Nullity of notarial debt acknowledgment: recharacterization as un-named contract and waiver of prescription under Article 2506 Civil Code

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi apărările formulate de pârât:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, sub nr. x/2018, la 11 octombrie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a actului "Recunoaşterea de datorie", autentificat de către B.I.N. C. sub nr. 100/18 februarie 2015, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, ca nefondată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 163/17 aprilie 2019, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins acţiunea formulată de reclamant.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 4289/6 noiembrie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului juridic intitulat "Recunoaştere de datorie", autentificat de notar sub nr. 100/18 februarie 2015, pentru lipsa cauzei, raportat la împrejurarea că suma recunoscută ca fiind datorată nu a fost remisă efectiv de pârât, predarea fiind necesară pentru încheierea valabilă a unui contract de împrumut. A invocat reclamantul şi cauza ilicită, deoarece pârâtul ar fi urmărit o îmbogăţire nejustificată, fără a fi împrumutat vreo sumă de bani, precum şi intervenţia prescripţiei dreptului la acţiune, în privinţa sumei împrumutate în anul 2011 şi nerestituite integral.

Aşadar, primul aspect care trebuie lămurit este natura juridică a actului încheiat la 18 februarie 2015.

Aşa cum chiar denumirea lui o dovedeşte, prin încheierea acestui act s-a intenţionat confirmarea unei creanţe pe care pârâtul B. o avea împotriva reclamantului A., stabilirea unui nou termen de plată a datoriei, precum şi confecţionarea unui titlu executoriu, în cazul neexecutării obligaţiei.

Prin urmare, actul notarial nu cuprinde un contract de împrumut privind suma de 80.000 euro, încheiat la acel moment, pentru a se putea vorbi de cerinţa obligatorie pentru valabilitatea convenţiei, a remiterii sumei de bani, dat fiind caracterul real al acestui contract (conform art. 1174 alin. (4) şi art. 2158 din noul C. civ.).

Premisa recunoaşterii unei datorii este existenţa acesteia, printr-un contract valabil încheiat, astfel încât ea nu s-a născut la data încheierii actului notarial contestat; în consecinţă, nu se poate vorbi de lipsa cauzei imediate, pentru neremiterea sumei de bani la momentul autentificării actului, cum susţine apelantul reclamant.

În realitate, recunoaşterea de datorie consemnată în înscrisul notarial reprezintă un contract nenumit, distinct de contractele de împrumut din care a luat naştere datoria, prin care părţile au stabilit un nou termen pentru executarea obligaţiei de restituire a împrumuturilor contractate anterior, modificând, aşadar, convenţiile anterioare.

Contestând actul autentic, reclamantul a susţinut că respectiva datorie recunoscută nu există, fiind indus în eroare la momentul încheierii lui. Prin urmare, ar fi vorba nu de lipsa cauzei, ci, aşa cum a observat şi prima instanţă, de lipsa unui consimţământ liber, serios şi neviciat, o cauză de nulitate cu totul distinctă de cea invocată de reclamant, care a beneficiat de asistenţă juridică calificată.

Pe de altă parte, sub acest aspect, se constată, raportat la dispoziţiile art. 270 C. proc. civ., că înscrisul autentic face dovada până la înscrierea în fals a celor constatate personal de cel care a autentificat actul, iar, sub aspectul declaraţiilor părţilor, până la dovada contrară. În consecinţă, consimţământul dat de reclamantul debitor, în sensul recunoaşterii datoriei, constatat personal de notar, după citirea actului, şi înţelegerea conţinutului lui au fost, pe deplin, dovedite.

