplător, aceasta are rolul a evita distrugerea bunurilor arheologice, a zonelor în care ele se află sau se pot afla, pentru a le asigura protecţia şi pentru a descuraja acţiunile de căutare şi braconare, dat fiind ca bunurile respective fac, de drept, obiectul proprietăţii publice.

Recurentul pârât a solicitat, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea, ca legală, a hotărârii primei instanţe.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii pârâţi Consiliul Judeţean Dolj şi Muzeul Olteniei Craiova au formulat întâmpinare, prin care au arătat că achiesează la concluziile recurentului şi au solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere, iar, prin încheierea din 9 iulie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale împotriva deciziei nr. 1291 din 7 mai 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 5 noiembrie 2020, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Contrar opiniei recurentului, în determinarea legitimării procesuale active a reclamantului de a solicita recompensa bănească pretinsă ca urmare a descoperii întâmplătoare realizate de acesta, instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, astfel cum au fost evocate în considerentele deciziei atacate.

Recurentul susţine, în esenţă, că folosirea detectorului de metale în scopul identificării obiectelor de patrimoniu arheologic evidenţiază intenţia unui asemenea demers şi exclude caracterul "întâmplător" al descoperirii realizate în aceste condiţii.

Un astfel de raţionament nu poate fi fundamentat pe niciunul dintre textele de lege relevante, privite atât în litera lor, cât şi în spiritul actelor normative care le conţin.

Art. 2 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional defineşte noţiunea de "descoperire arheologică întâmplătoare" ca semnificând "evidenţierea de bunuri de patrimoniu arheologic ca urmare a acţiunii factorilor naturali sau a acţiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată".

Totodată, lit. k) din acelaşi text de lege, în definirea sintagmei "zonă cu potenţial arheologic evidenţiat întâmplător", cu referire la acţiunile umane, vizează acele acţiuni, "altele decât cercetarea arheologică atestată, cum ar fi: lucrări de construcţii, lucrări de prospecţiuni geologice, inclusiv teledetecţie, lucrări agricole, precum şi alte tipuri de lucrări şi cercetări efectuate subteran sau subacvatic; (...)".

Prin urmare, chiar legea nu numai că nu exclude, dar chiar prevede, în mod expres, teledetecţia, ca mijloc de realizare a descoperirii întâmplătoare, astfel încât, în mod corect, instanţa de apel a determinat caracterul întâmplător al descoperirii şi în cazul utilizării detectorului de metale, ipoteză incidentă în speţă.

Recurentul a acreditat şi ideea că folosirea teledetecţiei ar conferi caracter întâmplător descoperirii de bunuri de patrimoniu arheologic doar în contextul în care aceasta a avut loc în cadrul efectuării unor lucrări care au un alt scop decât cel al identificării artefactelor. Or, o astfel de distincţie nu se regăseşte în cuprinsul dispoziţiei legale enunţate, după cum nu rezultă nici din cuprinsul celorlalte norme legale reţinute de instanţa de apel, raţionamentul pârâtului conducând la încălcarea regulii de interpretare care interzice efectuarea diferenţierilor pe care legea nu le încorporează - "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" ("Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem").

A mai susţinut partea că, de vreme ce reclamantul este titularul unei autorizaţii pentru deţinerea şi utilizarea detectorului de metale, acesta efectuează cercetări arheologice, întrucât numai într-un astfel de caz se eliberează o asemenea autorizaţie, cu consecinţa neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 43/2000, privind caracterul întâmplător al descoperirii. În acest sens, a invocat Ordinul comun nr. 251/2.275/409/M 115/2004 pentru aprobarea Normelor tehnice privind deţinerea şi comercializarea detectoarelor de metale (Anexa 1, Anexa 4 cu referire la art. 5 alin. (10) din O.G. nr. 43/2000).

Şi aceste afirmaţii sunt neîntemeiate.

Din cuprinsul Normelor tehnice sus-menţionate nu rezultă că autorizarea persoanelor fizice de a deţine şi utiliza detectoare de metale se face doar în cazul cercetărilor arheologice.

Dimpotrivă, în art. 1 alin. (1) din Ordin, se face referire la necesitatea obţinerii, în prealabil, a autorizaţiei inspectoratului de poliţie al judeţului, respectiv a Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, din raza teritorială de domiciliu sau sediu, precum şi înregistrării la aceste autorităţi de către persoanele fizice şi juridice care deţin şi/sau comercializează detectoare de metale. Distinct de norma generală, aplicabilă în cazul tuturor persoanelor fizice şi juridice, în art. 1 alin. (3) din Ordin, se prevede, pentru personalul atestat şi înscris în Registrul arheologilor, deci pentru cei abilitaţi să efectueze cercetări arheologice, obligaţia de a obţine, pe lângă autorizaţia emisă de Poliţie şi anterior acestui document, avizul prealabil eliberat de Ministerul Culturii şi Cultelor. Or, dacă raţionamentul recurentului referitor la emiterea autorizaţiei doar în cazul cercetărilor arheologice ar fi corect, nu s-ar mai justifica raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să prevadă, în mod distinct, actele necesare pentru persoanele fizice şi juridice care intenţionează să deţină şi/sau să comercializeze detectoare de metale şi, separat, actele necesare pentru categoria personalului de specialitate atestat şi înscris în Registrul arheologilor.

