Moral damages claim for media articles fails; claimant's appeal rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., obligarea acesteia la plata despăgubirilor în cuantum de 500.000 RON, în vederea reparării prejudiciului moral cauzat prin încălcarea dreptului la reputaţie, imagine şi prestigiu.

Prin încheierea din 23 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a dispus strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Argeş la Tribunalul Vâlcea.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia civilă la 23 octombrie 2019, sub nr. x/2019.

2. Hotărârea Tribunalului Vâlcea

Prin sentinţa nr. 338 din 13 martie 2020, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare in judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de pârâtă privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Apelul

Împotriva sentinţei nr. 338 din 13 martie 2020, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, secţia civilă a formulat apel reclamanta. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă la 23 iunie 2020, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea nr. 1806 din 30 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a dispus strămutarea judecării cauzei de la Curtea de Apel Piteşti la Curtea de Apel Alba Iulia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă la 3 decembrie 2020, sub nr. x/2019.

4. Hotărârea Curţii de Apel Alba Iulia

Prin decizia nr. 354 din 10 martie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 338 din 13 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia civilă. A obligat-o pe apelantă să plătească intimatei pârâte suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 354 din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., în termenul legal.

Invocând motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 425 din acest act normativ, menţionând că în mod greşit aceasta a reţinut că sentinţa cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea tribunalului. Prima instanţă a ignorat susţinerile recurentei, neexistând vreun motiv de respingere a apărărilor formulate, sentinţa fiind structurată pe elemente ale situaţiei de fapt şi fragmente teoretice preluate din alte hotărâri, precum şi pe concluzii nemotivate. Or, pentru a i se respecta efectiv dreptul la apărare, instanţa ar fi trebuit să argumenteze motivul pentru care a respins apărările recurentei.

Faptul că instanţa de apel a reţinut că sentinţa apelată permite efectuarea controlului judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii, nu a fost apreciat de către recurentă ca fiind suficient pentru constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 425 C. proc. civ.. Aceasta întrucât a considerat că norma legală menţionată se referă la motivele pentru care s-au admis, cât şi la cele pentru care s-au respins cererile părţilor, spre deosebire de dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd verificarea, de către instanţa de apel, în limitele cererii de apel, stabilirii situaţiei de fapt şi aplicării legii de prima instanţă.

Referitor la respectarea dreptului la apărare, recurenta a susţinut că acesta presupune, inclusiv, obţinerea unor răspunsuri din partea instanţei la argumentele invocate de parte, nefiind suficient că partea beneficiază de efectul devolutiv al apelului, potrivit căruia instanţa de control judiciar analizează modalitatea de aplicare a legii de către prima instanţă.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 10 §2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale atunci când a reţinut că pârâta a acţionat cu bună-credinţă în demersul său jurnalistic şi că faptele relatate de aceasta au avut o bază factuală suficientă.

Însă, afirmaţiile din articolele criticate nu reprezintă numai judecăţi de valoare, pentru a se verifica existenţa unei baze factuale, ci reprezintă şi susţineri factuale, care sunt supuse unei probaţiuni riguroase, întrucât privesc săvârşirea unor infracţiuni/contravenţii sau fapte ilicite, care au corespondent în legislaţia penală/contravenţională sau delictuală.

Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat că toate afirmaţiile reprezintă judecăţi de valoare şi a analizat condiţiile libertăţii de exprimare sub acest aspect.

Un asemenea demers este contrar jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care face o netă distincţie între opinie (judecată de valoare) şi informaţie (afirmaţie factuală), element ce prezintă o certitudine verificată sau verificabilă. Spre deosebire de judecăţile de valoare, pentru care nu se solicită probaţiunea, informaţiile (baza factuală) sunt susceptibile de probă şi trebuie să poată fi probate (Hot. CEDO 08.07.1986, Lingens c. Austria).

Recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că existenţa unei hotărâri judecătoreşti, chiar nedefinitive, prin care s-a apreciat că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea autorizaţiei de construire, coroborată cu probele testimoniale administrate în cauză, reprezintă o bază factuală suficientă pentru a dovedi veridicitatea informaţiilor publicate.

Or, această constatare contravine jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la baza factuală, cu atât mai mult cu cât sentinţa civilă reţinută cu acest titlu a fost casată, sancţiunea fiind inexistenţa ei, nu faptul că nu este o hotărâre definitivă.