În plus, reclamantul nu a făcut dovada erorii în care s-a aflat la momentul semnării actului autentic. Prin acţiune, a susţinut că a semnat acest act, având credinţa că, astfel, pârâtul îi va împrumuta o sumă de bani în viitorul apropiat, însă, răspunzând la interogatoriu, la întrebarea nr. 13, a declarat că a semnat acest act pentru confortul psihic al pârâtului. Aşadar, prin încheierea actului s-a dorit obţinerea de către creditor a unui titlu executoriu, în baza căruia să primească sumele deja împrumutate, dar nerestituite, reclamantul având înţelegerea clară a conţinutului şi consecinţelor actului juridic semnat.

Au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 1208 C. civ., reclamantul neputând invoca lipsa sa de diligenţă sau uşurinţa de care a dat dovadă în înţelegerea conţinutului şi a efectelor actului juridic la încheierea căruia a consimţit, cu atât mai mult cu cât clauzele acestuia sunt clare, iar notarul public putea oferi toate informaţiile necesare.

Nu în ultimul rând, sub aspectul existenţei contractelor de împrumut anterioare, s-a constatat că reclamantul a recunoscut că a împrumutat suma de 200.000 RON, la 27 iulie 2011, de la mama pârâtului, prin virament bancar, din care a restituit suma de 152.000 RON, la 11 octombrie 2011, tot prin virament bancar . Cu toate acestea, din răspunsurile la interogatoriul administrat reclamantului a rezultat că, între cele două părţi, au existat relaţii de prietenie şi colaborare pe plan profesional, împrumutul fiind contractat cu pârâtul, chiar dacă banii au fost viraţi din contul mamei acestuia, cont cu privire la care pârâtul avea calitate de împuternicit, cum a recunoscut chiar reclamantul prin întrebarea nr. 3 adresată pârâtului. De altfel, şi prin apel s-a recunoscut că acel împrumut a fost luat de la pârât, fiind cert că susţinerea iniţială, privind inexistenţa unor raporturi juridice între părţi, nu este reală.

De asemenea, din înscrisul sub semnătură privată încheiat la 20 octombrie 2012 a rezultat că reclamantul a primit, de la pârât, suma de 55.000 euro, cu titlu de împrumut, pe care urma a o restitui la 31 decembrie 2012.

Reclamantul a contestat acest înscris, invocând nulitatea absolută pentru neîndeplinirea condiţiei multiplului exemplar şi lipsa formulei "bun şi aprobat".

Sub acest aspect, Curtea a constatat că reclamantul nu a formulat un capăt de cerere distinct, privind nulitatea contractului de împrumut încheiat la 20 octombrie 2012 (negotium iuris), consemnat în formă scrisă prin înscrisul depus la dosar, ci a invocat, în apărare, lipsa puterii doveditoare a acestui înscris (instrumentum probationis).

Prin urmare, faţă de ceea ce s-a invocat, incidente sunt dispoziţiile C. civ. de la 1864, raportat la data încheierii înscrisului, respectiv art. 1176 şi următoarele.

Astfel, art. 1179 din vechiul C. civ. impune condiţia multiplului exemplar pentru înscrisurile ce consemnează convenţii sinalagmatice. Însă, contractul de împrumut este un contract unilateral, întrucât din el se nasc obligaţii doar în sarcina împrumutatului, astfel încât este suficientă redactarea înscrisului într-un singur exemplar, care rămâne în posesia creditorului obligaţiei.

Cât priveşte formalităţile ce rezultă din art. 1180 C. civ., aşa cum a reţinut şi Tribunalul, înscrisul contestat de reclamant a fost scris integral de acesta, fapt recunoscut la interogatoriu (întrebarea nr. 5) şi necontestat prin apel.

În aceste condiţii, în mod just a reţinut prima instanţă forţa probantă a acestui înscris şi a constatat existenţa împrumutului în cuantum de 55.000 euro, nerestituit.

Aspectele referitoare la eventuala practică ilicită a pârâtului, care a rezultat din termenul de scadenţă foarte scurt stabilit, exced limitelor învestirii, deoarece, aşa cum s-a arătat deja, reclamantul a invocat doar faptul că înscrisul amintit nu îndeplineşte condiţii de formă cerute de lege pentru a avea forţa doveditoare a unui înscris sub semnătură privată, nesolicitând constatarea nulităţii actului juridic.

