Cassation nullity for failure to frame factual disputes as material law violations in forced real estate purchase action

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia la data de 06 mai 2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună stabilirea preţului de piaţă al imobilului proprietatea reclamanţilor situat în oraşul Sinaia, B-dul x nr. 20, jud. Prahova, (evaluat de reclamanţi la suma de 176.600 euro, echivalent 823.486 RON) şi obligarea pârâtei să cumpere acest imobil la preţul determinat în euro sau prin echivalent în RON la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta procedură judiciară, întrucât aceasta a refuzat soluţionarea cauzei pe cale amiabilă, respingând nejustificat oferta prezentată acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 628 din 09 iulie 2019, Judecătoria Sinaia a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Prahova.

Prin sentinţa civilă nr. 1418 din 28 iulie 2020, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a admis cererea precizată, formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. Sinaia; a stabilit preţul de piaţă al imobilului din oraşul Sinaia, b-dul x, nr. 20, jud. Prahova, compus din teren de 566,15 mp şi construcţia C1 scd 93 mp situată pe acesta, la valoarea de 141.329 euro conform expertizei tehnice de evaluare ing. D., fila x, şi a obligat pârâta să cumpere acest imobil la preţul stabilit, contravaloarea în RON la data actului de vânzare cumpărare. Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 16.144 RON cheltuieli de judecată către reclamanţi.

Prin decizia nr. 381 din data de 18 februarie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, s-a respins apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1418 din 28 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, ca nefondat.

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 381 din data de 18 februarie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă a declarat recurs pârâta S.C. C. S.A.

Recurenta-pârâtă a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi desfiinţarea deciziei recurate, iar pe fondul cauzei, admiterea în parte a acţiunii introductive, în sensul stabilirii valorii de circulaţie/obligării pârâtei la cumpărarea suprafeţei de 540 mp deţinute de reclamanţi.

În motivarea cererii de recurs se arată că instanţa a obligat pârâta la cumpărarea unei suprafeţe de 566 mp pentru un preţ impus deşi, în realitate, reclamanţii dispuneau în proprietate doar de 540 mp, în susţinerea acestei obligaţii motivând, în mod superficial, că "în situaţia în care subscrisa ar trebui să plătească doar pentru suprafaţa de teren care se regăseşte în fapt, şi nu pentru cea care se regăseşte în acte, ar însemna că proprietarul terenului să suporte o diminuare a dreptului de proprietate, în condiţiile în care în întregul sir de litigii anterioare suprafaţa avută în vedere a fost de 575 mp redusă ulterior, conform cărţii funciare, la 566 mp", arătând, totodată, că "dacă ulterior se va opera o modificare a suprafeţei, aceasta trebuie suportată de cumpărător".

Recurenta-pârâtă susţine că, prin această dispoziţie, dreptul de proprietate a fost apreciat în funcţie de înscrisurile întocmite de vânzători fără verificarea/confirmarea în fapt a întinderii proprietăţii exhibate, cu ignorarea realităţii izvorâte din măsurătorile înscrise în cartea funciară a imobilului, situaţie care, în opinia recurentei, este de natură să înfrângă dispoziţiile art. 565 C. civ., respectiv este de natură să conducă la nerespectarea principiului de drept nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi).

Mai arată recurenta-pârâtă că deşi instanţa de apel a reţinut ca dovadă de referinţă faptul că în întregul şir de litigii anterioare numiţii E. au supus atenţiei instanţelor suprafaţa de 575 mp, care a fost redusă ulterior la 566 mp înscrişi în cartea funciară (afirmaţie eronată în condiţiile în care în CF au fost înscrişi doar 540 mp), proba întinderii reale a dreptului de proprietate nu se produce în funcţie de afirmaţiile/solicitările părţilor, aceasta fiind rezultatul neechivoc al aprecierii înscrierii în cartea funciară a imobilului, întinderea reală a suprafeţei de teren fiind aceea confirmată în urma măsurătorilor cadastrale pentru care s-a făcut publicitatea imobiliară, în vederea opozabilităţii acesteia faţă de terţi.

În acest context, arată recurenta-pârâtă, din conţinutul documentaţiei cadastrale aferente (existente la momentul demarării prezentei acţiuni şi necontestate niciodată de către reclamanţi), în proprietatea lui E. a fost legitimată doar o suprafaţă de 540 mp (şi nu 566 mp, cum reţine, în mod total eronat, instanţa de apel), situaţie raportat la care afirmaţia, în sensul că, prin plata de către pârâtă doar a suprafeţei de 540 mp, vânzătorii ar suporta o diminuare a dreptului de proprietate, este lipsită de suport legal în condiţiile în care proprietatea reclamanţilor a fost de la bun început limitată în condiţiile art. 565 C. civ., "diminuarea" despre care se vorbeşte în cauză fiind, atât în fapt, cât şi în drept, inexistentă.

Nu în ultimul rând, arată recurenta, menţinerea obligaţiei pârâtei de a cumpăra o suprafaţă pe care vânzătorii nu o deţin efectiv, a condus la încălcarea principiului de drept nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet, prin această procedură societatea pârâtă fiind pusă în situaţia de a plăti, în mod total nejustificat, pentru o suprafaţă de teren pe care nu a dobândit-o în proprietate din culpa exclusivă a vânzătorilor care nu au justificat niciun drept real cu privire la aceasta, aspecte de natură să facă dovada nelegalităţii deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, să conducă la cenzurarea acesteia.

