Validity of public domain classification of coastal land in private property revendication and failure to complete topographical expert evidence.

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 14.04.2016, reclamanţii A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, obligarea acesteia să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren intravilan situat în Staţiunea Mamaia, zona C., în suprafaţă de 518 mp, având număr cadastral x;38, înscris în CF nr. x a localităţii Constanţa, cu vecinătăţile menţionate, dobândit prin sentinţa civilă nr. 8562/1999 a Judecătoriei Constanţa, certificat de moştenitor nr. x/2004 BNP D., hotărârea nr. 536/2005 a Consiliului local al municipiului Constanţa, proces-verbal de predare-primire nr. x/2005, precum şi stabilirea liniei de hotar care desparte proprietăţile părţilor, iar ca urmare a acestei stabiliri, obligarea pârâtei la respectarea dreptului de proprietate şi posesie al reclamanţilor asupra terenului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 555, art. 563-566 C. civ.

La data de 21.09.2016, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin sentinţa nr. 11981/19.10.2016 din 19 octombrie 2016, Judecătoria Constanţa a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Constanţa.

Prin sentinţa nr. 190/31.01.2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa; a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi, pe cale de consecinţă, a suspendat judecata cauzei; a înaintat dosarul Curţii de Apel Constanţa în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Curtea de Apel Constanţa, secţia 1 civilă, prin sentinţa nr. 3/C/20.02.2017, a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei, având ca obiect revendicare imobiliară, în favoarea Tribunalului Constanţa.

2. Sentinţa Tribunalului Constanţa

Prin sentinţa nr. 1686/16.08.2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea; a obligat pârâţii să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, suprafaţa de 439 mp teren, identificată în perimetrul 1-2-3-A-B-C-l prin raportul de expertiză topografică E.; a stabilit linia de hotar dintre proprietăţile părţilor pe aliniamentul 2-3-4 potrivit aceluiaşi raport de expertiză; a obligat pârâţii la plata, către reclamanţi, a sumei de 17.541,55 RON reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, onorariu expert, onorariu avocat).

3. Decizia Curţii de Apel Constanţa

Prin decizia nr. 36/C/08.04.2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelurile pârâţilor împotriva sentinţei; a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii A. şi B..

Reclamanţii au solicitat, prin prisma art. 488 pct. 8 C. proc. civ., art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană, art. 44 din Constituţie, Legii nr. 33/1994, Legii nr. 7/1996, Legii nr. 215/2001, art. 563 şi urm. C. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii curţii de apel şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

Au arătat că sunt proprietarii terenului, în baza sentinţei nr. 8562/1999 a Judecătoriei Constanţa, certificatului de moştenitor nr. x/2004, hotărârii nr. 536/2005 a Consiliului local al municipiului Constanţa şi procesului-verbal de predare-primire nr. x/2005, teren care le-a fost acaparat abuziv de pârâtă. Au mai arătat că prin încheierea OCPI Constanţa nr. 7770/25.05.2006, s-a realizat intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea recurenţilor, fiind plătitori de taxe şi impozite şi fiind înscrişi în rolul fiscal, ca proprietari, începând cu anul 1999.

Au menţionat că Municipiul Constanţa şi Consiliul local, în mod corect, au pus în executare sentinţa Judecătoriei Constanţa, respectând prevederile legale în vigoare, atribuindu-le în compensare suprafaţa de 518 mp teren, aflat în proprietatea privată şi nu în domeniul public, astfel încât Primăria municipiului Constanţa, Direcţia Patrimoniu - Serviciul Cadastru a încheiat cu recurenţii procesul-verbal de predare-primire pentru terenul din staţiunea Mamaia, zona C., identificat conform planului anexă la HCLM nr. 536/2005, cu vecinătăţile indicate.

În raport cu planurile cadastrale, recurenţii au considerat că nu este posibil ca în stânga şi în dreapta terenului acordat în compensaţie să nu fie domeniu public, iar proprietatea lor să aibă acest regim.

Au precizat că terenul este inclus în PUD - staţiunea Mamaia, astfel încât sunt autorizaţi să execute lucrări şi construcţii pe acesta şi că nu există nicio hotărâre de trecere a terenului din domeniul privat în cel public, prin care să fi fost expropriaţi, cu acordarea unei despăgubiri prealabile, drepte şi juste.