Sub aspectul celorlalte sume împrumutate, în lipsa contractelor încheiate în formă scrisă (relaţiile de prietenie fiind recunoscute de ambele părţi), pârâtul a încercat a face dovada lor prin audierea unui martor, D.. Aceasta a negat orice implicare în raporturile dintre părţi, susţinând că nu are cunoştinţă despre împrumuturi. Însă, această declaraţie trebuie privită cu reţinere, în condiţiile în care martorul lucrează la firma al cărei administrator este reclamantul, cum s-a arătat şi la termenul de judecată din 30 ianuarie 2019.

Pe de altă parte, existenţa datoriei totale de 80.000 euro a fost recunoscută, în mod expres, de reclamant în faţa notarului, prin actul contestat, şi, tacit, prin plata parţială efectuată la 19 ianuarie 2018, plată efectuată de reclamant în contul actului nr. 100/18 februarie 2015, cum reiese din extrasul de cont depus la dosar.

Referitor la prescripţia dreptului la acţiune, Curtea a constatat că prima instanţă a înţeles, eronat, aspectul invocat de reclamant, analizând prescripţia dreptului de a cere restituirea sumei împrumutate prin prisma datei scadenţei stabilite prin convenţia încheiată în 18 februarie 2015.

În realitate, reclamantul a invocat, în susţinerea cererii sale privind nulitatea acestui din urmă act juridic, faptul că, în ceea ce priveşte suma de 48.000 RON, reprezentând diferenţă neachitată din împrumutul contractat în iulie 2011, intervenise termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune la momentul încheierii actului autentic. Or, aspectul invocat nu are nicio relevanţă cu privire la valabilitatea recunoaşterii de datorie. Dincolo de faptul că nici măcar reclamantul nu a indicat termenul de restituire a împrumutului contractat în 2011, iar termenul de prescripţie curge de la data naşterii dreptului de a cere restituirea, respectiv de la data scadentă a împrumutului, neputându-se verifica afirmaţia reclamantului, împlinirea termenului de prescripţie nu stinge obligaţia în sine, ci doar dreptul la acţiune pentru executarea ei, transformând obligaţia într-o obligaţie naturală, fiind posibilă plata benevolă de către debitor, fără a se putea solicita, ulterior, restituirea.

Pe de altă parte, debitorul poate renunţa la beneficiul prescripţiei împlinite, iar recunoaşterea dreptului, prin act scris, efectuată în favoarea creditorului, este valabilă, chiar dacă debitorul nu cunoştea că a intervenit prescripţia, reprezentând o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia, cum reiese din art. 2506 alin. (3) din noul C. civ.

Aşadar, faptul că, la data încheierii actului contestat, ar fi intervenit prescripţia dreptului la acţiune pentru restituirea unei părţi din suma împrumutată nu afectează valabilitatea recunoaşterii de datorie, aceasta reprezentând, sub aspectul analizat, o renunţare a reclamantului debitor la beneficiul prescripţiei şi, totodată, intenţia de modificare a obligaţiei naturale într-o obligaţie perfectă.

Apelantul a contestat soluţia pronunţată de Tribunal şi în ceea ce priveşte analiza susţinerilor privind reaua-credinţă a pârâtului, invocând diferenţe între susţinerile din întâmpinare şi răspunsurile la interogatoriu, răspunsuri analizate superficial de instanţă. Cu ocazia discutării probatoriului în apel s-au invocat şi existenţa unor neregularităţi cu privire la administrarea interogatoriului, respectiv neconsemnarea completă a răspunsurilor de către judecător.