3. Întâmpinarea

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîndeplinirea obligaţiei de a prezenta dezvoltarea motivelor de recurs, precum şi excepţia lipsei de interes în promovarea căii de atac, iar în subsidiar, în situaţia în care excepţiile nu vor fi admise, au solicitat respingerea căii de atac ca fiind nefondată.

4. Procedura de filtru

În cauză nu a fost realizată procedura de filtru, data iniţială a dosarului fiind ulterioară datei de 21 decembrie 2018 (respectiv 06 mai 2019), dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, lege prin care au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. referitoare la procedura de filtru.

Prin rezoluţia din 08 iulie 2021 s-a stabilit termen de judecată la data de 05 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Înalta Curte reţine că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ. permite părţilor unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neavând competenţa legală de a proceda la reaprecierea probelor pe baza cărora aceasta a fost reţinută ori de a cenzura situaţia de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greşită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanţă în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pe temeiul interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu vor fi sancţionate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate şi nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu privire la recursul pârâtei, Înalta Curte reţine că aceasta, deşi a procedat la încadrarea criticilor invocate în motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu a formulat critici care să poate fi circumscrise în motivele de casare expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, sub aspectul încadrării criticilor formulate de recurenta-pârâtă în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care prevede că se poate cere casarea unei hotărâri când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", analizând cererea de recurs, se constată că aceasta nu cuprinde critici care să se încadreze în motivul de casare menţionat.

În esenţă, recurenta-pârâtă arată faptul că instanţa de apel, prin aplicarea greşită a normelor de drept material, a obligat pârâta la cumpărarea unei suprafeţe de 566 mp pentru un preţ impus deşi, în realitate, reclamanţii dispuneau în proprietate doar de 540 mp, prin această dispoziţie, dreptul de proprietate fiind apreciat în funcţie de înscrisurile întocmite de vânzători, fără verificarea/confirmarea în fapt a întinderii proprietăţii exhibate, cu ignorarea realităţii izvorâte din măsurătorile înscrise în cartea funciară a imobilului, situaţie care, în opinia recurentei, este de natură să înfrângă dispoziţiile art. 565 C. civ.

Totodată, arată recurenta-pârâtă, din conţinutul documentaţiei cadastrale aferente (existente la momentul demarării prezentei acţiuni şi necontestate niciodată de către reclamanţi), în proprietatea lui E. a fost legitimată doar o suprafaţă de 540 mp (şi nu 566 mp, cum reţine, în mod total eronat, instanţa de apel), situaţie raportat la care afirmaţia, în sensul că, prin plata de către pârâtă doar a suprafeţei de 540 mp, vânzătorii ar suporta o diminuare a dreptului de proprietate, este lipsită de suport legal în condiţiile în care proprietatea reclamanţilor a fost de la bun început limitată în condiţiile art. 565 C. civ.

Analizând cuprinsul cererii de recurs, se reţine că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică de nelegalitate care să vizeze decizia atacată, nu a arătat care sunt considerentele pentru care soluţia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, susţinerile acesteia din cererea de recurs vizând, în mare parte, situaţia de fapt, administrarea probatoriului şi nemulţumirile legate de modul de soluţionare a cauzei.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că deşi instanţa de apel a reţinut ca dovadă de referinţă faptul că în întregul şir de litigii anterioare numiţii E. au supus atenţiei instanţelor suprafaţa de 575 mp, care a fost redusă ulterior la 566 mp înscrişi în cartea funciară (afirmaţie eronată, în opinia recurentei, în condiţiile în care în CF au fost înscrişi doar 540 mp), proba întinderii reale a dreptului de proprietate nu se produce în funcţie de afirmaţiile/solicitările părţilor, aceasta fiind rezultatul neechivoc al aprecierii înscrierii în cartea funciară a imobilului, întinderea reală a suprafeţei de teren fiind aceea confirmată în urma măsurătorilor cadastrale pentru care s-a făcut publicitatea imobiliară, în vederea opozabilităţii acesteia faţă de terţi.

Deşi recurenta-pârâtă menţionează că face referire la aspecte de nelegalitate, criticile formulate nu sunt dezvoltate în raport de cele reţinute de instanţa de apel în considerentele deciziei ce face obiectul recursului şi nu reprezintă veritabile motive de nelegalitate care să vizeze decizia atacată.

Astfel, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă trebuia să indice, punctual, de ce este sunt greşite considerentele instanţei de apel care sprijină soluţia adoptată, să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanţă în faza procesuală a apelului, să formuleze critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea pronunţată în apel.

Reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt, a probelor administrate şi a nemulţumirilor părţilor cu privire la soluţia adoptată de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. arătând faptul că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă explicită şi se referă la una din situaţiile cuprinse în art. 488 C. proc. civ.

Pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei de apel în soluţionarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Or, obiectul recursului constituindu-l decizia pronunţată în apel, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este nelegal raţionamentul instanţei de apel în soluţionarea acestei căi de atac, astfel încât criticile din recurs urmau a se circumscrie acestei dezlegări.

Prin urmare, modalitatea de redactare a memoriului de recurs de către recurenta-pârâtă nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecăţii critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanţei de apel.

În concluzie, cum aspectele invocate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocate în cererea de recurs, nu se grefează pe conţinutul hotărârii atacate şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 381 din data de 18 februarie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2021.