Pe de altă parte, baza factuală suficientă trebuie să conducă la concluzia veridicităţii afirmaţiilor din cuprinsul articolelor, nu doar să aibă oarecare legătură cu obiectul articolelor. Faptul că o instanţă a apreciat că se impune suspendarea autorizaţiei de construcţie, nu poate constitui bază factuală pentru afirmaţii care, dacă ar fi adevărate, ar conduce la aplicarea unor sancţiuni penale sau contravenţionale.

Aceasta întrucât, în analiza condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanţa verifică doar elementele care conduc la concluzia unui caz bine justificat, în condiţiile în care "îndoiala serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ" nu reprezintă o bază factuală pentru afirmaţiile privind săvârşirea unor infracţiuni/contravenţii sau fapte ilicite, care au corespondent în legislaţia penală/contravenţională sau delictuală.

Recurenta a susţinut că, la 18 septembrie 2018, când a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 807/18.09.2018, erau deja publicate articolele din 11-17 iulie, din 29 august-4 septembrie 2018 şi din 12-18 septembrie 2018, motiv pentru care această hotărâre nu putea constitui o bază factuală.

Nici declaraţiile unor cetăţeni care locuiau în vecinătatea imobilului ce urma a fi edificat nu pot constitui bază factuală pentru anumiţi termeni folosiţi în cuprinsul articolelor, întrucât aceasta nu presupune existenţa unor supoziţii sau declaraţii ale unor terţi, care nu au competenţa de a se pronunţa nici din punct de vedere tehnic, nici cu forţă juridică asupra chestiunilor în cauză.

Deşi judecăţile de valoare nu pot fi probate, acestea pot fi verificate din punctul de vedere al corectitudinii lor, jurisprudenţa Curţii Europene fiind în sensul condiţionării protecţiei acordate jurnaliştilor de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale de buna-credinţă, aceştia fiind obligaţi să ofere publicului informaţii demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice.

Acest articol prevede şi anumite îndatoriri şi responsabilităţi atunci când se pune problema atingerii reputaţiei şi încălcării unor drepturi ale unei persoane.

Astfel referitor la articolul ce a vizat lipsa avizului de la Direcţia Judeţeană de Cultură, Curtea a constatat că pârâta a reuşit să justifice o bază factuală suficientă, reţinând că aceasta a dovedit efectuarea unor demersuri la instituţiile abilitate pentru a i se comunica informaţii de interes public în legătură cu necesitatea obţinerii unui asemenea aviz. Însă, asemenea demersuri au fost ulterioare publicării articolului (24.04.2019), iar adresa a fost emisă de Inspectoratul de Stat în Construcţii la 22.10.2019, ulterior comunicării către intimată a cererii de chemare în judecată, înregistrată pe rolul instanţei de judecată la 27.05.2019.

Mai mult, intimata nu a efectuat o anchetă jurnalistică, în sensul art. 10 CEDO, pentru a verifica din surse diferite susţinerile martorilor, instanţa de apel reţinând, în mod nelegal, că anumite demersuri ulterioare reprezintă o "bază factuală" pentru articolul anterior menţionat.

Referitor la condiţia privitoare la determinarea bunei-credinţe a jurnalistului la momentul redactării articolelor, recurenta a susţinut că aceasta reprezintă o adăugare la jurisprudenţa invocată, Curtea Europeană statuând că buna-credinţă urmează a se aprecia în funcţie de baza factuală corectă, de prezentarea unor informaţii "de încredere şi precise", în conformitate cu etica jurnalistică, raportat la termenii utilizaţi.

Cu toate că în motivarea acestor argumente instanţa de apel citează jurisprudenţa CEDO în materie (cauza Erla Hlynsdottir contra Islandei), motivele pentru care a reţinut buna-credinţă a intimatei sunt contrare acestei jurisprudenţe, prin raportare la împrejurările speţei şi contextul în care au fost publicate declaraţiile şi articolele. Chiar dacă îi revine jurnalistului sarcina de a decide tehnica jurnalistică, în ştirile bazate pe interviuri trebuie făcută o distincţie între declaraţiile celui intervievat şi afirmaţiile jurnalistului.

Or, curtea a reţinut că jurnalistul nu poate fi pedepsit pentru afirmaţiile celui intervievat, întrucât o astfel de limitare ar afecta contribuţia presei la subiecte de interes public. Însă, intimata însăşi a fost autoarea afirmaţiilor şi termenilor prin care i se imputa recurentei săvârşirea unor fapte penale sau contravenţionale, nefăcând o anchetă jurnalistică pentru a verifica, din surse diferite, susţinerile martorilor, ci doar preluând afirmaţiile acestora.

