Recourse dismissed: Limitation period for damages from unlawful occupation of real property begins at actual handover, not judicial restitution decision

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa Năsăud, la 25 octombrie 2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comuna Şieu-Odorhei obligarea acesteia la plata sumei de 600.000 RON, reprezentând contravaloarea distrugerilor şi degradărilor cauzate casei de locuit situate în comuna Şieu-Odorhei, înscrisă în CF nr. x - Şieu-Odorhei nr. top. x, cu suprafaţa de 1.322,69 mp şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin întâmpinarea depusă la dosar de pârâtă s-au invocat excepţiile netimbrării şi prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe fond, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 905/F din 28 decembrie 2018, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Comuna Şieu Odorhei. A admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A. şi a obligat pârâta obligată să plătească reclamantului suma de 346.022,37 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea reparaţiilor necesare remedierii degradării imobilului restituit; a respins ca neîntemeiate pretenţiile de plată a diferenţei solicitate până la suma de 600.000 RON; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 8.565,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de expert; a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 3.600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariu de avocat; a compensat cheltuielile de judecată până la concurenţa sumei mai mici de 3.600 RON şi, în final, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 4.965,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamantul A. şi pârâta Comuna Şieu-Odorhei.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 105A din 16 mai 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză, precum şi cererile apelanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei ultime decizii a formulat recurs pârâta Comuna Şieu- Odorhei.

Referitor la soluţia dată pe problema excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, au fost deduse judecăţii următoarele aspecte:

Curtea de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 2528 C. civ. raportat la stabilirea momentului concret al începutului prescripţiei. Norma evocată nu prevede necesitatea cunoaşterii cuantumului pagubei, ci doar a existenţei sale.

A susţinut recurenta că, din ansamblul probelor administrate în cauză, intimatul a fost în măsură să cunoască pagubele la data pronunţării deciziei civile nr. 4362 din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj. Instanţa de apel a apreciat că momentul cunoaşterii pagubei a fost cel al predării edificiului prin intermediul executorului judecătoresc, la 5 februarie 2018, şi, prin urmare, de la această dată a început să curgă termenul de prescripţie.

Referitor la această chestiune, instanţa de apel a reţinut în mod neîntemeiat că pârâta şi-a desfăşurat activitatea în imobil până la 5 februarie 2018, probatoriul existent la dosarul cauzei confirmând mutarea sa într-un alt sediu din toamna anului 2016.

Recurenta a invocat şi omisiunea soluţionării motivelor de apel vizând situaţia de fapt conform căreia reclamantul era în măsură să evalueze starea tehnică a clădirii şi întinderea pagubei încă din anul 2015, când s-a prezentat la imobil însoţit de un martor. În plus, conform răspunsului la interogatoriu, a rezultat că partea a vizitat imobilul în perioada 7 noiembrie 2013 - 26 octombrie 2017.

Pentru toate argumentele aduse, s-a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pagubele ce puteau fi cunoscute anterior datei de 25 octombrie 2014.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, hotărârea a fost criticată din mai multe puncte de vedere:

Instanţa de apel nu a analizat motivul de apel prin care s-a argumentat că obligaţia prevăzută de dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de a încheia un protocol de predare-preluare a imobilului, incumbă intimatului şi în situaţia în care bunul a fost restituit în procedura judiciară. În opinia recurentei, dacă revendicatorului i se acordă astfel de prerogative în baza documentelor eliberate în procedura administrativă, cu atât mai mult poate uza de ele în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Aceste proceduri ale legii speciale sunt prevăzute în considerarea naturii imobilului - preluat abuziv, şi nu a actelor juridice prin care acesta revine în proprietatea persoanei îndreptăţite.

A susţinut recurenta că, de la momentul pronunţării deciziei civile nr. 4362 din 7 noiembrie 2013, intimatul nu a solicitat predarea edificiului, iar la 16 noiembrie 2016, când a formulat o cerere cu acest obiect, imobilul nu mai era folosit pentru desfăşurarea activităţilor specifice.

Nu a fost soluţionat nici motivul de apel prin care s-a invocat imposibilitatea de predare a construcţiei în mod separat, fără punerea în posesie a terenului. În acest caz decizia a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 814 alin. (1) C. civ. raportat la art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Curtea de apel s-a rezumat la a arăta că pârâta avea obligaţia de a preda întreg imobilul compus din construcţie şi teren, fără să analizeze împrejurările concrete ale cauzei rezultate din probatoriul administrat. Însă, motivele de apel au vizat modalitatea legală în care trebuia efectuată punerea în posesie.