Curtea a notat că proba cu interogatoriul părţilor s-a administrat la termenul din 13 martie 2019, în prezenţa reclamantului şi a apărătorului acestuia. Or, în măsura în care instanţa nu dădea citire întregii întrebări, aceştia aveau obligaţia de a solicita, în şedinţa publică, remedierea acestui aspect. Din încheierea de şedinţă, al cărei conţinut nu a fost contestat, nu reiese însă că au fost dezbateri legate de acest aspect.

Cât priveşte faptul că instanţa nu ar fi consemnat în întregime răspunsurile, existând diferenţe între consemnările din dosar şi cele efectuate de apărătorul apelantului, pe notiţele proprii, Curtea a constatat, pe de o parte, că acestea susţineri nu au fost invocate prin apel, iar, pe de altă parte, a considerat că, în măsura în care existau aceste diferenţe, reclamantul avea obligaţia de a solicita instanţei, la următorul termen de judecată, remedierea acestor neregularităţi. Or, nici la termenul din 10 aprilie 2019, nici în concluziile scrise depuse în vederea pronunţării, reclamantul nu a semnalat aceste diferenţe.

Sub aspectul interpretării probelor, Curtea a constatat că probele se analizează fiecare în parte şi, în acelaşi timp, toate în ansamblul lor. Or, eventualele diferenţe între susţinerile din întâmpinare şi răspunsurile la interogatoriu nu pot fundamenta concluzia relei-credinţe a pârâtului, în condiţiile în care, din ansamblul probator, reiese că părţile au fost prieteni, iar împrumuturile au fost acordate în mai multe tranşe, de-a lungul a trei ani (2011-2013).

Dimpotrivă, aşa cum a observat şi Tribunalul şi cum s-a constatat anterior, există contradicţii serioase între susţinerile reclamantului, răspunsurile la interogatoriu şi faptele acestuia (spre exemplu, efectuarea plăţii parţiale în contul actului pe care, câteva luni mai târziu, a înţeles să îl conteste), concluzia fiind aceea că reclamantul a încercat inducerea în eroare cu privire la relaţiile reale dintre părţi, cu scopul exonerării de răspundere.

Concluzionând, Curtea a considerat că soluţia Tribunalului Argeş este legală şi temeinică, motivele de nulitate invocate prin acţiune fiind neîntemeiate, ca, de altfel, şi criticile formulate prin apel.

Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva aceste decizii a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru următoarele motive:

Hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cererea introductivă de instanţă, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului notarial "Recunoaştere de datorie", a argumentat şi dovedit că, având în vedere cuantumul sumei împrumutate, notarul nu a certificat remiterea acestei sume, nu a precizat, în acest act, data la care s-a remis suma împrumutată, nici nu a solicitat vreo dovadă în acest sens (dovada plăţii, data plăţii, felul în care s-a remis suma de bani împrumutată, etc).

Or, deşi intimatul enumeră diverse sume de bani pe care pretinde, în mod mincinos, că i le-ar fi înmânat recurentului pe parcursul a doi ani, nu a dovedit că acesta din urmă a primit aceste sume de bani şi nici că pârâtul le-a deţinut. Singura sumă împrumutată a fost aceea de 200.000 RON, din care recurentul a returnat suma de 152.000 RON, acestea fiind operaţiuni bancare, dovedite cu extrase de cont.

În ceea ce priveşte actul de împrumut sub semnătură privată, datat 20 octombrie 2012, pentru suma de 55.000 euro, pe care intimatul îl aduce ca probă în litigiul de faţă, acesta este lovit de nulitate absolută, întrucât nu întruneşte cerinţele stipulate în noul C. civ., respectiv cerinţa "multiplului exemplar" şi formula "bun şi aprobat"; lipseşte numele complet al reclamantului, suma este scrisă doar în cifre, actul nu a fost încheiat în prezenţa unui martor, suma de bani respectivă nu a fost remisă, neexistând nicio dovadă a remiterii în mod legal, prin transfer bancar.

Actul notarial a fost încheiat după împlinirea termenului de prescripţie, invocată de reclamant în ce priveşte restituirea sumei de 48.000 de RON.