Instanţa de apel, printr-o logică proprie, încălcând dispoziţiile legale şi principiile prin care este protejată proprietatea, nu a ţinut cont nici de situaţia reală din teren, nici de probatoriile administrate - planuri de urbanism, schiţe cadastrale - pronunţând o hotărâre nelegală.

Au arătat că terenul a fost inventariat şi individualizat prin H.G. nr. 1705/2006, publicată în Monitorul Oficial din 21.12.2006, dată de la care terenul se află în proprietatea şi posesia recurenţilor, care sunt proprietari ai unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în baza unei hotărâri judecătoreşti.

Chiar instanţa de apel a recunoscut că hotărârea de inventariere nu are un efect constitutiv ci doar declarativ de drepturi.

Au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile cuprinse în Protocolul nr. 1, iar terenul în litigiu nu a făcut parte niciodată din domeniul public.

Au mai arătat că după data la care au intrat în posesia terenului şi au procedat la intabularea acestuia, Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, în mod abuziv, le-a acaparat aproape întreaga proprietate, fapt dovedit cu expertiza topografică efectuată cu respectarea dispoziţiile Legii nr. 7/1996, expertize şi planuri topografice pe care instanţa de apel nu le-a luat în considerare.

În mod greşit instanţa de apel a agreat o modalitate de individualizare a suprafeţelor de teren prin acceptarea unui plan de bornare care nu face parte din documentaţia cadastrală avizată de OCPI, după care s-a constatat suprapunerea, documentaţie efectuată conform Legii nr. 7/1996.

Recurenţii au susţinut încălcarea, de către curtea de apel, şi a prevederilor Legii nr. 7/996 potrivit cărora trebuie folosit sistemul naţional de proiecţie - stereo 70, în condiţiile în care instanţa a stabilit că terenul este plajă deoarece se află în faţa hotelului C..

Recurenţii au înţeles a se prevala în susţinerea motivelor de recurs şi de dispoziţiile art. 44 din Constituţia României.

Totodată, au susţinut că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 563 C. civ., compararea titlurilor, neaplicând nici dispoziţiile art. 1 şi urm., din Legea nr. 33/1994.

Concluzionând, au arătat că titlul lor este mai vechi, fiind primii care au avut rol fiscal şi şi-au intabulat dreptul proprietate asupra bunului, dobândit de la proprietar, respectiv Primăria municipiului Constanţa.

5. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 01.04.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

6. Apărări formulate în cauză

La data de 14.12.2020, în termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, ca temeinică şi legală.

În raport de prevederile art. 136 alin. (2) şi (3) din Constituţie, ale art. 3 din Legea nr. 213/1998 şi pct. I din Anexa la lege, intimatul a susţinut, că aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, faleza şi plaja mării fac parte din categoria bunurilor care aparţin exclusiv domeniului public al statului.

Reliefând obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a evidenţia bunurile ce constituie domeniul public al statului şi de a asigura centralizarea inventarului bunurilor din domeniul public, intimatul a precizat că plaja litoralului românesc se regăseşte în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, la numărul de identificare x, în administrarea Administraţiei Naţionale Apele Române, instituţie publică de interes naţional.

Intimatul a înţeles a se prevala în susţinere şi de dispoziţiile art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996, art. 858 şi art. 859 alin. (1) C. civ., art. 136 alin. (4) din Constituţie, art. 11 lit. a) şi art. 12 din Legea nr. 213/1998.

La data de 18.12.2020, în termen legal, intimata-pârâtă Administraţia Naţională Apele Române, prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

A arătat că terenul în cauză are toate atributele specifice plajei, aşa cum este definită în Legea apelor, aspect necontestat de recurenţi.

Or, plajele litoralului românesc au reprezentat domeniu public de interes naţional şi înainte de anul 1989 şi după, făcând parte din categoria bunurilor care aparţin exclusiv statului.

