Accrual of late-payment penalties in uninsured vehicle claims: dependency on final judicial quantification when criminal proceedings prevent amicable fault determination

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2020

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secţia civilă, la 31.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., în contradictoriu şi cu intervenientul forţat C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale ca urmare a evenimentului ce a avut loc la 27.04.2014 şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, raportat la suma datorată, de la 29.07.2015 (data refuzului pârâtei de a-i acorda despăgubiri) şi până la executarea efectivă a obligaţiei de plată; cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând introducerea, în cauză, a D. din Franţa; pe fond, a solicitat admiterea, în parte, a acţiunii, în limita sumei de 30.000 de RON daune morale şi respingerea cererii de acordare a penalităţilor.

Reclamanta a formulat cerere de modificare a acţiunii, prin care a solicitat chemarea în judecată, în calitate de pârât, a D. din Franţa, prin mandatar B..

Prin încheierea de şedinţă din 04.10.2016, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B., faţă de dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 513/23.05.2019, Tribunalul Sălaj, secţia civilă a admis, în parte, acţiunea reclamantei şi a dispus obligarea pârâtului D. din Franţa, prin mandatarul său, B., la plata despăgubirilor reprezentând daune morale, în sumă de 200.000 RON, ca urmare a evenimentului rutier ce a avut loc la 27.04.2014, la care se vor adăuga penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi la această sumă, începând cu 29.07.2015, respectiv data refuzului pârâtului de a-i acorda despăgubiri reclamantei.

Aceeaşi instanţă, prin încheierea din 28.05.2019, a admis cererea reclamantei şi a îndreptat eroarea materială strecurată în hotărâre, în sensul că a dispus trecerea menţiunii corecte a penalităţilor de întârziere ca fiind de 0,2% pe zi, în loc de 0,1% pe zi, cum, din eroare, s-a trecut.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul D. din Franţa, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

Prin decizia nr. 235 A/06.11.2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul şi a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale cuvenite reclamantei de la suma de 200.000 RON la suma de 70.000 RON. A menţinut, în rest, sentinţa atacată. A obligat pe apelantul D. din Franţa să plătească intimatei A. suma de 1.645 RON cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Cu privire la penalităţile de întârziere, apelantul a susţinut că penalităţile de întârziere trebuie acordate fie după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, fie după trecerea a 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, întrucât, până la această dată, creanţa reclamantei nu este certă, lichidă şi exigibilă.

Curtea a constatat că aceste critici sunt nefondate, motivat de următoarele argumente:

Evenimentul asigurat s-a produs la 27.04.2014, dată la care era în vigoare Ordinul nr. 14/29.11.2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

După cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în cazul în care părţile nu s-au înţeles şi s-a ajuns la vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 45 din acelaşi act normativ, despăgubirea se va plăti de către asigurătorul RCA în maxim 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Însă, dispoziţiile art. 45 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 sunt incidente doar în situaţia în care este prezentă vreuna dintre ipotezele expres şi limitativ prevăzute de acest text legal, altfel, urmând să fie aplicabile dispoziţiile art. 36 şi art. 37 din Ordin.

Prin urmare, în speţă, penalităţile de întârziere se datorează începând cu data expirării unui termen de 3 luni de la data avizării producerii evenimentului asigurat.

În speţă, reclamanta a înaintat cererea de despăgubiri către asigurător la 29.05.2015, iar pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 36 alin. (1) lit. a) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în esenţă, omisiunea de a-şi îndeplini această obligaţie fiind fundamentată pe împrejurarea, conform răspunsului din 21.07.2015, că reclamanta nu i-ar fi comunicat dosarul penal nr. x/2014 .

Din întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond rezultă faptul că pârâtul avea cunoştinţă de dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Jibou, însă a apreciat că procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit de Poliţia Oraşului Jibou, cu ocazia cercetării condiţiilor producerii accidentului rutier din 27.04.2014, nu este suficient pentru stabilirea vinovăţiei autorului accidentului.

În consecinţă, la data la care reclamanta a formulat cererea de despăgubiri, cerere care nu a fost contestată prin depunerea unei contraoferte, aceasta era îndreptăţită să primească o ofertă de despăgubiri, aşa cum prevede art. 36 alin. (1) lit. a) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în caz contrar, pârâtul fiind ţinut la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 36 şi art. 37 din acelaşi ordin.

Este adevărat că, de principiu, executarea silită poate fi demarată doar dacă o creanţă, a cărei executare silită se intenţionează, este una certă, lichidă şi exigibilă, în sensul avansat de art. 663 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în cauză nu se pune în discuţie problema executării silite a creanţei reclamantei, ci cea a neîndeplinirii culpabile de către pârât a obligaţiilor instituite, în sarcina sa, prin chiar art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâtul D. din Franţa, criticând-o pentru următoarele motive:

Soluţia instanţei de apel, de respingere a motivului vizând penalităţile de întârziere, este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 alin. (1), alin. (3), alin. (5), alin. (6), art. 37, art. 44, art. 45 pct. 3 şi art. 46 pct. 3 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Diferendul dintre părţi poartă asupra datei de la care curg, în speţă, penalităţile de întârziere aferente despăgubirii cuvenite victimei cu titlu de daune morale, instanţele de fond şi apel apreciind că penalităţile se datorează începând cu 29.07.2015, întrucât, la acel moment, pârâtul deţinea toate actele necesare instrumentării şi soluţionării, pe cale amiabilă, a dosarului de daună şi, cu toate acestea, nu a plătit reclamantei despăgubirea (motivarea primei instanţe), respectiv ar fi trebuit să i se comunice reclamantei o ofertă şi să-i achite despăgubirea în termen de 3 luni de la data avizării daunei (motivarea instanţei de apel). Recurentul pârât a considerat că dosarul de daună nu a fost niciodată complet, aşa încât să îl poată soluţiona pe cale amiabilă, prin plata unei despăgubiri. Ca atare, nici penalităţile de întârziere nu pot curge de la un moment anterior expirării unui termen de 10 zile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti date în cauza dedusă judecăţii, fiind incidentă teza a II-a din art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Potrivit legislaţiei speciale în materie, penalităţile de întârziere se pot acorda de la o dată anterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se stabileşte răspunderea în producerea accidentului şi se cuantifică despăgubirea cuvenită victimei doar în cazul în care dosarul de daună nu a fost soluţionat (pe cale amiabilă), în termenul legal de 3 luni de la avizare, prevăzut de art. 36 din Norme, din motive imputabile asigurătorului/D.. Aceasta presupune ca, la dosarul de daună, să fi existat toate probele/înscrisurile necesare determinării răspunderii şi cuantificării pagubei şi, cu toate acestea, în mod vădit culpabil, asigurătorul/Biroul să nu-l fi gestionat - ipoteză care nu se regăseşte în prezenta speţă, de vreme ce singurul act cu referire la situaţia de fapt, depus de reclamantă la dosarul de daună, în procedura de instrumentare pe cale amiabilă (şi, ulterior, singurul act ataşat acţiunii cu privire la situaţia de fapt) este procesul-verbal de cercetare la faţa locului, emis de poliţie imediat după accident, document care însă nu conţine informaţii relevante, obiective şi certe cu privire la dinamica producerii accidentului şi culpă.

Deşi, pe prima pagină a acestui înscris, este ilustrată o ipoteză a producerii accidentului (şi anume, pe fondul neadaptării vitezei în curbă, şoferul a pierdut controlul vehiculului, iar acesta s-a răsturnat), esenţial de reţinut este faptul că această variantă de dinamică a evenimentului nu rezultă din probe certe, obiective, avute la dispoziţie de agenţii de politie ce au emis respectivul act (din contră, conducătorul vehiculului, audiat fiind de către poliţişti la faţa locului, a declarat că nu îşi aminteşte cum s-a produs accidentul - chestiune reţinută la pagina 3 din procesul-verbal, iar alte dovezi vizând dinamica nu existau la acel moment). Astfel, varianta de dinamică inserată în procesul-verbal nu este decât o opinie preliminară, simpla supoziţie a lucrătorilor de poliţie trimişi să investigheze cazul, acest înscris nefiind suficient pentru a releva modalitatea şi împrejurările producerii accidentului.

Dovada în acest sens stă chiar în faptul că dosarul de urmărire penală nr. 371/P/2014, deschis ca urmare a evenimentului rutier din 27.04.2014, a rămas în lucru la Poliţie şi Parchet mai mulţi ani după momentul întocmirii procesului-verbal de cercetare la faţa locului.

Or, dacă lucrurile ar fi fost clare sub aspectul dinamicii accidentului (aşa cum a susţinut reclamanta), în mod sigur, dosarul de urmărire penală nu ar mai fi trenat atât timp, faptul că autorităţile penale au derulat cercetări în continuare, pentru o lungă perioadă de timp, demonstrând contrariul.

Contrariul este demonstrat şi de decizia instanţei civile de fond, care a dispus suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea dosarului de urmărire penală, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, prima instanţă a apreciat, pe de o parte, că se impune suspendarea acestui dosar civil până la finalizarea cercetării penale, cu argumentul că soluţia care ar urma să fie dată în dosarul penal ar putea avea înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce se va pronunţa în această cauză, însă, pe de altă parte, odată repus pe rol dosarul ca urmare a admiterii recursului reclamantei la încheierea de suspendare (cu motivarea că a trecut mai mult de 1 an de la suspendare şi dosarul penal încă nu a fost soluţionat, iar nu cu motivarea ca soluţia din penal nu ar fi de natură să o influenţeze pe cea din civil) a apreciat că pârâtul deţinea, încă din 29.07.2015, toate actele necesare soluţionării dosarului de daună. În atare condiţii, conduita instanţei, în cele două situaţii, apare ca vădit antagonică.

În realitate, nici la 29.07.2015, nici la data învestirii instanţei civile cu prezenta acţiune, aceste chestiuni (dinamica accidentului şi culpa în producerea lui) nu erau tranşate, astfel încât nici recurentul nu avea obligaţia corelativă de a soluţiona dosarul de daună al reclamantei pe cale amiabilă, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de lege în acest sens.

De altfel, tocmai acesta a şi fost motivul pentru care pârâtul, primind avizarea de daună a reclamantei şi fiind în imposibilitate legală de a derula propria investigaţie, în considerarea interdicţiei ce reiese din interpretarea, per a contrario, a art. 36 alin. (3) din Normele C.S.A., de care instanţa nu a ţinut seama, i-a solicitat reclamantei să-i pună la dispoziţie un act de culpă emis de autorităţi. Totodată, a efectuat propriile demersuri la Parchet, în scopul obţinerii rechizitoriului/rezoluţiei (aşa cum rezultă din corespondenţa ataşată motivelor de apel - anexele nr. 7-10), primind răspuns în sensul că dosarul penal nu a fost soluţionat, astfel încât nu i se poate comunica actul cerut (anexa nr. 11). Pentru acest motiv, a înştiinţat-o pe reclamantă că, pentru moment, nu-i poate soluţiona dosarul de daună, fiind necesară finalizarea cercetării autorităţilor.

