Acquisitive Prescription Claim Over 459 m² Plot Quashed and Remanded for Retrial on Procedural Grounds

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2021

asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 3 iulie 2018 pe rolul Judecătoriei Craiova, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Craiova şi Primarul Municipiului Craiova, să se constate dreptul lor de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 459 mp, situat în Craiova, str. x, jud. Dolj.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1837, art. 1846, art. 1847, art. 1859, art. 1860 şi art. 1890 din C. civ. de la 1864.

2. Hotărârea Judecătoriei Craiova

Prin sentinţa civilă nr. 1975 din 20 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Craiova a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Dolj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei I civile a Tribunalului Dolj sub nr. x/2019.

3. Hotărârea Tribunalului Dolj

Prin decizia nr. 662 din 15 octombrie 2019, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Craiova şi Primarul Municipiului Craiova. A constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 459 mp, situat în Craiova, str. x, jud. Dolj, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul C., prin uzucapiunea de 30 de ani.

4. Hotărârea Curţii de Apel Craiova

Împotriva acestei decizii, pârâtul Municipiul Craiova, prin Primar, a declarat recurs, cale de atac recalificată drept apel prin încheierea de şedinţă din 08.09.2020.

La data de 06.07.2020, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care, au invocat pe cale de excepţie, lipsa de interes a pârâtului în declararea căii de atac, iar pe fond au solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei apelate.

Prin decizia nr. 2212 din 8 septembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins excepţia lipsei de interes în declararea apelului, invocată de intimaţii-reclamanţi A. şi B. prin întâmpinare. A admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, împotriva deciziei nr. 662 din 15 octombrie 2019, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B. şi cu pârâtul Primarul Municipiului Craiova. A schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 2212 din 8 septembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 16 noiembrie 2020, sub nr. x/2019, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, respingerea apelului formulat de Municipiul Craiova prin Primar, cu menţinerea sentinţei civile nr. 662/15.10.2019, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2019 iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel, pentru rejudecarea apelului.

Printr-o primă critică, încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi critică decizia instanţa de apel ca fiind nelegală, apreciind că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv art. 33 din C. proc. civ., atunci când s-a decis că Municipiul Craiova justifică un interes în declararea cererii de apel.

Astfel, prin întâmpinarea formulată la cererea de apel, reclamanţii au invocat excepţia lipsei de interes a apelului formulat de către Municipiul Craiova prin Primar, în raport de dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C. proc. civ., coroborat cu art. 482 C. proc. civ., iar instanţa de apel a respins excepţia lipsei de interes, legând în mod eronat interesul în exercitarea căii de atac de calitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ teritoriale, condiţiile de exercitare ale acţiunii civile fiind distincte.

Recurenţii susţin că, în raport de motivarea căii de atac, apelul formulat de Municipiul Craiova prin Primar este lipsit de interes, în condiţiile în care s-a invocat nelegalitatea hotărârii judecătoreşti cu motivarea că reclamanţii ar avea deja calitatea de proprietar asupra imobilului în suprafaţă de 459 mp, situat în Craiova, str. x, jud. Dolj.

Aşadar, pârâtul nu tinde să câştige procesul pentru sine sau să-şi protejeze vreun drept subiectiv şi nici nu a invocat vreun drept cu privire la imobilul în litigiu, ci a susţinut că acesta ar fi proprietatea reclamanţilor, astfel că se impune admiterea excepţiei lipsei de interes în formularea căii de atac, soluţia instanţei de apel fiind nelegală.

De asemenea se mai susţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv art. 22 coroborat cu art. 254 alin. (5) C. proc. civ., apreciind recurenţii că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se arată că, pe de o parte, instanţa de apel nu a solicitat explicaţii părţilor şi nu a pus în dezbaterea acestora împrejurările de fapt care au condus la pronunţarea soluţiei în cauză, cu privire la inadvertenţele existente între actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Dolj 7 III nr. 826/7.03.1931 şi certificatele de moştenitor ulterioare, în sensul explicării cauzelor şi împrejurărilor care au condus la aceasta.