Deşi terminologia folosită de art. 25 alin. (4) din legea specială impune necesitatea identificării faptice a imobilului teren care face obiectul punerii în posesie, concluzia instanţei de apel a fost în sensul că predarea imobilului teren şi construcţie ar fi echivalat cu predarea cheilor de acces în clădire, fără delimitarea terenului restituit de instanţă.

În concret nu s-a arătat în ce modalitate putea fi pusă în executare decizia civilă nr. 4362/7.11.2013 faţă de lipsa unui acord asupra delimitării terenului aferent construcţiei. Deşi se recunoaşte că pârâta avea obligaţia de a preda întreg imobilul teren şi construcţie, în mod greşit se înlătură aplicabilitatea art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 cu argumentul că textul este incident numai în cadrul procedurii administrative.

Recurenta a invocat în prezentul recurs puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 865/2018 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, pronunţată în dosarul nr. x/2017, sub aspectul necesităţii înscrierii în prealabil în cartea funciară a drepturilor dobândite de reclamant în temeiul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2013.

Nu a primit răspuns nici motivul de apel prin care s-a criticat faptul că intimatul nu a solicitat în litigiu predarea strict a construcţiei.

O altă critică care conturează aplicarea greşită a prevederilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se bazează pe ideea că intimatul nu a făcut dovada stării în care se afla imobilul la data cererii de restituire, iar din această perspectivă şi doar în baza unei aprecieri subiective, conform căreia anterior anului 2008 imobilul era în stare bună, nu se poate stabili în prezenta cauză întinderea obligaţiei de reparare a prejudiciului. Pe de altă parte, recurenta invocă lipsa de răspundere pe acest temei şi pe al art. 1357 C. civ. raportat la art. 6 alin. (6), art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, întrucât nu există probe care să demonstreze săvârşirea de prejudicii anterior datei de 7 octombrie 2011.

Nu în ultimul rând, se relevă o nepronunţare şi a altor critici de apel: lipsa procesului-verbal de constatare a stării imobilului la data formulării cererii de restituire şi greşita calificare de către prima instanţă a cererii de asigurare de dovezi în dosarul nr. x/2018 - în sensul că reprezintă o constatare a stării de fapt la care se referă art. 41 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Distinct de nemulţumirile care vizează soluţiile pe prescripţie şi fondul litigiului, recurenta a formulat critici privitoare la modalitatea în care au fost stabilite cheltuielile de judecată de către prima instanţă, reclamând nesocotirea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, s-a arătat că pârâtei îi revine obligaţia de a plăti numai un procent de 60% din cuantumul total al cheltuielilor de judecată, proporţional cu pretenţiile admise ale reclamantului, adică suma de 6.663 RON, în loc de 8.565,22 RON, cum a dispus tribunalul. Or, asupra acestui motiv invocat în calea de atac a apelului, instanţa nu s-a pronunţat, ci a statuat numai cu privire la cuantumul onorariului de avocat corespunzător apărărilor pe cale de excepţii.

Al doilea aspect are în vedere redimensionarea onorariului de avocat al pârâtei, sens în care s-a susţinut că, în mod neîntemeiat, curtea de apel a apreciat că jumătate este aferent celor două excepţii invocate în apărare.

Munca depusă pentru invocarea şi susţinerea excepţiilor nu se poate echivala cu fondul cauzei, care a presupus cereri de probe, audierea martorilor, luarea interogatoriului, formularea de obiective la expertiză, studierea rapoartelor de expertiză şi formularea de obiecţiuni, susţinerea cererilor de respingere a probelor reclamantului, studierea legislaţiei şi a practicii judiciare. Astfel, pentru invocarea celor două excepţii se cuvine numai un procent de 20% din onorariul de avocat, cu atât mai mult cu cât acesta a inclus şi cheltuielile de deplasare ale apărătorului.

Pe de altă parte, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată nu a fost respinsă, ci a rămas nesusţinută ca urmare a achitării taxei judiciare de timbru de către reclamant, iar excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată doar pentru o parte din sumele solicitate în acţiune.

