Peremption inapplicable when judicial suspension for preliminary question is lifted by court ex officio

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău, la data de 6 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca instanţa să pronunţe o hotărâre judecătorească prin care aceştia să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi netulburată posesie suprafaţa de teren de 3.644,57 mp, arabil, situat în extravilanul comunei D., judeţul Buzău, tarlaua x, parcela x, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Buzău, secţia civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 4917 din data de 9 octombrie 2017, Judecătoria Buzău, secţia civilă a admis excepţia puterii lucrului judecat, invocată de pârâţi, şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea având ca obiect "revendicare", pentru existenţa autorităţii lucrului judecat.

I.3. Decizia pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia I civilă:

Prin decizia civilă nr. 240 din 19 martie 2018, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a admis apelul exercitat în cauză, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, pentru continuarea judecăţii.

I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă:

Prin decizia nr. 2511 din data de 14 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a recursului formulat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 240 din 19 martie 2018 a Tribunalului Buzău, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă:

Prin decizia nr. 99 din data de 5 martie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis excepţia perimării recursului şi a constatat perimat recursul declarat de pârâţii B. împotriva deciziei civile nr. 240 din 19 martie 2018, pronunţate de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu reclamantul A..

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 99 din data de 5 martie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă au declarat recurs pârâţii B. şi C..

II.1. Motivele de recurs

Fără a proceda la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că decizia atacată este nelegală, întrucât instanţa de recurs în mod greşit a constatat perimarea cererii de recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-pârâţi învederează că la data de 5 decembrie 2018, curtea de apel, în temeiul art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., a dispus suspendarea judecăţii recursului până la soluţionarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015 în vederea pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

La termenul din 5 martie 2020, instanţa de apel a invocat din oficiu excepţia perimării recursului, iar prin decizia pe recurată, a admis excepţia menţionată.

Recurenţii arată că suspendarea judecării cauzei este măsura procesuală care constă în oprirea cursului judecăţii din motive, împrejurări voite sau independente de voinţa părţilor (cazuri de imposibilitate fizică sau juridică a părţilor de a continua procesul).

Cazurile de drept comun în materie de suspendare sunt reglementate la art. 411 şi urm. din C. proc. civ., însă acestea sunt completate cu alte ipoteze de suspendare cuprinse în dispoziţii speciale din C. proc. civ. ori în acte normative speciale.

În ceea ce priveşte repunerea pe rol a cauzei, aceasta operează şi din oficiu în ipotezele arătate la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) şi (4) după pronunţarea hotărârii prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Deşi dosarul în care au calitatea de părţi în faţa curţii de apel a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni, recurenţii susţin că în mod nejustificat s-a dispus constatarea perimării, având în vedere faptul că suspendarea a operat în baza art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Perimarea sancţionează lipsa de continuitate între actele de procedură efectuate într-o cauză civilă, determinând stingerea procesului respectiv în faza în care se găseşte, dacă acest proces a rămas în nelucrare din vina părţii, în intervalul prevăzute de lege.

Recurenţii învederează că în speţă, nu este vorba despre o nestăruinţă sau desistare a lor de continuarea judecăţii, ci situaţia din speţă este susceptibilă de încadrare în ipoteza prevăzută de art. 415 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., astfel că instanţa trebuia să reia cursul judecării procesului din oficiu şi nu să constate perimarea acestuia.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare la motivele de recurs.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei nr. 99 din 5 martie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul menţionat, dată fiind lipsa părţilor şi absenţa unei cereri de soluţionare a cauzei şi în lipsă, Înalta Curte a dispus suspendarea soluţionării recursului, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

La data de 29.06.2021, recurenţii-reclamanţi au solicitat repunerea cauzei pe rol în vederea continuării judecăţii.

Prin rezoluţia din 30.06.2021, s-a fixat termen de judecată pentru termenul de azi, 05.10.2021, cu citarea părţilor, recurenţii-reclamanţi făcând dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente cererii de repunere pe rol a cauzei.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâţii C. şi B. este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Având în vedere că recurenţii-pârâţi nu au procedat la încadrarea criticilor dezvoltate prin cererea de recurs în ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile acestora sunt apte de a fi analizate pe temeiul art. 488 alin. (1) cpt. 5 din C. proc. civ., întrucât se invocă nerespectarea de către curtea de apel a regulilor de procedură ce reglementează condiţiile aplicării sancţiunii procedurale a perimării.