Astfel, consideră recurenta că o asemenea atitudine echivalează cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.

În ce priveşte depăşirea limitelor acceptate, prin limbajul folosit, instanţa de apel a reţinut că termenii utilizaţi "chiar dacă ar putea fi consideraţi inadecvaţi, se încadrează totuşi în limitele exagerării sau provocării acceptabile", citând, în acest sens, cauza De Haes şi Gijsels contra Belgiei.

Însă, în cauza pendinte, termenii utilizaţi depăşesc limitele acceptate, conducând la conturarea unei păreri greşite despre recurentă, care ignoră drepturile unor persoane fizice, în vederea satisfacerii propriilor interese.

Chiar dacă jurnalistul a utilizat tehnica interviurilor, citând diferite persoane, el avea obligaţia de a verifica credibilitatea acestor surse. Or, martorii audiaţi la solicitarea intimatei au susţinut că au prezentat jurnalistului nemulţumirile lor, întrucât nicio autoritate nu a dat curs solicitărilor lor, fără a indica, însă, documentele pe care şi-au fundamentat declaraţiile.

Pe de altă parte, maniera în care articolele au fost scrise relevă o atitudine părtinitoare, nefiind concepute în mod profesionist. Din această perspectivă, nu este corectă aprecierea instanţei de apel, conform căreia limbajul utilizat conţine doza de exagerare acceptată, care ar fi presupus, în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO, menţionarea faptului că vecinii imobilului apreciază că autorizaţia de construire este emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale şi/sau de funcţionari corupţi.

Intimata nu s-a limitat la aceste informaţii, ci şi-a însuşit afirmaţiile vecinilor, prezentând aprecierile acestora ca fiind reale şi stabilind verdicte privind săvârşirea unor infracţiuni şi încălcarea unor dispoziţii legale, care au condus la emiterea unor judecăţi de valoare fundamentate pe împrejurări necorespunzătoare adevărului şi/sau nedovedite ori necredibile.

Cu privire la încălcarea art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, recurenta a susţinut că instanţa de apel trebuia să verifice "forma şi repercusiunile articolului", respectiv existenţa unui just echilibru între protecţia libertăţii de exprimare şi cea a dreptului la reputaţia persoanelor implicate în cauză, care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.

Instanţa de apel a respins criticile recurentei privind încălcarea art. 8 din CEDO, reţinând că nu a dovedit existenţa unei animozităţi personale între aceasta şi intimată şi nici intenţia acesteia din urmă de a-i leza în mod nejustificat reputaţia. Acest argument încalcă articolul menţionat şi jurisprudenţa CEDO în materie, întrucât, în procedura de examinare a necesităţii unei ingerinţe într-o societate democratică, în vederea protejării reputaţiei sau a drepturilor altora, se poate solicita să se verifice dacă autorităţile interne au păstrat un echilibru just între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi care pot fi în conflict: libertatea de exprimare, protejată de art. 10 CEDO şi dreptul la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 din acelaşi act normativ (cauza Axei Springer AG împotriva Germaniei, hotărâre (Marea Cameră) din 7.02.2012, pct. 83-84).

Curtea Europeană protejează dreptul la reputaţie, atât ca o componentă a vieţii private a persoanei, ca parte a integrităţii ei fizice şi psihice, cât şi ca limi­tă a dreptului la libertatea de exprimare.

Raportat la aspectele prezentate, recurenta a susţinut că intimata şi-a exercitat libera exprimare în afara limitelor prevăzute de Convenţie, făcând afirmaţii fără o bază factuală, cu scopul de a influenţa opinia publică şi a aduce atingeri reputaţiei sale. Limbajul folosit şi mesajul comunicat sunt necon­forme cu respectarea drepturilor recurentei, fiind fracturat justul echilibru, întrucât intimata şi-a folosit dreptul la liberă exprimare în scopul vătămării drepturilor acesteia, iar nu pentru informarea corectă a publicului.

Susţine că instanţa de apel a făcut în mod nelegal referire la intenţia intimatei de a-i leza nejustificat reputaţia, deşi nu forma vinovăţiei acesteia prezintă relevanţă pentru justul echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la repu­taţie. Faptul că intimata nu ar fi procedat cu intenţie directă la vătămarea drepturilor recurentei nu este relevant sub aspectul protecţiei oferite de art. 8 CEDO.