În acelaşi sens, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 43/2000 se referă la adoptarea măsurilor ştiinţifice, administrative şi tehnice care urmăresc păstrarea vestigiilor descoperite întâmplător sau ca urmare a cercetării arheologice, textul de lege reglementând, în alin. (10), respectiv alin. (12), de asemenea, diferenţiat, obligaţiile şi actele necesare pentru persoanele fizice în general şi, în special, pentru categoria personalului de specialitate atestat şi înscris în Registrul arheologilor.

Anexa 1 la Normele tehnice priveşte formularul tip de cerere în cazul persoanelor fizice care intenţionează să obţină autorizaţia de deţinere a detectoarelor de metale, iar Anexa 4 formularul autorizaţiei de deţinere pentru persoanele fizice, în cuprinsul celor două formulare neexistând menţiuni din care să rezulte că tipul de cerere, respectiv de autorizaţie, se formulează şi eliberează doar în ipoteza cercetărilor arheologice. De altfel, nici nu se poate pune o astfel de problemă, de vreme ce, potrivit normelor legale enunţate mai sus, toate persoanele fizice şi juridice au obligaţia de a obţine autorizaţia emisă de Poliţie, iar, în plus, personalul de specialitate este necesar să obţină şi avizul prealabil al Ministerului Culturii.

Prin urmare, Normele tehnice nu reprezintă cadrul legal care să confirme cele susţinute de recurent, privind eliberarea autorizaţiei de deţinere a detectoarelor de metale de către persoanele fizice doar în cazul cercetărilor arheologice, cu consecinţa anihilării caracterului întâmplător al descoperirii realizate de reclamant, care se află în posesia acestui document.

Referitor la Instrucţiunea nr. 2 din 8 aprilie 2016 privind regimul descoperirilor arheologice întâmplătoare, aceasta reprezintă un act cu forţă normativă inferioară atât Legii nr. 182/2000, cât şi O.G. nr. 43/2000, dat în explicitarea acestora din urmă, şi, ca atare, nu poate modifica sau adăuga la actele normative superioare. Prin urmare, cum nici Legea nr. 182/2000 şi nici O.G. nr. 43/2000 nu disting, în legătură cu caracterul întâmplător al descoperirii, în funcţie de tehnica utilizată (dimpotrivă, art. 2 alin. (1) lit. k) din O.G. nr. 43/2000 chiar prevede teledetecţia printre metodele posibil folosite în cazul acţiunilor umane rezultate cu descoperiri întâmplătoare) şi nici nu exclud un asemenea caracter al descoperirii în ipoteza folosirii detectorului de metale cu intenţia de a căuta şi descoperi bunuri culturale aparţinând patrimoniului arheologic, Înalta Curte nu va avea în vedere, în soluţionarea cauzei, dispoziţiile normei inferioare cuprinse în Instrucţiunea nr. 2/8 aprilie 2016, emisă de Ministrul Culturii.

În ceea ce priveşte "spiritul" Legii nr. 182/2000, care, în opinia recurentului, nu ar permite recompensarea celor care folosesc metoda teledetecţiei în scopul descoperirii de tezaure, pentru a descuraja braconajul arheologic şi traficul ilegal cu bunuri de valoare deosebită, nici această susţinere nu poate fi primită.

Fără discuţie că întreg cadrul legal adoptat în domeniul protecţiei patrimoniului arheologic are un astfel de scop, care trebuie însă interpretat în mod diferenţiat, în funcţie de atitudinea descoperitorului de comori. În alţi termeni, nu se poate pune semnul egalităţii între persoana care nu deţine detectorul în mod legal sau care nu a predat artefactele sau a acţionat în zone cunoscute cu potenţial arheologic şi cel care deţine detectorul în condiţiile legii şi a predat, în mod voluntar, obiectele de patrimoniu. În acest ultim caz, Statul, care este beneficiarul rezultatului activităţii desfăşurate de "căutătorul de comori", şi anume al bunurilor descoperite, fiind primul interesat în păstrarea tezaurului, are rolul de a-l cointeresa pe acesta din urmă, iar forma transpusă de legiuitor este tocmai cea a recompensării pecuniare, potrivit art. 49 din Legea nr. 182/2000.

În concluzie, prin interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, instanţa de apel a reţinut că reclamantul justifică legitimare procesuală activă în cauză, în calitate de autor al unei descoperiri cu caracter întâmplător, el deţinând autorizaţie pentru detectorul de metale şi predând, în condiţiile legii, obiectele de patrimoniu găsite.

Referitor la lipsa calităţii procesuale pasive a recurentului, determinat de împrejurarea că nu s-a probat subordonarea Muzeului Olteniei către Muzeu şi, prin urmare, acesta din urmă nu are calitatea de ordonator principal de credite, nici această critică nu poate fi primită.

În primul rând, susţinerile respective sunt formulate, pentru prima dată, în recurs, ceea ce exclude analiza lor direct în calea extraordinară de atac, şi, pe de altă parte, la acest moment procesual nici nu prezintă interes, de vreme ce instanţa de apel nu a reţinut calitatea de ordonator principal de credite în persoana Muzeului Culturii şi Identităţii Naţionale.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale împotriva deciziei nr. 1291 din 7 mai 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.