O dovadă în plus, în sensul celor mai sus arătate, este şi faptul că instanţa de fond a dispus alăturarea dosarului de urmărire penală nr. 371/P/2014 la prezentul dosar civil; or, dacă s-ar fi considerat că situaţia de fapt este clară, atunci nu s-ar mai fi justificat acvirarea dosarului penal. Dosarul penal a fost ataşat abia pentru termenul din 14.03.2019, aceasta fiind data la care atât instanţa, cât şi părţile, au luat cunoştinţă de modul şi de împrejurările producerii accidentului, aşa cum rezultau din cuprinsul dosarului de urmărire penală.

Din cele de mai sus reiese că pârâtul nu a rămas în pasivitate, în mod culpabil, astfel încât să se justifice obligarea la plata penalităţilor de întârziere calculate începând cu 29.07.2015, ci, în lipsa unui document emis de autorităţile penale, din care să rezulte dinamica accidentului şi vinovăţia şoferului auto cu nr. de înmatriculare x, nu a putut soluţiona favorabil, pe cale amiabilă, pretenţia reclamantei.

În consecinţă, este incidentă ipoteza reglementată în art. 36 alin. (5) teza a II-a din Normele C.S.A., conform căreia "despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile (...) de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească", iar nu cea din teza I, de vreme ce nu a fost îndeplinită condiţia depunerii, la dosar, a înscrisului necesar stabilirii răspunderii (solicitat în scris de pârât).

Instanţa de apel, în mod greşit, nu a avut în vedere dispoziţiile art. 36 alin. (5) teza a II-a şi alin. (6) din Norme, motivarea fiind limitată la evocarea art. 36 alin. (1) lit. a), în) sensul că pârâtul datorează penalităţi de întârziere, deoarece nu a transmis o ofertă şi nu a despăgubit-o pe reclamantă, în termen de 3 luni de la avizare.

Pe de o parte, Curtea a omis că obligaţia de dezdăunare înăuntrul acestui termen subzistă doar în eventualitatea în care este îndeplinită şi condiţia completării, în prealabil, a dosarului de daună cu documentaţia necesară soluţionării sale (condiţie neîndeplinită în speţă, câtă vreme nici reclamanta şi nici Parchetul de pe lângă Judecătoria Jibou nu au pus la dispoziţie vreun document din care să rezulte cum s-a produs accidentul şi cine se face vinovat de producerea sa), iar, pe de altă parte, nu a ţinut seama că transmiterea unei oferte de despăgubire în termen de 3 luni de la data avizării nu este singura soluţie reglementată de legislaţia specială.

Astfel, în art. 36 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 14/2011, se prevede soluţia respingerii, motivate, a cererii de despăgubire, ipoteză, pe deplin, incidentă în speţa, câtă vreme refuzul pârâtului de dezdăunare a fost transmis în termen şi justificat de faptul că nu s-a putut concluziona, pe cale amiabilă, că sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii sale.

Mai mult, varianta soluţionării dosarului de daună (prin emiterea unei oferte de despăgubire în termen de 3 luni) reglementată de art. 36 alin. (1) lit. a) este expres condiţionată de dovedirea răspunderii asiguratului în producerea accidentului şi cuantificarea prejudiciului.

În acest context, susţinerea reclamantei din întâmpinarea formulată în apel, în sensul că obţinerea unui act din care să reiasă dinamica accidentului şi culpa nu constituia o condiţie esenţială pentru instrumentarea dosarului şi acordarea despăgubirii pe cale amiabilă (întrucât - de vreme ce reclamanta era pasager în maşină - nu are relevanţă nici cine conducea şi nici din culpa cui s-a produs accidentul), este nefondată.

În realitate, aceste aspecte au, întotdeauna, importanţă, deoarece pot apărea situaţii în care asigurătorul/Biroul fie nu mai are obligaţia legală de a plăti despăgubiri (ipoteza culpei exclusive a victimei sau a unui terţ, reglementate în art. 27 din Norme), fie are obligaţia de a despăgubi numai proporţional cu gradul de culpă reţinut în sarcina conducătorului pentru care aceste entităţi sunt ţinute legalmente să achite dezdăunări (ipoteza culpei comune a şoferului şi victimei, reglementată în art. 28 din Norme).

Or, esenţial de reţinut în speţă este că, la data avizării daunei de către reclamantă (anul 2015), în lipsa unui rechizitoriu sau altui act echivalent din care să reiasă, clar, împrejurările, modul de producere a accidentului şi culpa, luând, totodată, în calcul interdicţia impusă de lege, în sensul de a realiza propria investigaţie (art. 36 alin. (3) din Norme), pârâtul nu avea cunoştinţă de modul şi cauzele producerii evenimentului rutier, implicit dacă existau circumstanţe de natură să înlăture/limiteze răspunderea acestuia.

În considerarea unor atare situaţii, legiuitorul a prevăzut, în art. 45 pct. 3 din Norme, că "despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care nu se pot trage concluzii (pe cale amiabilă) cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi la împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse".

De asemenea, în art. 44 din acelaşi act normativ, se menţionează că "stabilirea despăgubirilor (pe cale amiabilă) se poate face în cazurile în care din documentele existente în dosarul de daună - constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de autovehicule, înştiinţare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă - rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului autovehiculului asigurat în producerea pagubei".

Art. 46 pct. 3 din Norme prevede că, "în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă: (...) deşi acţiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată (lit. a)/din actele încheiate de autorităţile publice rezultă atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât şi vinovăţia penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs (lit. b)".