Constatarea nulităţii absolute a actului sub semnătura privată, pentru suma de 55.000 euro, se impune şi din punctul de vedere al prescripţiei invocate.

Astfel, intimatul pretinde că i-ar fi împrumutat diverse sume de bani în perioada 2011-2012, fără a face dovada acestor împrumuturi, menţionează că i-a transferat, din contul mamei sale, suma de 200.000 RON, din care recurentul i-a returnat, la 11 octombrie 2011, suma de 152.000 RON, aspect nerecunoscut de partea adversă, singura datorie rămasă fiind cea de 48.000 RON.

Considerând suma de 200.000 RON, pe care o datora intimatului, împrumutată la 27 iulie 2011 (anterior intrării în vigoare a noului C. civ.), pentru care termenul de prescripţie a început să curgă sub imperiul Decretului nr. 167/1958, întrerupt de plata parţială efectuată, aceea de 152.000 RON, la 11 octombrie 2011, dreptul de a cere executarea silită s-a prescris la 10 octombrie 2014.

Or, actul autentificat a fost încheiat la 18 februarie 2015, dată la care prescripţia extinctivă era deja împlinită.

Intimatul susţine că, după semnarea actului sub semnătură privată de către recurent, pentru suma de 55.000 euro, i-ar mai fi împrumutat încă 25.000 euro, în scopul justificării diferenţei de bani până la 80.000 euro, sumă stipulată în actul "Recunoaştere de datorie". Or, nu numai că nu a produs nicio probă în susţinerea acestei pretenţii, dar nu avea nicio motivaţie, în acord cu logica sa, în a-l împrumuta, în continuare, cu această sumă de bani importantă, atât timp cât recurentul nu îi returnase sumele de bani împrumutate anterior anului 2013 şi avea dificultăţi financiare.

Afirmaţiile mincinoase, cât şi reaua-credinţă a intimatului, care au indus în eroare instanţa, cu privire la lipsa temeiniciei cererii reclamantului, rezultă din susţinerile intimatului, atât prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, cât şi prin răspunsul la interogatoriu.

De asemenea, contabilizând sumele în RON pe care intimatul susţine că i le-ar fi împrumutat şi nu au fost restituite, ar rezulta o cu totul altă sumă decât cea de 55.000 de euro.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data la care a fost încheiat.

Astfel, Curtea a procedat, în mod eronat, la aplicarea dispoziţiilor C. civ. de la 1864, în privinţa constatării nulităţii actului sub semnătură privată încheiat la 20 octombrie 2012, deşi noul C. civ. a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

De asemenea, fără să existe o solicitare din partea recurentului prin cererea introductivă de instanţă sau prin cererea de apel, instanţa a calificat actul notarial drept "contract nenumit", transformând obligaţiile specifice contractului de împrumut şi considerând, în mod nelegal, că nu există cerinţa obligatorie specifică acestui contract, aceea de remitere efectivă a sumei de bani stipulate în actul notarial.

Mai mult, Curtea consideră contractul nenumit ca fiind titlu executoriu, valabil încheiat, prin care părţile au stabilit un nou termen pentru executarea obligaţiei de restituire a împrumuturilor "contractate anterior, modificând convenţiile anterioare". Or, pentru motivele arătate mai sus, nu au existat convenţii anterioare, valabil încheiate, şi nici înmânarea sumelor de bani pretinse.

Instanţa de apel a ignorat şi lipsa dovezii remiterii sumei de 25.000 de euro, după semnarea actului sub semnătură privată şi anterior semnării actului notarial, în anul 2014.

În mod greşit, Curtea înlătură cele susţinute de recurent, privind eroarea în care s-a aflat la încheierea actului notarial (semnarea actului la un notariat în Bucureşti, la insistenţa intimatului, lipsa deţinerii unui exemplar din actul semnat, lipsa semnăturii reclamantului pe cererea de autentificare a înscrisului notarial, etc.)