Al treilea aspect pune problema îndreptăţirii recurentei la recuperarea onorariului de expert din dosarul de asigurare de dovezi. Efectuarea expertizei pe calea asigurării de dovezi a fost solicitată cu scopul de a formula şi dovedi apărările din prezenta cauză, prin urmare, reclamantul trebuie obligat la plata acestor cheltuieli. Astfel la onorariul de avocat se impune adăugarea sumei de 480 RON reprezentând 40% din onorariul expertului. A învederat recurenta că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe această chestiune deşi a fost semnalată prin motivele de apel.

Conform aprecierilor recurentei din finalul recursului, reclamantul ar fi trebuit să suporte suma de 8.040 RON şi, în urma compensării, să achite acesteia suma de 1.377 RON cheltuieli de judecată parţiale.

Pentru toate motivele prezentate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare; în subsidiar, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei, cu consecinţa admiterii excepţiei dreptului material la acţiune şi respingerii cererii de chemare în judecată. A pretins obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă, apel şi recurs.

5. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat, la 12 mai 2020, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recurenta are deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii atacate şi că acesta este timbrat şi promovat în termen.

Completul de filtru C4, la 12 mai 2020, constatând că raportul întruneşte condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să formuleze puncte de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor din litigiu.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul a depus întâmpinare, prin care a combătut susţinerile exprimate prin memoriul de recurs în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune şi fondul pricinii, solicitând în final respingerea căii de atac, ca neîntemeiate, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de soluţionarea recursului.

Prin concluziile scrise înregistrate la dosar pentru termenul de judecată din 5 noiembrie 2020, intimatul a menţionat că solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta pârâtă Comuna Şieu - Odorhei este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Înalta Curte reţine că litigiul de faţă are ca obiect o acţiune în răspundere civilă delictuală, înregistrată pe rolul tribunalului la 25 octombrie 2017, prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Comuna Şieu-Odorhei, în temeiul prevederilor art. 1357 C. civ. şi art. 41 din Legea nr. 10/2001, la plata despăgubirilor în cuantum de 600.000 RON pentru distrugerile şi degradările cauzate casei de locuit situată în comuna Şieu-Odorhei, înscrisă în CF nr. x - Şieu-Odorhei nr. top. x, în suprafaţă de 1.322,69 mp.

La prima instanţă, pârâta a opus excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru eventualele pagube ce puteau fi cunoscute anterior datei de 25 octombrie 2014.

În cauză, cele două instanţe ale fondului au reţinut că reclamantul a cunoscut paguba la momentul la care a dobândit posesia efectivă a imobilului, prin realizarea procedurii de executare silită, finalizată la 5 februarie 2018 cu predarea cheilor de acces în imobil, şi, prin urmare, de la această dată a început să curgă termenul de prescripţie.

Prin motivele de recurs, recurenta pârâtă susţine o altă ipoteză de calcul a termenului, arătând că momentul care marchează începutul prescripţiei din perspectiva prevederilor art. 2528 C. civ. este reprezentat de data pronunţării deciziei civile nr. 4362/R din 07.11.2013 a Curţii de Apel Cluj. În opinia acesteia, norma reţinută nu prevede necesitatea cunoaşterii întinderii pagubei, ci numai a existenţei sale.

Înalta Curte notează că acţiunea reclamantului, ce are ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale, este supusă sub aspectul începutului cursului prescripţiei exctinctive, regulii prevăzute de art. 2528 alin. (1) C. civ., care prevăd că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

În lumina normei juridice enunţate, prescripţia nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv, dreptul la acţiune a luat naştere de la această dată, ca şi dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut ori trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă delictuală.

În speţă, fapta cu caracter ilicit pe care reclamantul a imputat-o pârâtei este una care s-a derulat pe întreaga perioadă în care aceasta a folosit imobilul pentru desfăşurarea activităţilor specifice, ea încetând de la momentul la care reclamantul a intrat în posesia efectivă a bunului. Acest lucru s-a concretizat prin parcurgerea procedurii de executare silită a deciziei nr. 4362/R din 07.11.2013 a Curţii de Apel Cluj, în dosarul execuţional nr. x/2017, executare finalizată la 5 februarie 2018, prin predarea imobilului şi a chelilor de acces astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc.

