Father's €153,387 repayment claim against son rejected as time-barred, appeal upheld

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 11.12.2018, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata în echivalent RON, a sumei de 153.387 euro, reprezentând contravaloarea contribuţiei sale la ridicarea construcţiei - casă de locuit - înscrisă în CF Altdorf - Germania, volumul 133 pagina 4900, situată în loc. Altdorf, str. x.

În motivarea cererii, s-a arătat că este tatăl pârâtului A., iar în urma unei înţelegeri cu fiul său, înţelegere conform căreia dacă reclamantul era de acord să emigreze în Germania, cei doi vor construi acolo o casă, părţile s-au mutat în Germania în anii 90. Aceştia au locuit împreună în Germania, localitatea Altdorf, iar în anul 1998, pârâtul a achiziţionat parcela de teren neconstruit în suprafaţă de 4 ari şi 31 mp (431 mp) înscris în GF Altdorf volumul 132 pagina 1848, înscriindu-şi dreptul de proprietate în aceeaşi carte funciară în volumul 133 la pagina 4900. A mai arătat că în perioada imediat următoare, începând cu 1999, în condiţiile în care doi ani de zile pârâtul a fost şomer, reclamantul a avansat atât costurile proiectului casei - 5000 DM - şi a autorizaţiilor de construire, cât şi 300.000 mărci germane, necesare ridicării acesteia chiar dacă înţelegerea dintre părţi - conform celor stabilite din România - a fost că odată ridicată clădirea, dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din aceasta să fie transferat pe numele reclamantului. Chiar dacă datorită relaţiilor de rudenie apropiata părţile nu au încheiat un înscris, în absenţa înţelegerii antemenţionate, reclamantul nu ar fi părăsit tara.

Reclamantul a locuit în casa din litigiu până în anul 2013, aşa cum rezultă din "Notificarea de plecare din 21.03.2013", eliberată de Autoritatea de înregistrare a oraşului Altdorf iar în tot acest timp i-a solicitat personal fiului său să-i transcrie dreptul de proprietate asupra imobilului, iar după plecarea sa l-a notificat prin avocaţii mandataţi în acest sens - B. şi C. - să-i restituie suma investită însă, urmare a refuzului fiului său de a-i transfera dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din locuinţa din Bieberstrasse nr. 11 Altdorf sau de a-i restitui contravaloarea ridicării acesteia, reclamantul a promovat o acţiune cu acelaşi obiect ca cel din cauza pendinte, în dosar 71 O 2885/2015 al Tribunalului din Landshut. A învederat că prin hotărârea definitivă din 14.02.2017, instanţa din Germania a dispus respingerea acţiunii ca fiind înregistrată în faţa unui instanţe ce nu are competenţă internaţională să judece cauza. A mai precizat că, aşa cum rezultă din motivarea hotărârii, obiectul acţiunii este un drept de creanţă - chiar dacă este născut în legătura cu un imobil - astfel că această creanţă trebuie executată la domiciliul pârâtului care nu mai locuieşte în Germania.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 C. civ.

2. Judecata în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 91 din 9.04.2019, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia prescrierii dreptului la acţiune invocată de pârât, fiind respinsă acţiunea civilă exercitată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul A..

3. Judecata în apel.

Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 212 din 23 octombrie 2019, a respins apelul formulat de apelantul reclamant A., în contradictoriu cu intimatul pârât A., împotriva sentinţei civile nr. 91 din 9.04.2019, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2018.

4. Judecata în recurs. Procedura de filtru.

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamantul A..

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 23 ianuarie 2020, fiind repartizată aleatoriu, spre competentă soluţionare, Completului de filtru nr. 10.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi, în temeiul prevederilor art. 497 din C. proc. civ., casarea deciziei curţii de apel şi a sentinţei tribunalului cu trimiterea cauzei, pentru o nouă judecată, la prima instanţă.

În raport de prevederile art. 501 din C. proc. civ., a solicitat obligarea tribunalului să se conformeze problemelor de drept dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să administreze probele privind audierea martorilor D., domiciliat în Germania, şi E., domiciliată în Germania.

În argumentarea incidenţei motivului de casare invocat, reprezentat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că, atât Tribunalul Arad cât şi Curtea de Apel Timişoara, au analizat în mod diferit aspectele privitoare la incidenţa sancţiunii prescripţiei extinctive.

Astfel, a apreciat că împrejurarea bunelor relaţii dintre părţi a fost interpretată în mod greşit de primele două instanţe, în sensul că nu constituie dovezi ale recunoaşterii datoriei de către pârât, iar această împrejurare ar avea efect întreruptiv de prescripţie numai dacă ar constitui o recunoaştere a datoriei.

Or, contrar reţinerilor instanţelor de fond, existenţa bunelor relaţii dintre părţi nu a fost invocată de către reclamant cu titlul de recunoaştere a datoriei, ci cu scopul de a evidenţia că prescripţia nu a început să curgă întrucât dreptul la acţiune nu se născuse, dreptul la acţiune nu se naşte dacă dreptul subiectiv nu este încălcat, negat ori contestat.