În mod eronat, instanţa a reţinut că, între părţi, ar fi existat, în afara relaţiei de prietenie, raporturi juridice şi de colaborare în plan profesional, aspect nesusţinut de acestea, şi că recurentul ar fi recunoscut împrumutul iniţial abia în apel, iar nu cum a afirmat, prin chiar cererea de chemare în judecată.

În concluzie, Curtea a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile legale în vigoare la data remiterii sumei de bani, prin transfer bancar, şi rambursării parţiale a sumei împrumutate, în raport cu prescripţia invocată şi încheierea actului notarial; şi-a depăşit rolul activ în aflarea adevărului, calificând contractul încheiat, fără a fi învestită cu acest capăt de cerere; a ignorat probele şi situaţia de fapt, în ceea ce priveşte sumele pretins a fi remise de către intimat.

Recurentul a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel, conform art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din acelaşi cod.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de netimbrare a recursului. Pe fond, a solicitat respingerea căii de atac, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere, iar, prin încheierea din 1 octombrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. şi a fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2020, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor. Prin aceeaşi încheiere a respins excepţia netimbrării căii de atac, constatând că recurentul a achitat suma de 3.666.5 RON taxă judiciară de timbru aferentă recursului.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, trebuie menţionat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., evocat de recurent, nu va fi avut în vedere în analiza căii de atac, întrucât susţinerile formulate nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele textului de lege, care vizează lipsa sau insuficienta motivare a deciziei, motivarea contradictorie sau străină de natura cauzei.

O altă chestiune se referă la criticile privind depăşirea limitelor de învestire prin cererea de chemare în judecată şi de apel şi încălcarea rolului activ al instanţei, raportat la calificarea realizată de Curte în privinţa actului notarial dedus judecăţii, critici ce vor fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu a pct. -ului 8, evocat de recurent, întrucât vizează pretinse nereguli procedurale, sancţionate cu nulitatea, nu nerespectarea dispoziţiilor de drept material.

De asemenea, susţinerile referitoare la motivele de nulitate a contractului materializat în înscrisul sub semnătură privată din 20 octombrie 2012 (pentru neîntrunirea cerinţei "multiplului exemplar", inexistenţa formulei "bun şi aprobat", lipsa numelui complet al reclamantului, scrierea sumei împrumutate doar în cifre, absenţa unui martor la perfectarea actului, nedovedirea remiterii sumei de 55.000 de euro, încheierea contractului după împlinirea termenului de prescripţie vizând suma de 48.000 de RON) nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte, în condiţiile în care, astfel cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel, nu a fost formulat un capăt de cerere separat în primă instanţă cu un asemenea obiect. Conform principiului disponibilităţii părţilor, care guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., obiectul şi limitele litigiului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. În respectarea acestui principiu, obligaţie care revine instanţei de judecată potrivit art. 20 C. proc. civ., aceasta trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele de învestire (art. 22 alin. (6) din acelaşi cod). În plus, în căile de atac, nu se pot formula pretenţii noi (art. 478 alin. (3) şi art. 494 C. proc. civ.). În concluzie, în absenţa învestirii primei instanţe cu o cerere în nulitate a contractului încheiat la 20 octombrie 2012, în apel şi recurs nu pot fi analizate pretinsele motive de nulitate ale convenţiei respective.

Nu în ultimul rând, aspectele care ţin de expunerea situaţiei de fapt şi de evaluarea acesteia în raport de probele administrate (nedovedirea sumelor afirmate de intimat ca fiind împrumutate, cu excepţia celei de 200.000 de RON, cuantumul diferit al sumelor în RON faţă de cele în euro, motivaţia intimatului de a-i acorda în continuare, cu titlu de împrumut, sume de bani, în contextul neachitării de către recurent a împrumuturilor anterioare, natura relaţiilor dintre părţi, contestată de recurent ca fiind şi de ordin profesional) vizează chestiuni de temeinicie a deciziei atacate şi care nu pot fi analizate în recurs, faţă de actuala structură a căii extraordinare de atac, ce permite doar verificarea legalităţii hotărârii (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.).

