Confirmation of property rights via usucapion: declarative effect of pre-2011 voluntary partition acts under transitional law

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2021

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 07.09.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 205 mp situat în Bucureşti, str. x, prin efectul uzucapiunii de lungă durată exercitate, prin joncţiunea posesiilor, de către reclamant şi autorii săi.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1846, art. 1847, art. 1854, art. 1859-1860 C. civ., art. 111 C. proc. civ.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1458/27.02.2017, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, unde cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017, la secţia a IV-a Civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 735/17.05.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 1053A/06.12.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul, a anulat sentinţa civilă şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând în esenţă că în cauză se justifică legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Bucureşti, deoarece în evidenţele autorităţilor proprietarul imobilului nu este cunoscut şi devin aplicabile dispoziţiile art. 646 C. civ. 1864, art. 119 şi art. 121 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ce situează imobilul cu privire la care se pretinde prescripţia achizitivă în domeniul privat al statului.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1607/04.07.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, ca neîntemeiată şi a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 1004A din 18 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2017, s-a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1607/04.07.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, s-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că: s-a admis acţiunea, s-a constatat că reclamantul a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 200 mp situat în Bucureşti, str. x, identificat în raportul de expertiză topografică întocmit de expertul B. şi avizat de OCPI Bucureşti sub nr. x/06.06.2018, iar intimatul-pârât a fost obligat să plătească apelantului-reclamant suma de 12.572 RON cheltuieli de judecată în fond şi în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1004A din 18 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi la 18 iunie 2020 şi repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit normele de drept material privind uzucapiunea, art. 1846, 1847, 1890 C. civ., Legea nr. 422/2001, precum şi art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 680 C. civ.

Arată că prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/25.02.1957 de către Notariatul de stat Bucureşti, C. şi transcris în registrul de transcripţiuni sub nr. x/01.03.1957, moştenitorii defunctului D. au sistat starea de indiviziune, tatălui reclamantului, E., revenindu-i lotul nr. x, respectiv teren în suprafaţă de 200 mp, astfel că în aceasta situaţie o acţiune în constatarea dreptului de proprietate nu putea fi primită, încălcându-se, totodată, art. 35 C. proc. civ.

O altă problemă este aceea a identificării imobilului solicitat ca urmare a uzucapiunii, având în vedere probatoriul administrat în cauză, cu raportare la situaţia juridică, declaraţiile martorilor şi celelalte probe administrate referitoare la imobilul situat în str. x.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 septembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 1004A din 18 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la 19 octombrie 2021, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material) indicat de reclamant ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în cauza dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, din enumerarea şi dezvoltarea criticilor din cererea de recurs, nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau apreciat greşit vreo normă de drept material în raport de petitele actiunii şi de obiectul dedus judecaţii.

Astfel, Înalta Curte constată că reclamantul A. a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 205 mp situat în Bucureşti, str. x, prin efectul uzucapiunii de lungă durată exercitate, prin joncţiunea posesiilor, de către reclamant şi autorii săi, iar prima instanţă a respins acţiunea motivat de faptul că reclamantul deţine deja un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, imobil ce a făcut obiectul unui partaj voluntar, fiind menţionat şi în certificatul de moştenitor după defunctul D..

Instanţa de apel a reţinut că, "din certificatul de moştenitor nr. x/1953 emis de Notariatul de Stat al Raionului Lenin Bucureşti şi din actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/25.02.1957 de Notariatul de Stat Bucureşti - C. rezultă că autorul reclamantului a stăpânit terenul în suprafaţă totală de 400 mp situat în Bucureşti. str. x, pe care se afla o casă din paiantă, iar ulterior decesului acestuia, la 18.08.1950, copiii săi au împărţit acest bun imobil, E. preluând stăpânirea asupra unui lot de teren în suprafaţă de 200 mp, iar fratele său, F., preluând un lot de 200 mp cu casa de paiantă menţionată anterior.