Mai mult, chiar dacă ar fi considerat insuficient probatoriul administrat în faţa instanţei de fond, instanţa de apel trebuia să dispună din oficiu completarea acestuia prin martori sau înscrisuri şi nu să facă supoziţii în legătură cu presupusele cauze ale inadvertenţelor identificate, identificând eventuale proceduri pe care reclamanţii ar trebui să le urmeze în continuare, persoanele cu care ar trebui aceştia să se judece în funcţie de scenariul reţinut etc., omiţând că are îndatorirea de a stărui în aflarea adevărului şi de a stabili faptele deduse judecăţii, îndatorire pe care nu şi-a respectat-o.

Pe de altă parte, se apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., în sensul că, chiar dacă ar fi constatat că reclamanţii sunt coproprietari cel puţin pe o parte a terenului a cărui uzucapare o invocă, avea posibilitatea de a admite în parte acţiunea, pentru diferenţa de suprafaţă pentru care ar fi apreciat că reclamanţii nu au înscris doveditor al dreptului de proprietate şi nu să respingă în totalitate acţiunea formulată de reclamanţi.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 30 Legea nr. 58/1974, raportat la starea de fapt şi la probele administrate în cauză.

Astfel, potrivit art. 30 din Legea nr. 58/1974, dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestora trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.

Având în vedere că reclamanţii au dobândit imobilul în litigiu de la defuncţii D. şi E., pe calea moştenirii legale, este evident că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, care priveşte numai actele juridice între vii.

Pe de altă parte, chiar şi între vii, în temeiul Legii nr. 58/1974, trecea în proprietatea statului terenul aferent construcţiilor înstrăinate. Or, imobilul construcţie - casă de locuit din cărămidă compusă din 3 camere se regăseşte în toate certificatele de moştenitor, astfel încât cu privire la acesta este evident că nu a operat niciun transfer al dreptului de proprietate.

Neexistând o înstrăinare a unei construcţii este exclus ca vreo porţiune din terenul situat în Craiova, str. x, jud. Dolj să fi intrat în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974 şi chiar dacă s-ar reţine aplicabilitatea Legii nr. 58/1974 şi eventuala reintrare în circuitul juridic a terenului începând cu data de 27.12.1989, termenul de 30 de ani era împlinit la data de 08.09.2020, aspect ignorat de către instanţa de apel.

De asemenea, se mai susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1846-1847, art. 1853 din C. civ., raportat la starea de fapt şi la probele administrate în cauză, atunci când a apreciat posesia reclamanţilor ca fiind echivocă şi neutilă, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanţii A. şi B. posedau sub nume de proprietar imobilul teren situat in Craiova, str. x, jud. Dolj (fost Partizanilor, nr. 15), iar înaintea acestora terenul a fost posedat de autorii lor E., D. şi F., încă din anul 1931.

Această stare de fapt a fost probată cu declaraţia martorei G., audiată de instanţa de fond, care a confirmat posesia continuă, utilă, pentru o perioadă mai mare de 30 ani, posesie neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, dar şi de certificatul de atestare fiscală din care a rezultat că reclamanţii sunt înregistraţi fiscal cu un imobil teren în suprafaţă de 430 mp situat în Craiova, str. x, jud. Dolj, astfel încât, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1837, ale art. 1846-1847, ale art. 1859 - 1860 şi ale art. 1890 din vechiul C. civ.

Din aceste dispoziţii, rezultă că uzucapiunii invocate de reclamanţi nu i se cere, pentru a-şi produce efectele, decât îndeplinirea unei singure condiţii, respectiv exercitarea pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută de lege, a unei posesii veritabile, neviciate, iar ceea ce trebuie să dovedească posesorul care invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani este ca stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului anterior menţionat să fi fost o adevărată posesie utilă.

Or, susţin recurenţii, aşa cum s-a arătat, imobilul a fost posedat de autorii reclamanţilor E., D. şi F., încă din anul 1931, deci consideră că au făcut dovada posesiei utile pentru o perioadă mai mare de 30 ani, posesie care a fost neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietari.