Instanţa de apel a ignorat prevederile art. 44 şi 46 din Norme, singura dispoziţie avută în vedere, dar interpretată greşit, fiind cea din art. 45 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În plus, atunci când se solicită despăgubiri civile care îşi au izvorul într-un accident soldat cu vătămarea corporala sau cu decesul unei persoane - şi care sunt, deci, supuse evaluării instanţei de judecată - nu se poate discuta de o veritabilă scadenţă a termenului de plată a acestora mai înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive prin care se cuantifică suma cuvenită celui prejudiciat.

Chestiunea daunelor morale reprezintă, prin excelenţă, una pur subiectivă, subsumată aprecierii instanţei învestite cu soluţionarea cauzei şi care se tranşează abia la finalul procesului, sens în care nu i se poate imputa recurentului că nu a anticipat soluţia pe care urma să o pronunţe instanţa în prezentul litigiu, aşa încât să cunoască şi să plătească dinainte valoarea "corectă" a despăgubirilor cuvenite.

Mai mult, până când - pe baza probelor administrate în proces - nu s-au clarificat aspectele legate de dinamica producerii daunei, persoana răspunzătoare şi întinderea reală, efectivă, a pagubei create reclamantei prin accident, nu se poate discuta despre o eventuală scadenţă a obligaţiei de plată, întrucât creanţa devine una certă, lichidă şi exigibilă abia cu ocazia pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-au lămurit toate aceste aspecte şi s-a cuantificat dezdăunarea cuvenită, în acord şi cu dispoziţiile art. 1532 alin. (3) C. civ.. Potrivit textului de lege enunţat, "prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de judecată".

Aşadar, atunci când se pune problema despăgubirilor solicitate ca urmare a vătămării corporale în accident, sunt aplicabile prevederile art. 45 pct. 3 coroborate cu art. 74 alin. (1) şi art. 36 alin. (5) teza a II-a din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, de unde rezultă că scadenţa termenului de plată a despăgubirilor datorate de recurent este după trecerea unui interval de 10 zile de la primirea hotărârii definitive pronunţate în cauză; aceasta înseamnă că nici penalităţile de întârziere nu pot curge mai devreme de acest moment.

Totodată, sancţiunea aplicată asigurătorului/D. pentru neîndeplinirea, la scadenţă, a obligaţiei de plată este prevăzută în art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, raportat la termenele stabilite potrivit art. 36 din aceleaşi norme.

Urmare a încălcării şi interpretării eronate a prevederilor art. 36, Curtea a aplicat, greşit, şi dispoziţiile art. 37 din Ordin.

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În esenţă, intimata a arătat că instanţa de fond a reţinut, în mod corect, incidenţa dispoziţiilor art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, raportat la faptul că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale reglementate de art. 36, neformulând o ofertă de despăgubiri justificată.

Actele de urmărire penală, comunicate şi pârâtului, evidenţiază calitatea de pasager a intimatei în autovehiculul avariat, iar evenimentul rutier s-a produs în contextul în care autovehiculul s-a răsturnat din cauza vitezei excesive (deci, vinovăţia era clară în sarcina conducătorului auto, în cauză fiind implicat doar un singur autovehicul).

Pârâtul avea cunoştinţă de calitatea de pasager a intimatei, fapt ce reiese din actele de urmărire penală transmite atât de aceasta, cât şi de organele de poliţie; în calitate de pasager, intimata vătămată corporal era îndreptăţită la o reparare grabnică a prejudiciului produs; prin prisma calităţii de pasager al autovehiculului implicat în evenimentul rutier, era irelevant în sarcina cui se va reţine vinovăţia.

Ca atare, soluţia din dosarul de urmărire penală nu influenţează, sub nici un aspect, obligaţia pârâtului de a oferi o compensare echitabilă şi grabnică a prejudiciului suferit.

În ceea ce priveşte critica vizând momentul de la care curg penalităţile de întârziere, soluţia instanţei de apel, de a le acorda de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii de despăgubire, este corectă, în raport de art. 36 alin. (6), art. 37 şi art. 38 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cele din urmă reprezentând transpunerea legislativă a art. 22 din Directiva 2009/203/CE.

Prin dispoziţiile legale enunţate mai sus, legiuitorul a avut în vedere repararea grabnică a prejudiciului cauzat victimelor în urma unor evenimente rutiere, impunând, în acest scop, în sarcina asigurătorilor/corespondenţilor de asigurare, obligaţia de a soluţiona un dosar de daună cât mai rapid şi de a face o ofertă de despăgubiri echitabilă.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din 9.07.2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul D. din Franţa împotriva deciziei civile nr. 235/A/06.11.2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 15.10.2020, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.

Totodată, conform aceleiaşi încheieri, a înlăturat excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată reclamantă, considerând că susţinerile recurentului se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând decizia civilă recurată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Soluţia instanţei de apel, de menţinere a hotărârii primei instanţe sub aspectul datei de la care pârâtul datorează penalităţi de întârziere către reclamantă, respectiv de la 29.07.2015, a fost pronunţată cu nerespectarea sau ignorarea textelor de lege relevante în materie, cu consecinţa aplicării greşite a art. 37 cu referire la art. 36 alin. (1) lit. a) şi art. 36 alin. (5) teza I din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în privinţa determinării momentului de la care curg aceste penalităţi.

