Cassation annulled for failure to formulate concrete legal criticisms regarding acquisitive prescription of public domain land

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 17 decembrie 2020, la Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Miroslava, Judeţul Iaşi, prin primar, a declarat recurs împotriva deciziei nr. 546/2020 din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 20 ianuarie 2021, şi repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate şi trimiterea pricinii, pentru rejudecarea apelului, iar urmare a rejudecării, menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

În continuare, recurenta a învederat că, potrivit celor reţinute de instanţa de apel, reclamanta a dobândit prin efectul uzucapiunii de lungă durată, dreptul de proprietate asupra construcţiei C1- biserica şi a terenului, în suprafaţă de 3960 mp, reprezentat de curtea bisericii şi cimitir.

În fapt, potrivit fişei definitive a proprietăţii, Biserica Miroslava cuprindea Biserica satului Balciu şi Biserica satului Valea Adâncă care deţinea o suprafaţă de 2500 mp, iar potrivit inventarului Comunei Miroslava, cimitirul din Valea Adâncă, ce face corp comun cu curtea Bisericii, face parte din domeniul public al Comunei (poziţia 930 inventar).

Dispoziţiile art. 861 C. civ., coroborate cu cele din Legea nr. 213/1998, prevăd că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile. Proprietatea asupra acestora nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobândită prin uzucapiune, iar potrivit listei privind bunurile care alcătuiesc domeniul public al unităţii administrative teritoriale, cimitirele se află în domeniul public.

Ultimul act administrativ privind inventarierea acestor imobile a făcut obiectul Hotărârii Consiliului Local nr. 41 din 28 februarie 2017, iar la poziţia 930 figurează cimitirul Valea Adâncă.

Potrivit Hotărârii Consiliului Local nr. 20 din 26 iulie 2012 şi a inventarului, anexă la poziţia 532, figurează cimitirul Valea Adâncă, iar din conţinutul Protocolului nr. x din 23 iulie 2012, reiese că la momentul predării, cimitirul se afla în domeniul public al comunei, fiind preluat de preotul paroh A., conform procesului-verbal de predare-primire nr. x din 23 iulie 2017.

Conchizând, recurenta a susţinut că din probele administrate a rezultat că terenul nu a fost stăpânit de reclamantă sub nume de proprietar, ci l-a primit în administrare, fiind astfel evident că parohia nu l-a avut în proprietate. Reţinerile instanţei de fond nu concordă cu situaţia de fapt relevată de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în cauză, nefiind întrunite condiţiile privind prescripţia achizitivă atât timp cât reclamanta nu a deţinut cimitirul sub nume de proprietar, acesteia fiindu-i acordat doar dreptul de administrare.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante Parohia Sf. Nicolae Valea Adâncă, care nu a depus întâmpinare.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reţinut că, în opinia raportorului, partea are deschisă calea de atac a recursului, recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii.

Totodată, s-a reţinut că, având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru va dispune asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurenta-pârâtă în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat recurentei la data de 31 mai 2021, iar intimatei la 2 iunie 2021, respectiv la 4 iunie 2021.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând recursul în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În cauză, prin decizia nr. 546/2020 din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a fost admis apelul promovat de reclamanta Parohia Sf. Nicolae Valea Adâncă împotriva sentinţei civile nr. 1911/2019 din 16 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul că s-a constatat că reclamanta Parohia Sf. Nicolae Valea Adâncă a dobândit, prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilelor construcţii C1-Biserică şi asupra terenului în suprafaţă de 3960 mp, reprezentat de curte biserică şi cimitir, identificat conform raportului de expertiză efectuat de expert tehnic B. şi planului de amplasament şi delimitare a imobilului, anexă la raportul de expertiză, situat în intravilanul extins al judeţul Iaşi, identificat cadastral ca fiind în Tarlaua 61, Parcelele 2779 şi 2780; a respins, ca fiind neîntemeiată, cererea reclamantei de constatare a dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani, în privinţa construcţiei C2 - casă socială (prăznicar); a obligat pe pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Miroslava să plătească reclamantei Parohia Sf. Nicolae Valea Adâncă suma de 4050 RON, reprezentând cheltuieli de judecată şi a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Prin cererea de recurs, recurenta a criticat decizia instanţei de apel, arătând că din probele administrate rezultă că intimata-reclamantă nu a stăpânit terenul sub nume de proprietar, ci l-a primit în administrare în anul 2012 de la pârâta UAT Comuna Miroslava.