Faptul că reclamanţii ar fi ocupat în parte imobilul teren din Craiova, str. x, jud. Dolj în temeiului actului de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Dolj 7 III nr. 826/7.03.1931 şi al certificatelor de moştenitor, nu are semnificaţia faptului că pentru diferenţa de suprafaţă posesia reclamanţilor ar fi fost echivocă, ci dimpotrivă este un argument în plus în sensul că această posesie a fost publică şi sub nume de proprietar.

Considerentul instanţei de apel în sensul că nu se cunoaşte dacă posesia a fost exercitată în considerarea calităţii lor de coproprietari, în virtutea atributelor dreptului de proprietate sau a fost doar o posesie de fapt de natură a fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă de lungă durată, reprezintă o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor art. 1853 din C. civ.

În opinia lor, au posedat întreaga suprafaţă de teren în considerarea calităţii lor de coproprietari care face ca posesia să fundamenteze dobândirea dreptului de proprietate, nefiind în situaţia în care reclamanţii ar fi posedat o parte din teren cu titlu de locatari, depozitari, uzufructuari etc.

Nici faptul că reclamanţii sunt coproprietari ai imobilului nu poate justifica un viciu al echivocităţii, deoarece aceştia nu urmăresc să uzucapeze unul faţă de celălalt şi au înţeles să stăpânească imobilul în indiviziune, comportându-se ca proprietari şi fără a-şi contesta dreptul de proprietate comună asupra imobilului, astfel că dispoziţiile art. 1890 C. civ. sunt aplicabile.

În consecinţă, se apreciază că decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală, solicitând admiterea recursului.

6. Apărările formulate în cauză

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 iunie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 2212 din 8 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 30 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Primul motiv de recurs, încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, vizează faptul că instanţa de apel a respins excepţia lipsei de interes a apelului formulat de către Municipiul Craiova prin Primar, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C. proc. civ., coroborat cu art. 482 din C. proc. civ.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes, iar conform art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.

Raportat la dispoziţiile anterior citate, în mod corect, instanţa de apel a respins excepţia lipsei de interes, reţinând în considerentele deciziei recurate că, în raport de trăsăturile principale ale uzucapiunii, nu se poate reţine că pârâtul chemat în judecată într-o acţiune având un astfel de obiect nu justifică interesul în a formula apărări în cauză şi a exercita căile de atac împotriva unei eventuale soluţii de admitere a acţiunii, o astfel de soluţie neînsemnând doar recunoaşterea unui drept în favoarea reclamantului, ci şi sancţionarea pasivităţii pârâtului.

Recurenţii critică referirea instanţei de apel la recunoaşterea calităţii procesuale pasive a unităţii administrativ teritoriale, susţinând că excepţia lipsei de interes a apelului nu a vizat acest aspect, ci faptul că în motivarea cerererii de apel s-a invocat că reclamanţii ar avea deja calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu, deci, apelantul-pârât nu tinde să câştige procesul pentru sine sau să-şi protejeze vreun drept subiectiv şi nici nu a invocat vreun drept cu privire la imobilul în litigiu, ci a susţinut că acesta ar fi proprietatea reclamanţilor.

Sub acest aspect se remarcă faptul că instanţa de apel a făcut referire la calitatea procesual pasivă a apelantului atât în calitate de proprietar de la care se urmăreşte uzucaparea terenului, cât şi ca instituţie căreia urmează a i se opune o eventuală hotărâre de constatare a dobândirii dreptului de proprietate pe această cale, astfel încât a concluzionat în mod just că se impune ca pârâtului să îi fie recunoscut interesul în formularea apărărilor în cauză, inclusiv prin exercitarea căilor de atac, în modalitatea aleasă.

Faptul că în cadrul motivelor de apel s-a susţinut că reclamanţii ar avea deja calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu, reprezintă o apărare formulată în scopul respingerii acţiunii, cu toate consecinţele acesteia, inclusiv din perspectiva suportării cheltuielilor de judecată de către partea căzută în pretenţii.