6. Înregistrarea recursului pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 12 mai 2021, sub nr. x/2019, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Prin rezoluţia completului din 17 mai 2021, s-a dispus comunicare cererii de recurs către intimată, cu menţiunea că are obligaţia de a depune întâmpinare.

7. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare

Intimata nu a depus întâmpinare.

Prin rezoluţia completului din 8 iulie 2021, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 21 octombrie 2021, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Un prim motiv de recurs a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi vizează faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora considerentele unei hotărâri trebuie să conţină obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Recurenta susţine că, deşi a criticat sentinţa pronunţată de prima instanţă sub aspectul nemotivării ei, aceasta fiind structurată pe elemente ale situaţiei de fapt şi fragmente teoretice preluate din alte hotărâri, precum şi pe concluzii nemotivate, în mod greşit Curtea de apel a reţinut că sentinţa cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea tribunalului, apreciind că există posibilitatea efectuării controlului judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii.

În motivarea acestei critici se arată că, din totalul de 54 de paragrafe, motivarea sentinţei primei instanţe cuprinde 11 paragrafe - expunerea articolelor de presă; 15 paragrafe - consideraţii teoretice; 15 paragrafe - cererea de suspendare a autorizaţiei de construire şi motivarea sentinţei primei instanţe de admitere a cererii; 9 paragrafe - consideraţii teoretice şi aspecte de fapt fără legătură cu cauza; 2 paragrafe - declaraţii ale martorilor pârâtei; 2 paragrafe - concluzia instanţei că "articolele publicate servesc interesului public" şi "respectivele articole au şi o bază factuală solidă".

Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor legale, calitatea motivării unei hotărâri nu constă în numărul de paragrafe alocate fiecărui aspect avut spre analiză ci în capacitatea de analiză şi sinteză a judecătorului, în stabilirea corectă a situaţiei de fapt, cu argumentarea probelor avute în vedere, în calitatea concluziilor desprinse din actele şi lucrările dosarului şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

În aceste condiţii, raportat la considerentele hotărârii criticate, în mod corect instanţa de apel a reţinut că acest motiv de apel este nefondat, întrucât motivarea unei hotărâri nu implică în mod necesar un răspuns detaliat la fiecare apărare formulată de părţile în litigiu, instanţa putând grupa apărările părţilor şi răspunde acestora printr-un argument comun, iar în speţă sentinţa cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de fond care explică soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept ce demonstrează că judecătorul a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut, în final, că este neîntemeiată acţiunea promovată de reclamantă.

Făcând trimitere la jurisprudenţa ÎCCJ, din care se desprinde ideea că obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să influenţeze soluţia dată în cauză, Curtea a apreciat că modul în care a fost motivată hotărârea ce face obiectul apelului răspunde exigenţelor cerute de lege cu privire la acest aspect, permiţând instanţei de control să analizeze legalitatea şi temeinicia acestei hotărâri.

Este adevărat că art. 425 lit. b) C. proc. civ. face referire la "motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au respins cererile părţilor", spre deosebire de art. 479 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă", dar, în contra a ceea ce susţine recurenta, nu se poate aprecia că instanţa de apel a dat o interpretare greşită a acestor dispoziţii.

Deşi recurenta susţine că prima instanţă nu a arătat cum termenii folosiţi în articolele de presă ar putea avea "bază factuală" se observă că instanţa de apel a constatat ca urmare a analizei sentinţei atacate că nu au fost identificate motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei pe care judecătorul să-şi fundamenteze soluţia.

Chiar dacă menţiunea din al 12-lea paragraf, în sensul că probele au fost administrate în faza de apel, este o eroare materială evidentă, Tribunalul făcând referire la probele administrate în faţa sa, iar considerentele din paragraful al 13-lea, nu au legătură cu cauza, Curtea de apel a apreciat că acestea nu sunt de natură a atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile în care sentinţa cuprinde, aşa cum s-a arătat, argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

Ca atare, instanţa de apel nu a făcut o confuzie între obligativitatea de a obţine răspunsuri din partea instanţei la argumentele invocate, conform art. 425 lit. b) C. proc. civ. şi efectul devolutiv al apelului, potrivit căruia instanţa de control judiciar analizează modalitatea de aplicare a legii de către prima instanţă, astfel încât criticile recurentei sub acest aspect vor fi respinse.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată, recurenta apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 10 paragraful 2 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Acest caz de casare priveşte exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Cu titlu prealabil analizei concrete a criticilor formulate, Înalta Curte constată că, potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere".