Interpretarea dată de Curtea de Apel Timişoara, în sensul că lipsa interesului reclamantului de a promova acţiunea s-ar subsuma, de fapt, cazului prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 referitor la întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului, este, în opinia recurentului una forţată şi contrară intenţiei reclamantului.

A opinat, în continuare, că interpretarea corectă a efectului bunelor relaţii dintre părţi este acela că dreptul la acţiune nu se poate naşte întrucât dreptul subiectiv al reclamantului nu a fost nesocotit.

A mai susţinut că argumentele instanţelor de fond, deşi sunt întemeiate pe prevederi legale, acestea nu sunt aplicabile în speţă.

În ceea ce priveşte efectul posesiei imobilului de către reclamant, în mod greşit curtea de apel a reţinut că prescripţia dreptului la acţiune a început să curgă la 21.03.2003, dată când reclamantul-recurent s-a mutat din imobil. Această interpretare greşită, în opinia recurentului-reclamant, se datorează unei erori de traducere a înscrisului eliberat de autoritatea de înregistrare a oraşului Altdorf, Germania. În acest act, traducătorul a menţionat în mod eronat anul 2013, în loc de anul 2003.

Eroarea de traducere a fost corectată însă prin depunerea de către reclamant, la dosarul cauzei, a unei traduceri corecte iar mutarea reclamantului din imobilul din litigiu este irelevantă în condiţiile în care prescripţia nu începuse să curgă din cauza bunelor relaţii dintre părţi, dreptul reclamantului nefiind contestat în niciun fel.

S-a mai arătat că invocarea dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ., conform cărora "prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit", deşi este corectă, nu are incidenţă în speţă.

Recurentul reclamant a susţinut că, în mod greşit, s-a reţinut că proba cu martori este irelevantă, în contextul în care singura împrejurare avută în vedere de curtea de apel la pronunţarea soluţiei a avut în vedere părăsirea imobilului în litigiu de către reclamant în anul 2003. Or, esenţială în cauză nu este posesia imobilului din litigiu (caz întrerupător de prescripţie recunoscut de jurisprudenţă), ci sunt bunele relaţii dintre părţi care au avut drept efect neînceperea curgerii termenului de prescripţie.

De asemenea, a mai arătat că acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Landshut din Germania a avut efect întreruptiv al termenului de prescripţie extinctivă, având în vedere că instanţa străină nu a declinat competenţa, ci a respins acţiunea, apreciind că faţă de obiectul acţiunii, competenţa aparţine instanţelor de la domiciliul pârâtului, respectiv instanţelor române.

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 19 mai 2020, nefiind depuse puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 23 septembrie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 212 din 23 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fost stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 11 noiembrie 2020 pentru soluţionarea pe fond a acestuia.

5. Apărările formulate în cauză.

La data de 05 martie 2020 intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Considerentele Înaltei Curţi

Examinând hotărârea instanţei de apel în raport de criticile formulate de recurentul reclamant şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. dezvoltate de recurentul reclamant vizează neincidenţa prescripţiei extinctive susţinând că a fost stabilită greşit data de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), indicat de reclamant ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Faţă de obiectul litigiului pendinte şi de criticile reclamantului, în sensul că instanţa de apel a stabilit greşit data de la care a început să curgă termenul de prescripţie, Înalta Curte reţine că, întrucât premisa aplicării efectului sancţionator al prescripţiei constă tocmai în existenţa posibilităţii de a acţiona pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este aceea că prescripţia începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune.

Această regulă este reglementată prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune". Prin urmare, data naşterii dreptului la acţiune este data la care dreptul la acţiune trebuie exercitat.

Regula prescriptibilităţii drepturilor patrimoniale rezultă din art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că "dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege". Termenul de prescripţie extinctivă, aplicabil raporturilor civile obligaţionale este instituit de art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ:

"termenul prescripţiei este de 3 ani".

Dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevăd că în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.

De asemenea, dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevăd că termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unei sume de bani date de reclamant pârâtului pentru finanţarea construirii unei case în Germania, începând cu anul 1999, construcţia finalizându-se în intervalul 2000 - 2001, fapt necontestat de reclamant.

Cum părţile nu au stabilit un termen de scadenţă în ceea ce priveşte obligaţia de restituire a sumei pentru finalizarea construcţiei, Înalta Curte reţine că, în mod legal, instanţa de apel a constatat ca dată a începerii curgerii termenului de prescripţie de 3 ani, data de 21.03.2003, ce reprezintă data mutării reclamantului din imobilul construit de pârât.

Dat fiind faptul că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 969 C. civ. (1864), ce reglementează îmbogăţirea fără justă cauză, Înalta Curte reţine că şi în acest caz, în raport de dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, data începerii curgerii termenului de prescripţie de 3 ani este aceeaşi dată, de 21.03.2003 (data mutării reclamantului din imobilul construit de pârât).

Din perspectiva celor expuse, cum la data înaintării acţiunii 11 decembrie 2018 termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani era deja împlinit, Înalta Curte reţine că susţinerile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 212 din 23 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 212 din 23 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2020.