Cunoaşterea de către reclamant a degradărilor care s-au produs în timp la imobil constituie un aspect particular situaţiei sale, fiind astfel necesar a fi analizată prescripţia prin raportare la această situaţie care a încetat la 5 februarie 2018. Aceasta, deoarece numai la momentul încetării faptei, reclamantul a avut posibilitatea şi a cunoscut existenţa pagubei cauzate.

Instanţa supremă constată că data de la care curge termenul de prescripţie nu se poate raporta la momentul pronunţării deciziei civile nr. 4362/R din 07.11.2013 în dosarul nr. x/2009, prin care s-a consfinţit cu caracter irevocabil dreptul de proprietate asupra construcţiei, precum şi dreptul de folosinţă specială în ceea ce priveşte terenul aferent.

În acord şi cu raţionamentul instanţei de apel, numai la momentul dobândirii posesiei bunului, reclamantul a avut posibilitatea efectivă, în mod obiectiv şi cert, de a cunoaşte paguba pe care o revendică prin prezenta acţiune, deoarece numai de la această dată a fost în măsură a-l inspecta şi a cunoaşte prejudiciile pricinuite de degradarea lui.

Prin urmare, instanţa de apel în mod legal a stabilit că acţiunea reclamantului vizând o parte din pretenţii - pentru pagubele ce puteau fi cunoscute anterior datei de 25 octombrie 2014, nu este prescrisă având în vedere că termenul de prescripţie a început să curgă de la data încetării faptei ilicite, 5 februarie 2018, în timp ce acţiunea în cauza de faţă a fost introdusă pe rolul primei instanţe la data de 25 octombrie 2017, în speţă nefiind întrunite cerinţele cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Tot în legătură cu momentul de început al curgerii termenului de prescripţie determinat de instanţa de apel - 5 februarie 2018, recurenta a arătat că în mod greşit s-a reţinut că a desfăşurat activitate în imobil până la această dată, probatoriul existent la dosar confirmând că din toamna anului 2016 a funcţionat într-un alt sediu. A mai invocat nepronunţarea instanţei asupra unor motive de apel referitoare la situaţia de fapt probată în speţă, potrivit căreia partea a fost în măsură să evalueze starea tehnică a clădirii, precum şi întinderea pagubei încă în anul 2015, cu prilejul vizitării imobilului însoţit de un martor. Din răspunsul la interogatoriu al reclamantului a reieşit că în perioada 7 noiembrie 2013-26 noiembrie 2017 s-a prezentat în fiecare an la imobil.

Analizând toate aceste susţineri, din conţinutul lor, nu transpare vreo critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în sensul omisiunii soluţionării unor motive de apel şi a aplicării, respectiv interpretării greşite a legii pe problema prescripţiei, cum sugerează recurenta în recursul său. Aspectele relevate au ca scop stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, precum şi reinterpretarea probelor administrate în dosar, or acest lucru nu mai este posibil în calea de atac a recursului care nu implică efectuarea unui control de temeinicie - de a reevalua probele şi de a stabili pe baza acestora o altă situaţie de fapt - ci numai de legalitate în limita impusă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În legătură cu fondul cauzei, se reţine că recurenta s-a prevalat în litigiu de prevederile art. 25 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001 tocmai pentru a împiedica răspunderea sa în baza art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, invocând lipsa protocolului de predare-primire a imobilului şi neîndeplinirea formalităţilor pentru punerea în posesie a terenului şi cele de publicitate la care textul face referire.

Înalta Curte reţine, în concordanţă cu dezlegările date de instanţa de apel, că nu se poate da eficienţă normei juridice înscrise în art. 25 alin. (4) din legea specială, întrucât ea este incidentă exclusiv în ipoteza în care se emite o dispoziţie de aprobare a restituirii în natură a imobilului sau o decizie, aşadar în procedura administrativă de soluţionare a notificărilor fundamentate pe Legea nr. 10/2001. Or, în litigiul de faţă, era deja emisă o hotărâre judecătorească de restituire a imobilului în favoarea reclamantului, decizia civilă nr. 4362 R din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, iar în virtutea respectării forţei obligatorii a acestui act, care a rămas irevocabil la data menţionată, pârâtei îi incumba obligaţia de a preda imobilul - construcţia şi terenul aferent astfel cum a fost menţionat în dispozitiv fără îndeplinirea altor formalităţi din partea reclamantului.