A precizat că plaja litoralului românesc este nominalizată expres în H.G. nr. 1705/2006 (anexa 12 număr MF x) ca fiind imobil aflat în domeniul public al statului, dat în administrarea sa, în conformitate cu Legea Apelor nr. 107/996 şi H.G. nr. 981/1998 (actualmente abrogate şi înlocuite de O.U.G. nr. 107/2002) cu o valoare de inventar de 3.829.217 RON.

A susţinut că hotărârea judecătorească nr. 8562/1992 nu reprezintă titlu de proprietate, iar în dosarul în care a fost pronunţată nu au fost părţi nici statul nici intimata-pârâtă.

Intimata a solicitat a se ţine cont şi de puterea de lucru judecat a deciziei penale nr. 32/A/07.02.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (dosarul Mazăre), unde începând cu pag. 325 se arată în mod limpede că plaja reprezintă domeniul public al statului, aflat în administrarea sa, că bunurile din domeniul public nu pot fi înstrăinate, ci doar date în administrare, concesionate sau închiriate, iar actele juridice încheiate fără respectarea acestor principii sunt lovite de nulitate absolută.

Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al UAT se face doar prin hotărâre de guvern la cererea consiliului judeţean sau local (art. 9 din Legea nr. 213/1998) iar trecerea unui bun din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a guvernului, a consiliului judeţean sau local (art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998).

A solicitat a se observa că nu există nicio hotărâre de guvern care să ateste că plaja a trecut în domeniul privat al UAT Constanţa.

A susţinut că HCL nr. 307/2013 nu poate constitui titlu de proprietate privată a municipiului Constanţa, întrucât acesta nu a deţinut niciun titlu de proprietate publică sau privată pentru respectiva suprafaţă de teren. Totodată, în această hotărâre s-a menţionat, ca temei de drept, şi procesul-verbal de vecinătate din 2000, despre care Înalta Curte a reţinut că a avut un caracter convenţional, administrativ şi tehnic, provizoriu, fiind încheiat pentru buna administrare a plajelor şi neconstituind titlu de proprietate.

În ceea ce priveşte expertiza topografică şi obiectivele stabilite de instanţă, a solicitat a se observa că nu este atribuţia expertului de a stabili încadrarea unei suprafeţe de teren în domeniul public, planurile de bornare neinfluenţând în niciun fel intabularea plajelor, astfel încât suplimentul la expertiză este neconcludent soluţionării cauzei.

Potrivit intimatei, întrucât suprafeţele de teren reprezentând plajă nu pot fi înstrăinate, orice act al autorităţilor publice locale este nul de drept, iar înscrierile în carta funciară nu înlătură sancţiunea nulităţii absolute a HCLM şi a procesului-verbal de predare a posesie către recurenţi.

Procesul-verbal de punere în posesie nu poate reprezenta titlu de proprietate întrucât nu provine de la proprietar şi nu poate exista identitate între terenul intabulat în prezent în favoarea sa şi cel care a făcut obiectul punerii în posesie la 22.12.2005.

Titlurile nu emană de la acelaşi autor, deoarece dreptul de proprietate/administrare al statului/intimatei izvorăşte din lege, iar dreptul de proprietate al reclamanţilor se sprijină, potrivit susţinerilor acestora şi precizărilor încheierii de intabulare, pe procesul-verbal nr. x, pe certificatul de moştenitor nr. 149 şi pe HCL nr. 305/2013. însă certificatul de moştenitor vizează doar o suprafaţă de 304 mp, iar procesul-verbal este afectat de vicii de anulabilitate, întrucât Municipiul Constanţa nu avea calitatea de unitate deţinătoare a bunului.

Recurenţii nu au depus răspuns la întâmpinare.

La data de 27.10.2021, recurenţii au depus note scrise prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea, ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de fond, arătând că titlul acestora este mai vechi, au fost primii care au deschis rol fiscal şi au intabulat dreptul de proprietate asupra terenului, teren care a fost dobândit de la proprietar, respectiv Primăria Municipiului Constanţa, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 7/1996.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin recursul formulat, reclamanţii critică hotărârea instanţei de apel ca fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, art. 44 din Constituţie, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 77/1996, Legea nr. 215/2001, art. 563 şi urm. C. civ. în sensul că a respins, în mod nejustificat, acţiunea în revendicare formulată de aceştia, reţinând în mod eronat că terenul în litigiu reprezintă plajă, în condiţiile în care acest teren, la momentul dobândirii de către reclamanţi, făcea parte din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale de la care l-au dobândit.