În esenţă, Curtea de Apel a reţinut, în fapt, că accidentul generator al prejudiciului creat reclamantei s-a produs la 27.04.2014, avizarea de daună a avut loc la 29.05.2015, dată la care partea menţionată a înaintat cererea de despăgubiri către asigurător, iar acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită, în sarcina sa, prin dispoziţiile art. 36 alin. (1) lit. a) din Ordin, de a formula o ofertă de despăgubire justificată, în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat. Argumentul principal al refuzului pârâtului de a se conforma acestei obligaţii rezidă din necomunicarea dosarului penal nr. x/2014, instanţa de apel reţinând că, potrivit menţiunilor din întâmpinarea depusă de această parte în dosarul primei instanţe, avea cunoştinţă de existenţa dosarului penal, pârâtul considerând însă că procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit de Poliţia Jibou nu era suficient pentru stabilirea vinovăţiei autorului accidentului. În concluzie, Curtea a constatat, urmare a neîndeplinirii obligaţiei privind oferta de despăgubire în termenul defipt de lege, că pârâtul datorează penalităţi de întârziere de la 29.07.2015, în temeiul art. 37 din Ordinul C.S.A.

Raţionamentul instanţei de apel în legătură cu momentul de la care curg penalităţile de întârziere, expus, de altfel, într-o formă succintă în considerentele deciziei atacate, ignoră, în condiţiile existenţei dosarului penal nr. x/2014 pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Jibou la data avizării de daună (29.05.2015), cât şi la data introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanţe (31.03.2016), dispoziţiile art. 46 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2001, pe care nu le coroborează cu cele ale art. 45 din acelaşi act normativ.

Totodată, instanţa de apel, deşi aplică art. 36 alin. (1) lit. a) din Norme, omite să interpreteze acest text de lege în contextul întregului alin. (1), deci, prin raportare şi la lit. b) din dispoziţia legală enunţată. De asemenea, judecata pe care o realizează în legătură cu culpa recurentului în neîndeplinirea obligaţiei menţionate, în sarcina sa, în art. 36 alin. (1) lit. a) este incompletă, deducându-se doar că, în opinia Curţii, comună cu cele susţinute de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, actul întocmit de Poliţia Jibou cu ocazia cercetării efectuate la faţa locului, la momentul producerii accidentului, ar fi condus la stabilirea vinovăţiei conducătorului autovehiculului, neţinând seama de existenţa dosarului penal şi, în cele din urmă, de cele statuate în ordonanţa de clasare din 14.01.2019 dispusă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Jibou.

Nu în ultimul rând, face aplicarea art. 36 alin. (5) teza I din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, pe care omite să-l coroboreze cu alin. (6) din acelaşi articol, dar şi cu art. 44 şi art. 74 alin. (1) din actul normativ menţionat, ajungând la concluzia greşită că recurentul trebuia să facă o ofertă de despăgubiri în condiţiile art. 36 alin. (1) lit. a) şi că), urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii, datorează penalităţi de întârziere de la 29.07.2015.

Astfel, potrivit art. 36 alin. (1) din Ordin, text de lege ce trebuie interpretat în ansamblul său, respectiv prin prisma lit. a) şi b) observate concomitent, "În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.".

Prin urmare, raportat la această dispoziţie legală, obligaţia asigurătorului RCA (în speţă, a garantului acoperirii prejudiciului produs victimei accidentului, autovehiculul implicat în accident nefiind asigurat, după cum s-a reţinut în etapa devolutivă a judecării litigiului) este una alternativă, iar nu cumulativă, asigurătorul putând opta pentru oricare dintre cele două soluţii menţionate la lit. a) şi b), evident, în funcţie de circumstanţele cazului în care s-a procedat la avizarea de daună şi, în egală măsură, de îndeplinirea sau nu a cerinţelor legale prevăzute în cele două ipoteze din articolul de lege. Numai în situaţia în care asigurătorul nu oferă, în acelaşi termen de cel mult 3 luni de la avizare, niciun răspuns persoanei prejudiciate, având, deci, o atitudine total pasivă în satisfacerea pretenţiilor victimei, el va plăti despăgubirile în cuantumul solicitat de aceasta din urmă, potrivit alin. (2) din art. 36.

În litigiul de faţă, după cum s-a reţinut şi de instanţa de apel, recurentul a transmis, prin poşta electronică - e-mailul din 21.07.2015, către reclamantă solicitarea sa de a i se comunica rezoluţia/rechizitoriul din dosarul penal nr. x/2014, conduita sa subsumându-se îndeplinirii obligaţiei de a răspunde notificării formulate de victimă în termenul prevăzut de lege, de cel mult 3 luni de la avizare, în sensul art. 36 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 36 alin. (2) din Ordin.

În continuarea raţionamentului, nu comportă niciun dubiu că instanţa de judecată, în plenitudinea sa de competenţă, poate cenzura conduita asigurătorului, în alţi termeni, dacă a procedat în mod legal solicitând documentele din dosarul penal, până la primirea cărora a înţeles să nu facă o ofertă de despăgubire (art. 36 alin. (1) lit. b), sau, dimpotrivă, refuzul său este unul abuziv, fiind îndeplinite toate cerinţele prevăzute de lege pentru a face propunerea de despăgubiri (art. 36 alin. (1) lit. a).

Sub acest aspect, raportat la existenţa dosarului penal pe rol la momentul avizării de daună, chestiune necontestată de părţi şi rezultând cu certitudine din dosarul nr. x/2014 ataşat dosarului civil de faţă, instanţa de apel trebuia să procedeze, anterior concluzionării asupra culpei asigurătorului în neîndeplinirea obligaţiei de ofertare a despăgubirilor, la interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 45 şi 46 din Ordin, judecată care însă lipseşte din hotărârea pronunţată.