Astfel, se reţine că la termenul din 5.12.2018, curtea de apel a dispus suspendarea soluţionării recursului, în temeiul art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Măsura suspendării judecăţii, reglementată de art. 520 alin. (4) din C. proc. civ.. are caracter facultativ, spre deosebire de cea prevăzută de art. 520 alin. (2) din C. proc. civ. pentru cauza în care s-a formulat solicitarea de pronunţare a unei hotărâri prealabile, care are caracter obligatoriu.

Ca atare, suspendarea facultativă stabilită prin această normă specială a C. proc. civ. se va dispune după dezbaterea contradictorie a măsurii, dacă instanţa o consideră oportună în cauza cu care este învestită, plecând de la premisa necesară a incidenţei în cauză a chestiunii de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată Înalta Curte în procedura hotărârii prealabile

Măsura suspendării facultative reglementate de art. 520 alin. (4) din C. proc. civ. poate fi solicitată de către oricare dintre părţile în proces sau poate fi supusă dezbaterii din oficiu, la iniţiativa instanţei de judecată, întocmai ca în situaţia unei suspendări facultative de drept comun (art. 413 din C. proc. civ.).

Potrivit normei evocate, durata acestei măsuri este stabilită până la soluţionarea sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere că măsura suspendării facultative este dispusă în cauze similare celei în care sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile a fost formulată, iar nu în cauza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită cu soluţionarea acestui incident procedural, trebuie luate în considerare şi dispoziţiile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora: "(3) Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României."

Prin urmare, art. 520 alin. (4) stabileşte durata suspendării facultative, iar art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. determină momentul de la care dezlegarea dată de Înalta Curte prin intermediul hotărârii prealabile devine obligatorie pentru celelalte instanţe, fără ca cea din urmă normă să distingă între instanţele care au dispus măsura suspendării facultative ori cele care nu au dispus în acest sens, cu privire la cauzele aflate pe rol în perioada de soluţionare a sesizării prealabile.

În contextul cauzei de faţă, măsura suspendării facultative s-a dispus la 5 decembrie 2018, iar sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost soluţionată prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cu luarea în considerare a celor anterior expuse, fie de la data soluţionării sesizării, fie de la data publicării Deciziei nr. 2/2019 în Monitorul Oficial nr. 157 din 27 februarie 2019, dosarul de faţă, aflat în recurs pe rolul Curţii de Apel Ploieşti Bucureşti, secţia I civilă, putea fi repus pe rol.

Se observă că în ceea ce priveşte actul de procedură al repunerii pe rol, C. proc. civ. în partea referitoare la reglementarea procedurii hotărârii prealabile nu conţin norme cu acest obiect, consecutive suspendării facultative prevăzute de art. 520 alin. (4), astfel încât, în absenţa lor, devin aplicabile regulile de drept comun în materie, anume prevederile art. 415 din C. proc. civ., referitoare la reluarea judecării procesului.

Se constată că până la modificarea acestei norme prin dispoziţiile Legii nr. 310/2018, nici art. 415 din C. proc. civ. nu conţinea o regulă explicită pentru situaţia reluării proceselor suspendate, fie pe temeiul art. 520 alin. (2), fie pe temeiul art. 520 alin. (4), în vederea soluţionării sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în sensul indicării unei obligaţii a instanţei de a dispune din oficiu repunerea cauzei pe rol sau a unei obligaţii a părţilor de a solicita redeschiderea procesului.

Curtea de Apel Ploieşti a stabilit însă în mod neechivoc că o atare obligaţie de a cere repunerea cauzei pe rol, în termen util pentru a împiedica aplicarea sancţiunii perimării, aparţine exclusiv părţilor, date fiind obligaţiile stabilite în sarcina acestora prin dispoziţiile art. 10 din C. proc. civ., de a urmări finalizarea procesului.