Înalta Curte reţine că prin acţiunea în revendicare reclamanţii A. şi B. au invocat încălcarea dreptului lor de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 518 mp situat în Staţiunea Mamaia, Zona C., având număr cadastral x;38, înscris în CF nr. x a localităţii Constanţa, printr-o acţiune abuzivă a pârâtei Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, de desfiinţare a semnelor de hotar şi de ocupare a terenului. Pârâta Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a invocat că terenul în litigiu nu a fost delimitat prin semne de hotar şi că acest teren face obiectul exclusiv al proprietăţii publice a Statului Român deoarece este parte din plaja litoralului românesc şi se află în administrarea pârâtei ABADL.

Prin sentinţa nr. 1686/16.08.2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, suprafaţa de 439 mp teren, identificată conform menţiunilor din dispozitiv.

Soluţia de admitere a acţiunii în revendicare pronunţată de instanţa de fond a fost schimbată în calea de atac a apelului, în sensul constatării, de către această instanţă, că terenul în litigiu reprezintă plajă, fiind un bun ce aparţine domeniului public şi care nu poate forma obiect al unei acţiuni în revendicare întrucât s-ar încălca principiul inalienabilităţii.

Prin memoriul de recurs, reclamanţii au arătat că această soluţie nu este susţinută de actele dosarului, în cauză nu există nicio hotărâre prin care terenul să fi fost trecut din domeniul privat în domeniul public, iar concluzia instanţei se bazează pe o simplă prezumţie, respectiv aceea că dacă terenul se află în faţa C., este cert că reprezintă plajă, cu consecinţele juridice specifice.

Au mai arătat recurenţii că instanţa de apel nu a luat în considerare expertiza topografică efectuată în cauză şi a agreat o modalitate de individualizare a suprafeţelor de teren prin acceptarea unui plan de bornare care nu face parte din documentaţia cadastrală avizată de OCPI după care s-a constatat suprapunerea, documentaţie care a fost efectuată în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 7/1996, dar care a fost înlăturată de instanţa de apel, care a dat eficienţă unui plan de bornare pe care nu este evidenţiată nicio plajă.

Înalta Curte constată că în cauză instanţa de apel nu a procedat la o stabilire a situaţiei de fapt, legată de individualizarea terenului obiect al revendicării, respectiv identificarea regimului juridic al acestuia, ceea ce pune instanţa de recurs în imposibilitatea de a verifica aplicarea corectă a legii, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate.

Astfel, deşi instanţa de apel reţine, referitor la terenul în litigiu, că tribunalul ar fi trebuit să verifice, cu prioritate, apartenenţa acestuia la domeniul public, compararea de titluri fiind o operaţiune subsidiară, iar prin considerentele proprii concluzionează că terenul respectiv reprezintă plajă şi nu poate fi revendicat, în realitate nu procedează la o astfel de analiză, întrucât nu stabileşte, în concret, care sunt delimitările terenului respectiv, pentru a putea aprecia, în condiţii de legalitate, asupra caracterului de bun public sau privat, după caz.

În justificarea faptului că terenul în litigiu reprezintă plajă, instanţa de apel reţine că pârâtul afirmă apartenenţa bunului la domeniul public naţional cu acest titlu şi evocă texte de lege din materia dreptului de proprietate publică care statuează că plaja face parte din domeniul public (art. 136 alin. (3) din Constituţia României, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998), fără însă a raporta aceste texte legale la situaţia dedusă judecăţii şi a expune argumentele care să justifice încadrarea terenului în categoria menţionată.

De asemenea, deşi reţine că inventarierea terenului în discuţie în domeniul public al statului, prin hotărâre de guvern, nu are efect constitutiv de drepturi, ci doar unul declarativ, apreciază că identificarea terenului în această categorie, de plajă, este suficientă pentru a se stabili apartenenţa la domeniul public al statului, în condiţiile în care în cauză o astfel de identificare nu a fost realizată, probele administrate suplimentar în apel nelămurind acest aspect.