Ca atare, libertatea de exprimare este fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia, dar nu constituie însă o libertate absolută ci exerciţiul acestei libertăţi este supus unor restrângeri şi limitări.

În acest sens, art. 30 alin. (6) din Constituţia României prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar art. 57 din Constituţie, statuează că cetăţenii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Jurisprudenţa CEDO a statuat, la rândul său, că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, această concluzie fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţie, potrivit cărora exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerinţe, în condiţiile alin. (2) al articolului 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerinţe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menţionat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporţionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit.

Din perspectiva acestor noţiuni teoretice, instanţa de apel a argumentat în mod detaliat de ce apreciază că afirmaţiile pârâtei se încadrează sau nu în sfera ilicitului şi în ce măsură depăşesc sau nu limitele criticii acceptabile.

Astfel, Curtea de Apel a considerat că obligarea pârâtei la plata de daune morale pentru publicarea articolelor în discuţie reprezintă o ingerinţă în dreptul acesteia la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenţie, în acest sens pronunţându-se CEDO în cauza Cumpănă şi Mazăre c. României, cauza Cârstea şi Grecu c. României, cauza Morar c. României, cauza Barb c. României, iar o asemenea limitare adusă dreptului la liberă exprimare este contrară Convenţiei dacă nu îndeplineşte cumulativ trei condiţii, şi anume: să fie prevăzută de lege, să urmărească cel puţin unul din scopurile legitime prevăzute de alin. (2) din art. 10 din Convenţie şi să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea acelui scop.

În speţă, s-a constatat că sunt îndeplinite primele două cerinţe, deoarece tragerea la răspundere delictuală este prevăzută de art. 252 - 253 C. civ. şi art. 1349 şi urm. C. civ. şi prin cererea formulată, reclamanta invocă atingerea adusă reputaţiei, imaginii şi prestigiului său, iar în analiza celei de-a treia condiţii s-a verificat dacă această ingerinţă răspunde unei nevoi sociale imperioase care impune adoptarea ei.

S-a reţinut că informarea publicului cu privire la proiectul imobiliar al reclamantei reprezintă un subiect de interes general pentru comunitatea din Piteşti, iar CEDO s-a exprimat în acest sens încă din 1992, argumentând în cauza Thorgeirson c. Islandei că "art. 10 apără nu numai afirmaţiile incluse în cadrul unei dezbateri politice propriu zise, ci şi discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia".

Prin articolele publicate, pârâta a supus dezbaterii modul în care cetăţenii care locuiesc în vecinătate sunt afectaţi de acest proiect imobiliar, iar faţă de aceste considerente, Curtea a reţinut în mod corect că aspectele aduse la cunoştinţa opiniei publice de către pârâtă sunt de interes general şi se circumscriu rolului pe care îl are presa într-o societate democratică.

Recurenta arată că instanţa de apel a încălcat art. 10 §2 din CEDO, reţinând că "pârâta a acţionat cu bună-credinţă în demersul său jurnalistic şi că faptele relatate de aceasta nu au fost lipsite de bază factuală suficientă", dar, aşa cum rezultă din articolele criticate, parte din afirmaţii nu reprezintă numai judecăţi de valoare, pentru a nu fi necesară existenţa unei baze factuale, ci reprezintă şi afirmaţii factuale, care sunt supuse unei probaţiuni riguroase.

Sub acest aspect, este important de menţionat că CEDO a stabilit o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Or, tocmai făcând această distincţie dintre categoria judecăţilor de valoare şi cea a afirmaţiilor factuale ce exprimă acuzaţii de a fi comis fapte determinate, instanţa anterioară a arătat în mod explicit că în măsura în care o persoană exprimă judecăţi de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verităţii celor afirmate, o astfel de obligaţie fiind imposibilă şi împiedicând persoanele să îşi afirme opinia despre alţii (cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).

În acest sens, instanţa de apel a adus în atenţie cauza Barb împotriva României, în cadrul căreia Curtea Europeană a statuat că, indiferent că afirmaţiile făcute reprezintă imputări ale unor fapte sau judecăţi de valoare, faptele relatate de jurnalist nu erau lipsite de bază factuală suficientă, astfel că atitudinea acestuia analizată global demonstrează că a acţionat cu bună-credinţă şi că afirmaţiile sale se înscriu în doza de exagerare şi de provocare acceptabilă.