De asemenea, invocarea art. 25 alin. (4) nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtei, pentru simpla neîndeplinire a obligaţiei de predare a bunului, câtă vreme răspunderea acesteia pentru degradările produse imobilului îşi are izvorul în prevederile speciale ale art. 41 din Legea nr. 10/2001 ce reglementează o formă particulară a răspunderii civile pentru acest tip de prejudicii.

Mai reţine prezenta instanţă că modalitatea în care a fost predat bunul şi dacă au fost respectate sau nu prevederile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu prezintă relevanţă în soluţionarea litigiului, întrucât în speţă nu se invocă răspunderea civilă delictuală ca urmare a lipsei actului de predare preluare, ci ca urmare a neîntreţinerii bunului în condiţii corespunzătoare de către persoana care avea această obligaţie legală pe perioada intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi până la momentul predării efective a bunului către persoana îndreptăţită. Prin urmare, lipsa protocolului de predare preluare nu constituie o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei.

Motivele de apel vizând aplicarea acestor norme şi-au găsit o soluţionare prin considerentele expuse la filele x din decizia instanţei de apel, aceasta reţinând în esenţă că, pe de o parte, normele vizează procedura administrativă în care au fost retrocedate imobilele şi nu cea judiciară cum este cazul în speţă, iar, pe de altă parte, obligaţia de predare a vizat întregul imobil astfel cum figura în decizia de restituire. Prin urmare, hotărârea nu este afectată de vreun viciu în motivare pentru a fi operant cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Va fi înlăturată ca nefondată şi apărarea recurentei, în sensul valorizării considerentelor cuprinse în sentinţa civilă nr. 865F/2018, pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud în dosarul nr. x/2017, pe aprecierea necesităţii înscrierii în cartea funciară a drepturilor dobândite de reclamant în temeiul hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2013, întrucât nu s-a opus puterea de lucru judecat a respectivei hotărâri în fazele procesuale anterioare.

Susţinerile privind greşita aplicare a prevederilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu vor putea fi evaluate în coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prin intermediul acestora nu au fost formulate critici pe greşita aplicare ori interpretare a normei, raportat la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, recurenta invocând, de fapt, că intimatul nu a probat starea în care se afla imobilul la data formulării cererii de restituire. O astfel de critică conduce la reevaluarea probatoriului administrat în cauză şi nu conturează un aspect de nelegalitate a hotărârii, prin urmare, nu poate fi cenzurată în prezenta cale de atac.

Nu pot face obiect al controlului de legalitate în recurs nici celelalte apărări care vizează predarea construcţiei şi cererea de asigurare de dovezi, în legătură cu acestea fiind invocate numai aspecte ce ţin de situaţia de fapt şi probele din dosar.

În privinţa stabilirii cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. la situaţia procesuală concretă a părţilor, stabilind că faţă de soluţia de admitere numai în parte a acţiunii, părţilor li se cuvin cheltuieli de judecată în limita pretenţiilor admise, pentru reclamant, iar pentru pârâtă ţinând seama de procentul în limita căruia au fost respinse pretenţiile solicitate prin acţiune.

Critica prin care se pune în discuţie reaprecierea onorariului de avocat ce i se datorează pârâtei, din perspectiva evaluării apărărilor formulate în prezentul litigiu atât pe cale de excepţie, cât şi pe fond, nu este una de nelegalitate, întrucât pe acest aspect există dezlegare cu caracter de principiu dată prin Decizia în interesul legii nr. 3/2020, potrivit căreia "modalitatea în care instanţa s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, de către partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ..", fiind vorba despre o chestiune de evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt (complexitatea litigiului, prestaţia avocatului).

Nici onorariul de expert în cuantum de 1.200 RON, achitat pentru cererea de asigurare de dovezi ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, nu poate fi pus în sarcina reclamantului câtă vreme interesul în asigurarea dovezilor privind constatarea stării de fapt a imobilului supus restituirii era al pârâtei, iar în final aceasta, în prezentul litigiu, a căzut în pretenţii conform art. 453 C. proc. civ. Prin urmare, critica pe acest aspect nu este întemeiată.

În consecinţă, pentru toate argumentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele cazurilor de casare, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de soluţia pronunţată în cauză, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată şi dovedită de recurentă cu înscrisurile depuse la dosar nu poate fi soluţionată în mod favorabil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comuna Şieu - Odorhei împotriva deciziei civile nr. 105/A/2019 din 16 mai 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2020.