De asemenea, nu se poate concluziona din lecturarea cererii de apel că pârâtul nu tinde să câştige procesul pentru sine sau să-şi protejeze vreun drept subiectiv, aşa cum susţin recurenţii, câtă vreme, ca instituţie publică a statului ce se ocupă de gestionarea domeniului privat sau public al localităţii este direct interesat de stabilirea regimului juridic al imobilelor din cadrul unităţii administrativ teritoriale în discuţie.

Ca atare, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor privind nelegalitatea hotărârii sub acest aspect.

Un alt motiv de recurs a vizat faptul că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv art. 22 coroborat cu art. 254 alin. (5) C. proc. civ., apreciind recurenţii că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, se susţine că instanţa de apel nu a solicitat explicaţii părţilor şi nu a pus în dezbaterea acestora împrejurările de fapt referitoare la inadvertenţele existente între actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Dolj 7 III nr. 826/7.03.1931 şi certificatele de moştenitor emise ulterior, în sensul explicării cauzelor şi împrejurărilor care au condus la pronunţarea soluţiei în cauză.

Susţin recurenţii că dacă instanţa de apel aprecia probatoriul administrat în faţa instanţei de fond ca fiind insuficient, ar fi trebuit să dispună din oficiu completarea acestuia pentru a nu se face supoziţii în legătură cu presupusele cauze ale inadvertenţelor identificate, identificând eventuale proceduri pe care reclamanţii ar trebui să le urmeze în continuare, persoanele cu care ar trebui aceştia să se judece în funcţie de scenariul reţinut etc., omiţând că are îndatorirea de a stărui în aflarea adevărului şi de a stabili faptele deduse judecăţii, îndatorire pe care nu şi-a respectat-o.

Sub acest aspect se constată că instanţa de apel a statuat că există inadvertenţe între actul de proprietate şi certificatele de moştenitor nr. x/1980, nr. y/1992 şi nr. 198/2006 cu privire la întinderea terenului în litigiu, inadvertenţe pe care le-a explicat prin existenţa unei erori materiale cu ocazia întocmirii respectivelor certificate sau prin ieşirea din patrimoniul autorilor a unei porţiuni din terenul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare până la deschiderea succesiunii acestora, fie ca urmare a trecerii acesteia în proprietatea statului în perioada în care era în vigoare Decretul-lege nr. 58/1974, fie prin înstrăinarea acesteia unui terţ, considerând că oricare dintre aceste ipoteze împiedică la acest moment constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii pe întreg terenul.

A apreciat instanţa anterioară că dacă în cauză este vorba de o simplă eroare materială cu ocazia întocmirii certificatelor, aceasta poate fi corectată în procedura notarială, conform prevederilor actelor normative în vigoare la momentul întocmirii acestor certificate. Dacă se pune problema intrării în proprietatea statului a diferenţei de teren dintre cel din contractul de vânzare-cumpărare şi cei 250 m.p. din certificatul de moştenitor nr. x/09.04.1992, prin efectul Decretului-lege nr. 58/1974, atunci uzucapiunea n-ar putea fi invocată decât după trecerea a 30 de ani de la reintrarea terenului în circuitul civil ca urmare a abrogării acestui act normativ prin Decretul-lege nr. 1/1989 (înaintea acestui moment, termenul prescripţiei achizitive fiind întrerupt potrivit art. 1864 C. civ. de la 1864) şi aceasta numai pentru suprafaţa ce excede celor 250 m.p. pe care reclamanţii sunt deja coproprietari. În schimb, dacă se pune problema înstrăinării unei porţiuni din teren către o terţă persoană, atunci îndeplinirea condiţiilor prescripţiei achizitive trebuie făcută în raport cu aceasta, iar nu cu unitatea administrativ teritorială.

Din considerentele hotărârii ce face obiect al controlului judiciar expuse anterior rezultă că instanţa nu a stabilit în mod complet situaţia de fapt dedusă judecăţii, făcând supoziţii care nu îşi au suport probator şi fără a pune în discuţia părţilor aspectele contradictorii semnalate şi posibilele cauze ale acestora.