În ceea ce priveşte situaţia factuală reţinută de instanţa anterioară, s-a constatat că în perioada iulie 2018 - aprilie 2019, pârâta a publicat un număr de şapte articole cu privire la desfăşurarea unor dosare aflate în derulare şi modul în care reclamanta apelantă a obţinut autorizaţia de construire.

Primele şase articole au fost publicate după înregistrarea dosarului nr. x/2018 având ca obiect suspendarea autorizaţiei de construire, moment la care lucrările de construcţie erau deja demarate, şi au avut la bază declaraţiilor unor cetăţeni care locuiau în vecinătatea imobilului ce urma a fi edificat, iar după casarea acestei sentinţe, pârâta a mai publicat un singur articol în care aduce în discuţie lipsa avizului de la Direcţia Judeţeană de Cultură.

În ceea ce priveşte primele şase articole, s-a apreciat că baza factuală au constituit-o atât declaraţiile martorilor C. şi D., care au confirmat că articolele în discuţie au la bază informaţiile şi documentele puse de aceştia la dispoziţia pârâtei, cât şi soluţia dată prin sentinţa nr. 807/2018 a Tribunalului Argeş, prin care a fost luată măsura suspendării autorizaţiei de construire, în cadrul căreia instanţa a reţinut că nu rezultă cu certitudine dacă era obligatoriu acordul vecinilor şi dacă acest acord a fost solicitat tuturor vecinilor, că există o îndoială cu privire la respectarea cerinţelor de însorire şi că este previzibil că dreptul la un mediu de viaţă sănătos şi dreptul la menţinerea integrităţii propriilor construcţii, în starea şi la valoarea din prezent ar fi serios afectate dacă, la finalizarea construcţiilor pentru care s-a eliberat autorizaţia, s-ar constata insuficient gradul de însorire.

În ce priveşte cel de-al şaptelea articol, referitor la lipsa avizului de la Direcţia Judeţeană de Cultură, Curtea a reţinut că pârâta a reuşit să justifice o bază factuală suficientă, întrucât aceasta a dovedit că a făcut demersuri la instituţiile abilitate pentru a i se comunica informaţii de interes public în legătură cu necesitatea obţinerii unui asemenea aviz, iar prin adresa nr. x/2019 a Inspectoratului de Stat în Construcţii se arată că, în urma unor acţiuni de control privind respectarea prevederilor legale de emitere a autorizaţiei de construire titularului S.C. A. S.R.L., s-au constatat unele neconformităţi/deficienţe, pentru care s-au dispus măsuri cu termene şi responsabilităţi .

Or, chiar dacă instanţa de apel nu a analizat în detaliu fiecare din afirmaţiile menţionate de recurentă (cum ar fi:"somat şi intimidat", "ameninţare şi intimidare", "ameninţări", "tehnici de intimidare", "atitudine torţionară", "hărţuit"; "susţinuţi de funcţionari", "sclavii din Primărie", "în slujba rechinilor", "încalcă legea", "pe un sit urban", "încalcă normele de igienă şi sănătate publică") pentru a le încadra ca judecăţi de valoare în privinţa cărora nu e necesară existenţa unei baze factuale sau ca afirmaţii factuale care impută recurentei fapte determinate, luate în ansamblul lor, cele 7 articole au fost analizate din ambele perspective, constatându-se că judecăţile de valoare nu au depăşit limita unei doze de exagerare specifică activităţii jurnalistice, care a urmărit un scop de interes social general, iar afirmaţiile imputate au avut o bază factuală suficientă.

Susţinerile enumerate în cererea de recurs reprezintă aspecte de informare publică în privinţa cărora trebuia să fie deţinută şi prezentată publicului sursa reală a informaţiei, aşa numita probă a verităţii, care nu înseamnă în mod automat dovedirea faptelor imputate stricto sensu, atribuţie care aparţine organelor abilitate - instanţe de judecată, organe de cercetare penală, etc. şi nu presei, ci existenţa aparenţei unei baze factuale care justifică interesul presei de a aduce în atenţia opiniei publice aspectele de interes general în discuţie.