Pornind de la aceste premise, prezenta instanţă constată că susţinerile privind nelegalitatea deciziei nu pot fi primite.

Astfel, contrar opiniei recurentului, Curtea nu a încălcat dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., cu referire la actul încheiat sub semnătură privată la 20 octombrie 2012, nefiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit textului de lege sus-menţionat, "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa".

Se impune a fi subliniat încă o dată că instanţa de apel, în lipsa unei cereri în nulitatea actului juridic enunţat mai sus, a verificat puterea doveditoare a înscrisului care a materializat contractul (instrumentum probationis), în limitele apărărilor de fond formulate de reclamant, permise în toate fazele procesuale. Prin urmare, a analizat îndeplinirea formalităţilor prevăzute de art. 1179 şi art. 1180 din vechiul C. civ., din perspectiva puterii doveditoare a înscrisului, în acest context aplicând vechiul act normativ, iar nu actualul C. civ.

Or, conform art. 26 alin. (1) C. proc. civ., legea care guvernează puterea doveditoare a probelor preconstituite, cum este şi cazul unui înscris, este cea în vigoare la data producerii faptelor juridice, lato-sensu, care fac obiectul probaţiunii. La 20 octombrie 2012, în materie de probe, erau în vigoare dispoziţiile din vechiul C. civ., noul C. proc. civ., care reglementează aceleaşi formalităţi în cazul înscrisurilor sub semnătură privată care constată un contract sinalagmatic (art. 274), respectiv prin care o singură parte se obligă către o alta să-i plătească o sumă de bani (art. 275), intrând în vigoare ulterior, la 15 februarie 2013.

În acest sens, dispoziţiile art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 prevăd că, la data intrării în vigoare a noului C. civ., 1 octombrie 2011, se abrogă C. civ. din 1864, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia dispoziţiilor art. 1169-1174 şi 1176-1206, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură (actual).

În concluzie, în mod corect au fost aplicate, în ce priveşte puterea doveditoare a înscrisului din 20 octombrie 2012, dispoziţiile relevante din vechiul C. civ., nefiind incident art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, care vizează alte chestiuni în materie de contracte decât cea referitoare la forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată.

Criticile referitoare la depăşirea limitelor de învestire ale instanţelor de fond şi la încălcarea rolului activ prin prisma calificării actului notarial ca fiind "un contract nenumit" sunt, de asemenea, neîntemeiate, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Calificarea unui act juridic intră în atribuţiile instanţei de judecată, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., fără să fie necesară o solicitare expresă în acest sens din partea părţilor, reprezentând tocmai o manifestare, iar nu o încălcare, a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Concepţia legiuitorului în acest sens, rezultată, fără echivoc, din textul de lege indicat, este consecinţa firească a împrejurării că raţionamentul instanţei trebuie să pornească de la premisa unei calificări corecte a actelor şi faptelor deduse judecăţii, în absenţa căreia însăşi soluţia finală pronunţată în litigiul respectiv ar fi afectată de viciul erorii. Ca atare, revine judecătorului sarcina de a proceda la calificarea exactă a chestiunilor deduse judecăţii.

Referitor la nelegalitatea deciziei sub aspectul transformării obligaţiilor specifice contractului de împrumut, cu consecinţa, în opinia recurentului, a concluziei incorecte a instanţei, în sensul inexistenţei obligaţiei de remitere a sumei de bani menţionate în actul notarial din 18 februarie 2015, şi această critică este neîntemeiată.