Astfel, instanţa de apel reţine că "în ceea ce priveşte încadrarea terenului ce face obiectul prezentului litigiu în categoria plajelor, ea nu a fost afirmată explicit prin expertiza realizată în apel..." şi că "...expertiza nu a răspuns obiectivului stabilit, acela de a verifica amplasamentul terenului în litigiu în raport cu planul de încadrare în zonă depus în apel de către apelanta pârâtă...".

Se observă că însăşi instanţa de apel reţine că raportul de expertiză nu atestă faptul că terenul revendicat ar avea o asemenea destinaţie, astfel încât concluzia în acest sens este lipsită de fundament juridic şi probator.

Pe de altă parte, aprecierile instanţei în sensul că "...terenul în litigiu este inclus în plaja litoralului, concluzia fiind certă faţă de împrejurarea că terenul este situat în faţa C., în partea dinspre ţărmul Mării Negre..." că "...reclamanţii confirmă faptul că terenul este acoperit de nisip..." şi că potrivit dex plaja este definită ca fiind "...porţiunea de teren, acoperită cu nisip fin, de la baza unei faleze sau de pe panta lină dinspre mare a unui cordon litoral...", nu se bazează pe elemente care să demonstreze faptul că terenul în discuţie face parte din categoria plajă.

Se constată că aceste considerente înlătură concluziile raportului de expertiză şi substituie acestor concluzii aprecieri ale instanţei care sunt lipsite de forţă probantă şi nu lămuresc situaţia de fapt.

Or, instanţa de apel nu avea posibilitatea procedurală de a înlătura concluziile raportului de expertiză sub motiv că nu au răspuns obiectivului fixat de instanţă, reţinând ea însăşi un alt amplasament al terenului ci, în vederea lămuririi complete şi corecte a situaţiei de fapt, trebuia să procedeze conform dispoziţiilor art. 333 C. proc. civ. (referitor la audierea sau înlocuirea expertului), ale art. 337 C. proc. civ. (vizând lămurirea sau completarea raportului de expertiză) sau ale art. 338 C. proc. civ. (privind efectuarea unei noi expertize de către un alt expert).

De vreme ce a apreciat că este necesară, în condiţiile art. 330 C. proc. civ., cunoaşterea părerii unor specialişti şi întocmirea unui raport de expertiză pentru identificarea aplasamentului terenului-împrejurare de fapt esenţială pentru determinarea regimului juridic al acestuia-instanţa trebuia să procedeze în continuare, dând eficienţă tuturor dispoziţiilor legale care reglementează modalitatea de administrare a acestui mijloc de probă, pentru a putea fi valorificat ca atare, în contextul celorlalte mijloace de probă administrate în cauză.

Procedând în sens contrar, înlăturând concluziile raportului de expertiză fără a dispune măsuri necesare refacerii sau completării acestuia, instanţa de apel nu a realizat o lămurire completă a situaţiei de fapt care să facă posibilă verificarea, în recurs, a modalităţii în care s-a făcut aplicarea legii.

În consecinţă, văzând dispoziţiile art. 496, 497 C. proc. civ., soluţia va fi de admitere a recursului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

La reluarea judecăţii se va ordona completarea sau, după caz, refacerea raportului de expertiză, precum şi administrarea oricăror alte mijloace de probă pe care instanţa le va considera lămuritoare pe elementele de fapt ale pricinii.

Scopul acestor măsuri, care ţin exclusiv de judecata în faţa instanţelor de fond, va fi acela de a se identifica, în mod corect, amplasamentul terenului ce face obiectul litigiului, în vederea stabilirii, cu exactitate, a regimului juridic aplicabil bunului în litigiu, cu consecinţe în ceea ce priveşte calificarea sa ca bun aparţinând domeniului public sau privat, după caz.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A., B. împotriva deciziei nr. 36/C din 8 aprilie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., cu domiciliul în Bucureşti, B., cu domiciliul în Bucureşti, ambii cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat F., cu sediul în Constanţa, strada x L. Caragiale nr. 2A, judeţul Constanţa împotriva deciziei nr. 36/C din 8 aprilie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin DRFP Galaţi-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, cu sediul în Constanţa, judeţul Constanţa, Administraţia Apele Române-Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, cu sediul în Constanţa, judeţul Constanţa.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 octombrie 2021.