Autorul reclamantului a fost înscris la rolul fiscal cu terenul de 200 mp (în anii 1992 şi 1994), conform adresei emisă de Primăria Municipiului Bucureşti depusă la dosarul judecătoriei - fila12, iar potrivit depoziţiei martorilor audiaţi de tribunal, în anul 1979 pe terenul stăpânit de E. se găsea o casă (construită, deci, ulterior actului de partaj), reclamantul şi tatăl său stăpânind netulburaţi în tot intervalul de timp cunoscut de martori terenul în discuţie".

Or, în raport de starea de fapt dezvoltată şi de prevederile art. 1854 C. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală şi corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor ce reglementează instituţia uzucapiunii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, în condiţiile în care dreptul de proprietate al reclamantului a fost contestat, prin respingerea de către BCPI Sectorul 5 Bucureşti a cererii de înscriere în Cartea funciară a dreptului de proprietate asupra acestui teren în baza înscrisurilor analizate de tribunal - certificatul de moştenitor nr. x/1953 şi actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/1957.

Art. 786 din vechiul C. civ., articol care, deşi se referea la sistarea stării de indiviziune, se poate aplica şi în ipoteza sistării stării de coproprietate, prevedea că: Fiecare coerede este prezumat că a moştenit singur şi imediat toate bunurile care compun partea sa sau care i-au căzut prin licitaţie şi că n-a fost niciodată proprietar pe celelalte bunuri ale succesiunii.

Aşadar, atât convenţia de partaj, cât şi hotărârea judecătorească de partaj au efect declarativ, iar nu constitutiv de drepturi, consecinţa fiind că fiecare proprietar, în urma partajului, va fi considerat, în mod retroactiv titular al dreptului de proprietate pur şi simplu asupra bunului.

O dată cu intrarea în vigoare a noului C. civ., art. 680 renunţă la efectul declarativ, instituind efectului constitutiv al partajului, actul juridic de partaj, marcând un transfer de drepturi între coproprietari, accentuând caracterul de dispoziţie al acestuia.

Dispoziţiile tranzitorii ale art. 6 alin. (4) ale actualului C. civ., stipulează că: Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Or, în speţa pendinte se invocă o posesie începută anterior intrării în vigoare a actualului C. civ. (octombrie 2011), astfel că în mod just instanţa de apel a reţinut efectul declarativ al actului de partaj voluntar.

Faţă de această situaţie, în lipsa unui act juridic cu efect translativ de proprietate, în mod corect instanţa de apel a reţinut că menţionarea imobilului în cuprinsul unui act de partaj voluntar, chiar autentificat, nu poate constitui dovada dreptului de proprietate asupra bunului, faţă de caracterul declarativ recunoscut acestuia, după cum nici menţionarea imobilului într-un certificat de moştenitor, în absenţa unei dovezi privind modul de dobândire a dreptului pretins a fi fost transmis prin succesiune, nu valorează dovada proprietăţii.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut că reclamantul are interes să solicite constatarea existenţei dreptului de proprietate, în sensul art. 35 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, sunt nefondate susţinerile reclamantului în sensul că au fost încălcate dispoziţiile art. 1846, 1847, 1890 C. civ., Legea nr. 422/2001, precum şi art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 680 C. civ., texte de lege care, de altfel, au fost invocate doar formal de recurent, fără a subsuma veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată.

Criticile ce vizează greşita identificare a imobilului în litigiu, prin raportare la probatoriul administrat nu pot fi supuse cenzurii în recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează în sensul că se poate cere casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate.

Din perspectiva celor expuse, cum susţinerile recurentului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 1004A din 18 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În ceea ce priveşte cererea formulată de intimatul A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, Înalta Curte reţine următoarele:

În drept, conform dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Totodată, conform prevederilor art. 452 din acelaşi cod, "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

În cauza de faţă, recurentul-pârât este partea căzută în pretenţii, iar la dosarul cauzei intimatul-reclamant a depus dovada achitării onorariului avocaţial în cuantum de 1.500 RON

În raport de cele anterior reţinute, Înalta Curte va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi va obliga pe recurentul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General la plata către intimatul A., a sumei de 1500 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 1004A din 18 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Obligă pe recurentul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata sumei de 1.500 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, către intimatul A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2021.