Astfel, art. 45 vizează situaţiile în care despăgubirile se stabilesc pe cale judiciară, în timp ce art. 46 se referă la ipotezele în care, existând un dosar penal în legătură cu accidentul de vehicul, repararea prejudiciului se realizează pe cale amiabilă.

Pornind de la interpretarea art. 46, este cert că pct. 1 nu este incident speţei, întrucât, pentru fapta pentru care s-a început urmărirea penală in rem, respectiv cea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (1) şi (4) C. pen., a cărei încadrare juridică a fost schimbată, prin ordonanţa din 14.01.2019, în două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art. 196 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod, nu era posibilă stingerea acţiunii prin împăcarea părţilor, condiţie cerută în prima ipoteză din textul enunţat din Norme. Conform art. 159 alin. (1) C. pen., împăcarea poate interveni doar în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale se realizează din oficiu, or, pentru vătămarea corporală din culpă, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 196 alin. (6) C. pen.).

Cât priveşte pct. -ele 2 şi 3 din art. 46 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, aceste texte de lege vizează, în prima ipoteză - pct. 2, cazul în care, deşi hotărârea penală a rămas definitivă (şi irevocabilă, în situaţia aplicării vechiul C. proc. pen.), stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior, iar, în cea de-a doua - pct. 3, când acţiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată (lit. a)/din actele încheiate de autorităţile publice rezultă prejudiciile cauzate, cât şi vinovăţia penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate curs (lit. b).

După cum se poate constata din cele două texte coroborate, concepţia legiuitorului, în cazul existenţei unui dosar penal pe rol în legătură cu accidentul de vehicul generator al prejudiciului, a fost în sensul stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă fie atunci când acestea nu au fost decise în litigiul penal, ceea ce presupune pronunţarea unei astfel de hotărâri definitive şi, deci, finalizarea procesului, fie când există elemente certe privind răspunderea penală a autorului faptei, inclusiv sub aspectul vinovăţiei, determinat de darea rechizitoriului de trimitere în judecată (lit. a) sau care urmează a fi dat (lit. b). În ambele cazuri, stabilirea vinovăţiei este subsumată autorităţilor competente care dau/urmează să dea un rechizitoriu, şi anume parchetului care instrumentează dosarul, sau organelor de cercetare penală, respectiv organelor de poliţie, în acest ultim caz însă elementul vinovăţiei urmând a fi precis şi fără echivoc determinat, încât să conducă la darea unui rechizitoriu în viitor, fiind doar o chestiune de timp emiterea unui astfel de act.

În concluzie, stabilirea despăgubirilor prin acordul părţilor este circumscrisă fie finalizării dosarului penal, fie unor elemente certe în privinţa vinovăţiei autorului accidentului generator al prejudiciului, care este sau urmează să fie trimis în judecată prin rechizitoriu.

Când nu sunt îndeplinite aceste condiţii, menţionate în art. 46, se va aplica ipoteza din art. 45 pct. 3, care trimite la stabilirea despăgubirilor de către instanţa de judecată, şi anume când nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse.

În speţă, nu i se poate reproşa o atitudine culpabilă asigurătorului, privind refuzul ofertării despăgubirilor generat de necesitatea comunicării unei soluţii definitive în dosarul penal, de vreme ce nici la momentul avizării de daună, nici pe parcursul celor 3 luni ulterioare, o astfel de soluţie nu fusese dată şi nici nu existau elemente certe privind stabilirea răspunderii autorului accidentului şi, mai departe, a atragerii răspunderii recurentului, ca fundament al reparării prejudiciului creat reclamantei.

Ordonanţa de clasare a fost dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Jibou la 14.01.2019, deci, la o perioadă de aproximativ 3 ani şi jumătate de la avizarea daunei (29.05.2015), iar procesul-verbal de cercetare la faţa locului din 27.04.2014, al Poliţiei Oraşului Jibou, reprezintă primul document întocmit în cauză, care stă la baza verificărilor ulterioare, finalizate cu ordonanţa de clasare, dar fără valoarea probatorie conferită de instanţa de apel, în consens cu susţinerile reclamantei, şi anume de document care să determine, în mod cert, vinovăţia autorului accidentului şi prejudiciile produse reclamantei, cu privire la care nu se face nicio referire în cuprinsul actului.

Şi sub aspectul vinovăţiei, contrar raţionamentului instanţei, procesul-verbal al organelor de poliţie nu este determinant, de vreme ce, potrivit celor reţinute în ordonanţa de clasare din 14.01.2019, autorul prezumtiv al accidentului, C., a revenit asupra declaraţiei date la locul faptei, menţionând că "nu-şi aminteşte dacă el a condus autoturismul", reclamanta a declarat, pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, că "din câte îşi aminteşte ea (...) se afla la volan E., prin urmare acesta a condus autoturismul şi în momentul accidentului rutier", declaraţiile contradictorii ale pasagerilor din autoturism generând administrarea ulterioară a altor probe pentru stabilirea autorului accidentului (raportul de constatare criminalistică nr. 127.603/2016 al I.P.J. Maramureş, raportul de expertiză medico-legală prin examen ADN din 17.10.2018).

Nu în ultimul rând, este relevantă şi critica recurentului, privind contradictorialitatea dintre măsura suspendării dispuse de prima instanţă, în temeiul art. 413 alin. (2) C. proc. civ., în raport de dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Jibou, şi soluţia finală a acestei instanţe în legătură cu momentul acordării penalităţilor, menţinută de instanţa de apel.