Ca atare, instanţa de recurs va înlătura susţinerile recurentei în sensul că baza factuală presupune a avea mijloace de probă clare şi credibile din care să rezulte cele afirmate, iar nu supoziţii sau declaraţii ale unor terţi, care nu au competenţa să se pronunţe nici din punct de vedere tehnic, nici cu forţă juridică, asupra celor afirmate. Aşa cum s-a arătat anterior, cercetarea adevărului faptelor imputate aparţine instituţiilor şi organelor abilitate în acest sens, iar nu presei, a cărei bună credinţă poate fi constatată şi în cazul unei baze factuale ce crează doar aparenţa verităţii informaţiei.

Or, a fost identificată chiar în cadrul articolelor în discuţie sursa reală a informaţiilor, respectiv declaraţiile şi documentele puse la dispoziţie de martorii C. şi D., adresa nr. x/2019 a Inspectoratului de Stat în Construcţii, cât şi soluţia dată prin sentinţa nr. 807/2018 a Tribunalului Argeş.

Instanţa de recurs reţine că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - hotărârea pronunţată în cauza Bladet Tromso şi Stensaas contra Norvegiei, a statuat că documentele provenind de la instituţiile statale ar trebui să reprezinte surse pe care "presa ar trebui în mod normal, atunci când contribuie la dezbaterea politică asupra unor teme de interes general, să se bazeze în ce priveşte conţinutul lor, fără a mai întreprinde verificări independente".

Aşa cum s-a arătat anterior autorii articolelor analizate au avut la dispoziţie, anterior publicării acestora, documente care emanau de la instituţii ale statului şi care se bucurau de veridicitatea informaţiilor conferită de autoritatea instituţiilor publice în discuţie.

Chiar dacă sentinţa nr. 807/2018 a fost ulterior casată, pentru motive procedurale, nefiind analizate argumentele de fond ale sentinţei, nu prezintă relevanţă în reaprecierea bunei-credinţe a pârâtei, pentru că, aceasta trebuie raportată la momentul la care au fost publicate articolele.

Această concluzie rezultă din considerentele hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Erla Hlynsdóttir împotriva Islandei în cadrul cărora s-a menţionat că instanţele, iar nu mijloacele mass-media, sunt cele în măsură să stabilească vinovăţia unei persoane, iar faptul achitării (în speţă al casării) ulterior publicării articolelor nu prezintă relevanţă.

Ca atare, în mod corect Curtea a reţinut că pârâta a acţionat cu bună-credinţă în demersul său jurnalistic şi că faptele relatate de aceasta nu au fost lipsite de bază factuală suficientă, cu luarea în considerare a faptului că, aşa cum rezultă din hotărârile pronunţate de CEDO în cauzele Erla Hlynsdóttir împotriva Islandei şi cauza Björk Ei-Sdóttir împotriva Islandei, buna-credinţă a unui jurnalist ar trebui să fie evaluată în funcţie de cunoştinţele şi de informaţiile aflate la dispoziţia sa la momentul redactării articolelor respective, fiind necesar a se lua în considerare contextul global în raport cu care au fost publicate articolele.

Ca atare, vor fi respinse criticile recurentei în sensul că nu a existat o bază factuală, chiar dacă sentinţa civilă reţinută de intanţele anterioare a fost casată ulterior publicării articolelor în discuţie, pe de o parte pentru că buna credinţă este apreciată la momentul redactării articolelor, iar pe de altă parte pentru că această hotărâre nu a fost singurul înscris avut în vedere de autorii articolelor, ci şi alte declaraţii, documente puse la dispoziţie de cetăţeni, care au creat aparenţa unor încălcări ale dispoziţiilor legale de către dezvoltatorul imobiliar reclamant.

Recurenta susţine de asemenea că în mod greşit, în ce priveşte cel de-al şaptelea articol, referitor la lipsa avizului de la Direcţia Judeţeană de Cultură, Curtea a constatat că pârâta a reuşit să justifice o bază factuală suficientă, deşi demersurile efectuate la instituţiile abilitate pentru a i se comunica informaţii de interes public în legătură cu necesitatea obţinerii unui asemenea aviz au fost ulterioare publicării articolului din data de 24.04.2019, de vreme ce adresa emisă de Inspectoratul de Stat în Construcţii este din data de 22.10.2019.

Pe de o parte, Înalta Curte remarcă faptul că instanţa de apel nu a susţinut că la data publicării articolului în discuţie exista adresa nr. x/2019 a Inspectoratului de Stat în Construcţii ci că intimata pârâtă făcuse demersuri la instituţiile abilitate pentru a i se comunica informaţii de interes public în legătură cu necesitatea obţinerii unui asemenea aviz.