Calificarea juridică realizată de instanţa de apel este corectă, actul intitulat "recunoaştere de datorie", potrivit chiar denumirii, dar şi conţinutului clauzelor contractuale, reprezentând un contract nenumit, prin care "se recunoaşte" existenţa unei datorii anterioare, stipulându-se un nou termen de plată, la 30 decembrie 2015. Prin urmare, nepunându-se problema unui nou contract de împrumut, cerinţa specifică contractelor reale, cum este şi cel de împrumut, a remiterii, la data încheierii actului juridic, a sumei de bani de 80.000 de euro (art. 2158 C. civ.) nu era necesar a fi îndeplinită pentru formarea valabilă a contractului. De asemenea, nu se impunea nici verificarea remiterii sumei de către notar, în contextul în care părţile şi-au asumat, prin semnarea contractului, consimţământul dat în sensul celor stipulate în convenţie.

În plus, fiind un înscris autentic notarial, care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă (la 30 decembrie 2015), actul respectiv constituie titlu executoriu la data scadentă prevăzută de părţi, în condiţiile art. 638 alin. (1) pct. 2 şi art. 639 C. proc. civ., după cum, de altfel, chiar acestea au stipulat în contract.

Referitor la eroarea în care s-ar fi aflat recurentul la data încheierii contractului, instanţa de apel a reţinut, din probele administrate, că partea nu a dovedit existenţa acestui viciu de consimţământ, critica supunând, deci, dezbaterii un aspect de netemeinicie a deciziei, incompatibil cu structura recursului. Prin urmare, nu va fi analizat de prezenta instanţă.

În ceea e priveşte nelegalitatea deciziei sub aspectul menţinerii actului notarial, deşi acesta a fost încheiat ulterior împlinirii termenului de prescripţie a diferenţei de datorie recunoscută de reclamant, de 48.000 de RON, nici această susţinere nu poate fi primită, în contextul în care, aşa cum deja s-a arătat în precedent, partea şi-a asumat, prin semnare, manifestarea de voinţă exprimată în contract şi nici nu a combătut, în mod concret, raţionamentul Curţii, sub acest aspect. Astfel, instanţa de apel a considerat că, şi în eventualitatea împlinirii termenului de prescripţie, această împrejurare nu afectează valabilitatea actului notarial, în condiţiile în care efectul împlinirii termenului este cel al transformării obligaţiei iniţiale într-una naturală, deci, care poate fi executată voluntar de debitor şi după acest moment, iar recunoaşterea datoriei materializată în actul din 2015 reprezintă o renunţare la beneficiul prescripţiei, conform art. 2506 alin. (3) C. civ., realizată de debitor şi, totodată, intenţia de modificare a obligaţiei naturale într-una perfectă. Recurentul nu aduce niciun argument din care să rezulte de ce actul notarial este nevalid, prin raportare la judecata şi instituţiile juridice reţinute de Curte în înlăturarea susţinerilor vizând efectele împlinirii termenului de prescripţie asupra contractului încheiat la 18 februarie 2015.

Alegaţiile recurentului referitoare la momentul procesual al recunoaşterii împrumutului iniţial, pe lângă faptul că sunt nerelevante, întrucât instanţa de apel a avut în vedere, în soluţionarea cauzei, această recunoaştere, nu sunt nici corecte. Prin cererea de chemare în judecată, partea a recunoscut împrumutarea sumei de 200.000 de RON de la mama intimatului, iar nu de la acesta din urmă. Or, tocmai acest aspect l-a subliniat Curtea, în cuprinsul deciziei atacate, menţionând că, deşi virată din contul mamei intimatului, asupra căruia partea era împuternicită, în realitate împrumutul fusese contractat cu pârâtul, chestiune recunoscută şi de reclamant în apel. Expunerea prezentată de instanţa de apel corespunde, deci, poziţiei procesuale exprimate de recurent în faţa instanţelor anterioare.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod.

Va respinge, ca nefondată, şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul pârât, care nu a dovedit, în condiţiile art. 494 cu referire la art. 452 C. proc. civ., avansarea sumelor de bani pretinse cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 4289 din 6 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul pârât B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.