Chiar dacă, în sine, suspendarea nu implică, în mod automat, efectul hotărâtor al soluţiei penale în judecata civilă, creează totuşi premisele unei legături suficient de puternice între cele două cauze, încât să determine o astfel de măsură şi care, astfel, nu puteau fi ignorate de instanţa de apel în aprecierea conduitei asigurătorului raportat la obligaţiile ce-i reveneau în ofertarea despăgubirilor. Curtea omite însă un raţionament şi în legătură cu acest aspect.

Pe de altă parte, raportat la argumentele expuse în precedent, decizia instanţei de apel este dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 alin. (5) şi (6) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2001, texte de lege pe care nu le-a coroborat cu art. 36 alin. (1) lit. a) şi b) din acelaşi act normativ.

Conform art. 36 alin. (5), "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.".

Alineatul 6 din acelaşi articol menţionează că:

"În situaţia în care dosarul de daună conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat".

În condiţiile în care, prin răspunsul recurentului din 21.07.2015, acesta solicitase comunicarea unei soluţii în dosarul penal, relevantă pentru cele deja arătate, soluţie care nu a fost dată până la epuizarea celor 3 luni de la avizare, cumulat cu inexistenţa, în dosarul de daună, a tuturor elementelor necesare determinării dreptului la despăgubire şi cuantificării prejudiciului, este fără îndoială că dosarul instrumentat de pârât nu putea fi considerat complet într-un astfel de termen, potrivit art. 36 alin. (6), astfel încât să i se impute neîndeplinirea obligaţiei privind propunerea despăgubirilor, menţionată în art. 36 alin. (1) lit. a).

Referitor la art. 36 alin. (5) teza I, textul de lege acoperă toate situaţiile în care dosarul de daună este, iniţial, incomplet, iar, ulterior, la solicitarea asigurătorului, se depun documentele necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, termenul de plată a despăgubirilor fiind de maximum 10 zile de la data înregistrării ultimului act relevant. Prin urmare, dispoziţia legală enunţată vizează atât ipoteza în care dosarul se completează înăuntrul perioadei de 3 luni de la avizare, caz în care se coroborează cu art. 36 alin. (6), cât şi ipoteza în care ultimul document se depune ulterior împlinirii termenului de 3 luni de la avizare, în această situaţie, plata urmând a se face în maximum 10 zile de la depunere.

În cazul în care, în oricare dintre cele două situaţii, victima accidentului optează pentru sesizarea instanţei, în vederea stabilirii despăgubirilor, acestea se vor datora în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, conform art. 74 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, penalităţile datorându-se dacă asigurătorul nu a efectuat plata sumelor de bani astfel stabilite în maximum 10 zile de la primirea actului instanţei de judecată, potrivit art. 36 alin. (5) teza a II-a. În mod evident, nu există niciun impediment ca, şi în cazul sesizării instanţei de judecată, dosarul să se completeze pe parcursul procesului, situaţie în care, dacă sunt îndeplinite cerinţele legale în materie procedurală (şi anume, reclamantul este în termenul de formulare a unei cereri modificatoare sau există acordul părţilor pentru înregistrarea unei astfel de cereri, conform art. 204 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.), reclamantul să poată pretinde plata în maximum 10 zile de la ultimul document, care este apt să certifice stabilirea răspunderii şi cuantificarea daunei.

Într-o asemenea situaţie, pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile, este necesară dovedirea de către reclamant, conform art. 249 C. proc. civ., că despăgubirile pretinse prin cererea adiţională derivă, în mod cert, din documentele complete ale dosarului de daună şi că nu s-au plătit în maximum 10 zile de la depunerea ultimului act. În această ipoteză, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor menţionate, rolul instanţei se rezumă la verificarea susţinerilor din cererea modificatoare, nepunându-se problema ca despăgubirile să fie stabilite, ci doar confirmate, prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă.

În speţă, deşi avea cunoştinţă de existenţa, pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Jibou, a dosarului penal nr. x/2014, reclamanta a optat să sesizeze instanţa de judecată la 31.03.2016, anterior pronunţării unei soluţii definitive în cauza penală. Pretenţiile sale vizând daunele morale au fost menţinute la cuantumul indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv 250.000 de RON, iar penalităţile de întârziere au fost solicitate de la 29.07.2015, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de plată a despăgubirilor în termenul de 10 zile de la depunerea ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, pe care l-a considerat a fi procesul-verbal de cercetare la faţa locului, întocmit de Poliţia Jibou la 27.04.2014, despre care pârâtul avea cunoştinţă.

În acest caz, cum, pentru argumentele prezentate în precedent, actul organelor de cercetare penală nu întruneşte caracteristicile necesare pentru a determina atragerea răspunderii autorului accidentului şi, consecutiv, a pârâtului şi nici pentru cuantificarea daunei, cum reclamanta nu a înţeles să formuleze cererea de chemare în judecată ulterior soluţiei finale din dosarul penal şi nici nu a promovat o cerere adiţională în litigiul de faţă, desigur, condiţionat de respectarea dispoziţiilor procedurale menţionate, rolul instanţei de judecată este cel al stabilirii despăgubirilor în prezentul proces. Ca atare, în materie de penalităţi, acordarea lor şi momentul de la care curg trebuie subsumate hotărârii judecătoreşti rămase definitivă prin care se stabilesc despăgubirile cuvenite reclamantei, fiind, astfel, incidente dispoziţiile art. 36 alin. (5) teza a II-a cu referire la art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Nu în ultimul rând, aşa cum, în mod corect, a susţinut şi recurentul, prejudiciul moral nu comportă o cuantificare exactă, raportat la natura personal nepatrimonială a dreptului ocrotit. În ipoteza în care nu există un acord de voinţă al părţilor asupra sumei de bani datorate cu acest titlu, revine instanţei sarcina de a le stabili, conform art. 1532 alin. (3) C. civ.. Sub acest aspect, sunt relevante poziţia oscilantă a reclamantei, care, prin cererea de avizare daună, i-a pretins pârâtului plata sumei de 100.000 RON, iar, în cererea de chemare în judecată, a solicitat 250.000 RON daune morale, dar şi hotărârile judecătoreşti ale instanţelor anterioare, care au stabilit un cuantum diferit atât faţă de cererea reclamantei, cât şi între ele, prima instanţă acordând 200.000 de RON cu acest titlu, iar instanţa de apel reducând suma la 70.000 de RON. În acest caz, nu se poate vorbi despre o cuantificare exactă a sumei de bani datorate reclamantei, astfel încât să i se poată reproşa pârâtului că nu a făcut o ofertă justificată privind daunele morale, în condiţiile art. 36 alin. (1) lit. a) şi art. 36 alin. (5) teza I din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cu atât mai mult cu cât decizia finală, sub aspectul cuantumului daunelor, pronunţată de instanţa de apel se situează la un nivel inferior pretenţiilor din avizarea de daună.