Reţinând, în aceste condiţii, că cererea de repunere a cauzei pe rol a fost formulată de către intimatul A. abia la data de 17 octombrie 2019, la mai mult de 6 luni după publicarea Deciziei nr. 2/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (27.02.2019), s-au apreciat a fi întrunite cerinţele prevăzute de lege (art. 416 şi urm. din C. proc. civ.) pentru constatarea perimării cererii de recurs, instanţa aplicând prezumţia de desistare a părţilor de continuarea procesului, prin neformularea cererii de repunere pe rol a cauzei înăuntrul termenului de 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 2/2019.

Înalta Curte constată însă că instanţa de recurs a făcut o greşită aplicare a regulilor de procedură, cauzând recurenţilor o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei de constatare a perimării cererii de recurs, în sensul celor prevăzute de art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.

Se apreciază că şi în condiţiile în care art. 415 din C. proc. civ. nu conţine o regulă expresă în sensul că reluarea judecării procesului se va dispune din oficiu în cazul în care s-a dispus suspendarea în baza art. 520 alin. (2) sau (4) - cel din urmă temei interesând speţa de faţă -, această obligaţie a instanţei este determinabilă pe baza unui argument de analogie cu o situaţie similară, anume, cea reglementată de art. 415 pct. 3 din C. proc. civ.: "Judecata cauzei suspendate se reia: 3. în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene."

Către dezlegarea anterioară conduc prevederile art. 5 alin. (3) din Cod, potrivit cărora: "(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii."

Or, situaţia în care se formulează o trimitere preliminară către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene este similară celei în care instanţa naţională de trimitere formulează o sesizare pe care o înaintează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ambele proceduri reprezentând incidente procedurale în cauza în care sunt formulate şi presupun, în mod identic, dezlegarea unei chestiuni prejudiciale de către o altă instanţă (CJUE, în primul caz, şi ÎCCJ, în cel de-al doilea), de a cărei soluţionare prealabilă depinde rezolvarea cauzei cu care este învestită instanţa de trimitere.

În contextul mecanismului de unificare a practicii judiciare reprezentat de procedura hotărârii prealabile reglementate de C. proc. civ., raţionamentul este aplicabil mutatis mutandis şi în cazul în care instanţa pe rolul căreia se află o speţă similară cu cea în care s-a formulat sesizarea, suspendă judecarea cauzei prin exercitarea dreptului de apreciere presupus de art. 520 alin. (4) din C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de recurs în mod nelegal a negat existenţa obligaţiei de reluare din oficiu a judecării procesului şi a stabilit că o atare obligaţie revine exclusiv părţilor, cu atât mai mult cu cât suspendarea a fost dispusă la iniţiativa instanţei.

Determinând această premisă greşită, în mod nelegal curtea de apel a conchis în sensul constatării culpei părţilor pentru lăsarea cauzei în nelucrare prin neîndeplinirea unui act de procedură în vederea reluării judecăţii, prezumând astfel intenţia lor de desistare de continuarea procesului, ceea ce a permis aplicarea sancţiunii procedurale a perimării cererii de recurs.

Or, potrivit celor arătate, în condiţiile în care instanţa de recurs avea obligaţia repunerii pe rol din oficiu a cauzei (părţile având doar dreptul de a formula o solicitare de reluare a judecăţii), Înalta Curte constată că sancţiunea perimării nu era operantă, nefiind îndeplinită cerinţa conduitei culpabile a părţilor pentru lăsarea pricinii în nelucrare în intervalul prescris de lege de 6 luni, la împlinirea căruia intervine de drept sancţiunea perimării, potrivit art. 416 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest sens sunt prevederile art. 416 alin. (3) din C. proc. civ.: "(3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive ce nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată."

De altfel, dezlegarea dată prin prezenta decizie se regăseşte implicit şi în considerentele Deciziei nr. 52 din 3 iulie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, chiar dacă prin aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea având ca obiect "interpretarea dispoziţiilor art. 520 alin. (4) prin raportare la art. 416 alin. (3) din C. proc. civ., în sensul de a se stabili dacă redeschiderea judecăţii cauzei, după pronunţarea hotărârii prealabile, este un act de procedură ce trebuie efectuat din oficiu." (a se vedea par. 25 din decizia menţionată, publicată în Monitorul Oficial nr. 764 din 26 septembrie 2017).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenţi-pârâţi C. şi B., va casa decizia atacată şi va trimite cauze spre rejudecare acelaiaşi instanţe de recurs, în speţă, fiind întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 99 din data de 5 martie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2021.