Înalta Curte reţine că interpretarea probelor administrate de către instanţa de apel este o operaţiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate şi nu se poate cenzura în recurs maniera în care instanţa de apel a apreciat şi evaluat probele administrate în cauză, modalitatea de exercitare a posesiei fiind exclusiv o chestiune de apreciere a instanţei care a pronunţat hotărârea recurată.

De altfel, se constată că pârâta a invocat aceste aspecte prin întâmpinarea depusă în apel, fiind analizate în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel reţinând, sub acest aspect, că împrejurarea că terenul a fost dat în administrarea reclamantei din anul 2012, potrivit protocolului de predare-primire încheiat între părţi, nu este de natură să conducă la concluzia că posesia exercitată de reclamantă cu privire la aceste suprafaţe de teren, care fac parte din suprafaţa pentru care s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, nu a fost exercitată sub nume de proprietar, instanţa de control judiciar notând că nici protocolul de predare-primire nr. x/23.07.2012 şi nici procesul-verbal din nr. x/19.05.2018 nu sunt acte de natură a transforma posesia exercitată sub nume de proprietar în detenţie precară, astfel cum a reţinut instanţa de fond.

Recurenta a mai făcut referire la dispoziţiile art. 861 din C. civ., redând textul articolului, şi la dispoziţiile Legii nr. 213/1998, fără însă a face referire la modul în care instanţa de apel a interpretat sau aplicat aceste dispoziţii de drept material, ci s-a limitat la a invoca faptul că în Lista cuprinzând bunurile care alcătuiesc domeniul public al UAT- ului (art. III pct. 10 Legea nr. 213/1998) cimitirele sunt incluse în domeniul public.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că nici din dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu se poate reţine vreo critică concretă de nelegalitate care să combată raţionamentul instanţei de apel, care a reţinut că respingerea cererii reclamantei, de către prima instanţă, de constatare a uzucapiunii terenului pe care se află amplasată biserica şi a terenului cu destinaţie de cimitir, a avut la bază, ca prim argument, Hotărârea Consiliului Local Miroslava nr. 41 din 28.02.2017, prin care terenul care reprezintă cimitirul satului Valea Adâncă ar aparţine domeniului public, arătând în continuare că, deşi este adevărat că art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia stabileşte că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, principiul constituţional stabilit de art. 15 alin. (2) al legii fundamentale interzice aplicarea retroactivă a Legii nr. 213/1998, iar din probele administrate a rezultat că reclamanta Parohia Sf. Nicolae Valea Adâncă a exercitat, începând din anul 1943, o posesie ce îndeplineşte condiţiile art. 645, art. 1837, art. 1846, art. 1847 şi art. 1890 din vechiul C. civ. inclusiv asupra terenului ce formează obiectul apelului, la fel ca pentru imobilul în legătură cu care acţiunea a fost admisă la fond.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că la momentul emiterii Hotărârii Consiliului Local nr. 41 din 28.02.2017, erau îndeplinite, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, condiţiile uzucapiunii şi pentru terenul reprezentând cimitir, astfel încât imobilul nu putea face obiectul trecerii în proprietatea publică a comunei decât printr-unul dintre modurile limitativ arătate la art. 7 din Legea nr. 213/1998, care nu au operat în speţă, iar pârâta nu a înţeles să formuleze critici cu privire la acest aspect.

Aşadar, aspectele prezentate de recurenta-pârâtă în cuprinsul cererii de recurs nu combat raţionamentul instanţei de apel, ci reprezintă o reiterare a apărărilor formulate în apel ce vizează situaţia de fapt, care nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanţa de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situaţii de fapt.

Raportat la cele arătate de recurenta-pârâtă prin cererea de recurs, Înalta Curte, reţine că, deşi s-a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta nu a formulat critici concrete care să poată fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., partea exprimându-şi nemulţumirea cu privire la modalitatea de apreciere a probelor administrate în cauză şi la eficienţa dată acestora de către instanţa de apel.

Ca atare, invocarea de către recurenta-pârâtă a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală, susţinerile acesteia nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci vizează, în principal, situaţia de fapt a litigiului, fără avea legătură cu raţionamentul instanţei de apel.

Or, în faza procesuală a recursului nu pot fi puse în discuţie şi reanalizate probele administrate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecaţii.

Astfel, simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Având în vedere că recurenta nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecăţii nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Miroslava, Judeţul Iaşi, prin primar, împotriva deciziei nr. 546/2020 din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Miroslava, Judeţul Iaşi, prin primar, împotriva deciziei nr. 546/2020 din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.