Apărările intimatei exprimate în întâmpinarea depusă în recurs, în sensul unei reparări grabnice a prejudiciului, urmare a transpunerii, în Ordin, a Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, precum şi cele vizând calitatea acesteia, de pasager în autovehiculul implicat în accident, cu consecinţa lipsei relevanţei persoanei care l-a condus, nu pot fi primite în sensul solicitat de parte, de a se păstra soluţia Curţii sub aspectul momentului de la care curg penalităţile de întârziere.

Este real că legislaţia europeană şi naţională în materie tinde la rezolvarea, cât mai rapidă, a pretenţiilor victimei accidentului, în considerarea ocrotirii drepturilor ei patrimoniale şi personal nepatrimoniale, dar o astfel de raţiune nu se poate realiza în afara circumstanţelor particulare ale fiecărui caz în parte şi aplicării, în mod corespunzător, a dispoziţiilor legale incidente, în funcţie de situaţia concretă din cazul respectiv.

De asemenea, nu trebuie omis, pe lângă cele deja reţinute, că şi art. 44 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ca regulă generală, circumscrie stabilirea despăgubirilor pe cale amiabilă de dovedirea condiţiilor care să atragă răspunderea civilă a proprietarului autovehiculului implicat în accident sau a conducătorului acestuia. O altă particularitate a speţei constă în aceea că, deşi înmatriculat în Franţa, autoturismul nu era asigurat, după cum s-a reţinut, în fapt, în etapele anterioare ale procesului, iar, în vehicul, se afla şi proprietarul său, la momentul accidentului.

În cazul unui autovehicul neasigurat, dar înmatriculat pe teritoriul unui stat semnatar al Acordului între Birourile naţionale a asigurătorilor din Statele membre ale Spaţiului Economic European şi a altor Birouri asociate, în vigoare pentru România din 01.08.2007 şi preluat în Secţiunea a III-a din Regulamentul General al Consiliului Birourilor, adoptat prin Decizia nr. 2007/482/CE, răspunderea D. din Franţa nu funcţionează ca o răspundere derivată din contractul de asigurare, care, într-un asemenea caz, nu s-a încheiat, ci ca o răspundere în garanţia protejării victimelor pentru recuperarea prejudiciului creat prin accident. Prin urmare, Biroul se poate regresa împotriva celor care răspund pentru prejudiciu în ipoteza dată, în care accidentul este produs cu un autovehicul înmatriculat, dar neasigurat, caz în care contează limitele răspunderii fie a proprietarului, fie a conducătorului auto, în sensul art. 28 din Norme, deci şi limitele regresului, după cum prezintă relevanţă şi ipotezele prevăzute în art. 27 din Ordin, în care nici asigurătorul şi, în consecinţă, nici garantul nu acordă despăgubiri. În alţi termeni, contrar susţinerilor intimatei, prezintă relevanţă, pentru soluţionarea prezentei cauze, atât identificarea persoanei care a condus autovehiculul implicat în accident, cât şi a proprietarului acestuia, neputându-se reţine, nici sub acest aspect, culpa pârâtului în lipsa ofertării despăgubirilor în termenul prevăzut la art. 36 alin. (1) lit. a) cu referire la alin. (5) teza I din Norme.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel, în ce priveşte momentul de la care curg penalităţile de întârziere, a fost dată cu ignorarea sau nerespectarea dispoziţiilor legale enunţate în precedent, cu consecinţa aplicării greşite a art. 37 din ordinul C.S.A. nr. 14/2011. În speţă, este incidentă teza a II-a din art. 36 alin. (5), despăgubirile urmând a fi plătite de către pârât în maximum 10 zile de la primirea hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, prin care s-au stabilit despăgubirile cuvenite reclamantei în prezentul proces, iar penalităţile de întârziere reglementate în art. 37 se cuvin doar în cazul încălcării acestei obligaţii.

Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) şi art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, doar sub aspectul cererii de penalităţi, soluţia instanţei de apel nefiind contestată din perspectiva daunelor morale stabilite în faza procesuală anterioară.

Soluţia de admitere a recursului, ce urmează a se pronunţa, înlătură posibilitatea de acordare a cheltuielilor de judecată pretinse de intimată în prezenta cale de atac, aceasta fiind parte căzută în pretenţii, în sensul art. 453 C. proc. civ., şi, ca atare, neputând beneficia de sumele de bani avansate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul D. din Franţa împotriva deciziei civile nr. 235/A din 6 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2020.