Pe de altă parte, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele anterioare.

De asemenea, vor fi înlăturate criticile recurentei privind reţinerea greşită a bunei credinţe a pârâtei de către instanţa de apel. Sub acest aspect, Curtea de apel a constatat că termenii utilizaţi în articolele în discuţie, de genul celor la care face referire reclamanta, chiar dacă ar putea fi consideraţi neadecvaţi, se încadrează totuşi în limitele exagerării sau provocării acceptabile.

Este adevărat că CEDO a statuat că unele judecăţi de valoare lipsite cu totul de temeiul faptelor pot să se dovedească excesive drept pentru care a subliniat obligaţia jurnaliştilor de a exprima asemenea judecăţi şi de a respecta regulile profesiei lor, dând explicaţii obiective care să permită publicului să îşi formeze propria sa opinie (cauza Prager şi Oberschlick, 26 aprilie 1995).

Cu toate acestea, ea a acordat jurnaliştilor dreptul de a recurge la o doză de exagerare şi de provocare şi de a utiliza expresii care ar putea să fie considerate drept polemice sau chiar lipsite de măsură pe plan personal.

Ca atare, concluziile instanţei de apel sunt în deplină concordanţă cu jurisprudenţa CEDO ce a statuat că libertatea presei acoperă recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (cauza De Haes şi Gijsels contra Belgiei).

Ca atare, din actele şi lucrările dosarului a rezultat că intimata pârâtă nu a depăşit limitele libertăţii de exprimare, iar termenii utilizaţi nu depăşesc limitele acceptate, ci cuprinsul articolelor în discuţie, deşi ofensatoare la adresa recurentei, se încadrează în marja de exagerare sau chiar de provocare, admisă în jurisprudenţa CEDO de dispoziţiile art. 10 din Convenţie, prin raportare la subiectul de interes public abordat.

O reinterpretare a afirmaţiilor martorilor propuşi de pârâtă şi a documentelor pe care aceştia şi-au bazat declaraţiile, pentru a se trage concluzia existenţei unei atitudini părtinitoare, ce excedează dozei de exagerare protejată de CEDO nu este posibilă în prezenta cale de atac, astfel încât vor fi înlăturate criticile recurentei sub acest aspect.

De asemenea, va fi respins şi motivul de recurs referitor la încălcarea art. 8 din CEDO, motiv încadrabil în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susţine că, în speţă limbajul folosit şi mesajul comunicat sunt neconforme cu respectarea drepturilor sale, de vreme ce pârâta a folosit libertatea de exprimare nu în scopul unei informări corecte şi complete, ci pentru vătămarea drepturilor sale, astfel încât este rupt justul echilibru între protecţia libertăţii de exprimare şi cea a dreptului la reputaţia persoanelor implicate în cauză, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.

Sub acest aspect, Curtea de Apel a reţinut în mod corect că analizarea bunei-credinţe presupune, pe lângă existenţa unei baze factuale suficiente (care în speţă a fost dovedită conform considerentelor expuse anterior cu ocazia analizării celorlalte motive de recurs) şi verificarea intenţiei autorului, respectiv dacă a acţionat pentru a afecta, a defăima reputaţia persoanei vătămate, ori a acţionat cu scopul de a informa opinia publică despre subiecte de interes general, chiar dacă acest lucru ar putea implica uneori în mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate.

Raportat la probele administrate şi situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită (ce nu pot face obiect al reaprecierii în cadrul prezentei căi extraordinare de atac), ce au condus la concluzia că reclamanta nu a dovedit existenţa vreunei animozităţi personale între aceasta şi pârâtă şi nici intenţia pârâtei de a-i leza în mod nejustificat reputaţia, în mod just instanţa anterioară a tras concluzia că ziaristul a urmărit să îşi îndeplinească cu bună credinţă sarcina de a informa opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

Faţă de considerentele mai sus arătate, urmează a se constata că în speţă demersul pârâtei este considerat legitim şi se bucură de protecţia art. 10 din Convenţie referitor la dreptul la liberă exprimare, fiind respectat echilibrul între drepturile protejate de Convenţie, astfel încât vor fi respinse criticile recurentei încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive instanţa de recurs, observând că niciunul din motivele de recurs formulate de recurentă nu este fondat, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 354 din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 354 din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2021.