Ca atare sunt fondate susţinerile recurenţilor privind încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc precum şi neaplicarea art. 254 alin. (5) conform căruia dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

Pe de altă parte, în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 30 Legea nr. 58/1974, art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973, art. 1846-1847, art. 1853 şi art. 1890 din C. civ., raportat la starea de fapt şi la probele administrate în cauză.

Potrivit art. 30 din Legea nr. 58/1974 dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973. (...) În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestora trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.

Instanţele anterioare au stabilit că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.03.1931, autoarea reclamanţilor E. a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren de aproximativ 500 de m.p., situat în Craiova, str. x şi a construcţiilor aflate pe acesta, în contract menţionându-se că, la momentul cumpărării, aceasta era căsătorită cu D. şi că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu autorizarea acestuia.

Soţul cumpărătoarei, D. a decedat la data de 01.01.1980 şi, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/1980, la decesul acestuia au rămas ca moştenitori soţia supravieţuitoare, E., cu o cotă de 2/8 şi fiicele F. şi A., fiecare cu câte o cotă de 3/8. În acelasi certificat s-a menţionat că masa succesorală se compune din 1/2 din terenul de 400 m.p. din Craiova, str. x (fostă Şerban Vodă), nr. 15 şi din casa de locuit situată pe acesta.

Potrivit certificatului de moştenitor nr. x/09.04.1992, la decesul autoarei E. (cumpărătoarea din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/07.03.1931), au rămas ca moştenitori cele două fiice, A. şi F., fiecare cu câte o cotă de 1/2, cota celei din urmă fiind dobândită ulterior prin moştenire de către reclamantul B. (conform certificatului de moştenitor nr. x/16.06.2006). În privinţa masei succesorale rămase la decesul autoarei E., în certificatul de moştenitor nr. x/1992 s-a menţionat că aceasta se compune din cota indiviză de 5/8 din imobilul situat în Craiova, str. x compus din teren în suprafaţă de 250 m.p. şi dintr-o casă de locuit situată pe acesta.

Instanţa de apel a menţionat că, dacă se pune problema intrării în proprietatea statului a diferenţei de teren dintre cel din contractul de vânzare-cumpărare şi cei 250 m.p. din certificatul de moştenitor nr. x/09.04.1992, prin efectul Decretului-lege nr. 58/1974, atunci uzucapiunea n-ar putea fi invocată decât după trecerea a 30 de ani de la reintrarea terenului în circuitul civil ca urmare a abrogării acestui act normativ prin Decretul-lege nr. 1/1989 (înaintea acestui moment, termenul prescripţiei achizitive fiind întrerupt potrivit art. 1864 C. civ. de la 1864).

Aşa cum s-a arătat cu ocazia analizării motivului de recurs anterior, instanţa nu a stabilit regimul juridic al suprafaţei ce excede celor 250 m.p. pe care reclamanţii sunt deja coproprietari conform certificatului de moştenitor nr. x/1992.

Astfel, deşi este reală susţinerea acestora cu privire la faptul că dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 privind trecerea terenurilor în proprietatea statului se aplică în caz de înstrăinare a construcţiilor şi nu în caz de moştenire legală, având în vedere că nu s-a stabilit în mod complet situaţia de fapt, precum şi efectul pe planul drepturilor pretins a fi uzucapate al împrejurării că restul suprafeţei de teren deţinută conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.03.1931 nu mai figurează în totalitate în certificatele de moştenitor eliberate ulterior, aceste critici vor fi analizate de către instanţa învestită cu rejudecarea cauzei, după stabilirea situaţiei factuale şi a regimului juridic al terenului de la momentul intrării în proprietatea autoarei reclamanţilor şi până în prezent.

Aceeaşi analiză va fi efectuată şi dacă se va stabili că este incidentă în cauză Legea nr. 58/1974 sau un alt act normativ sau administrativ de preluare a terenului de către stat, urmând a se verifica când a avut loc eventuala reintrare în circuitul juridic a terenului şi dacă raportat la aceasta, termenul de 30 de ani era împlinit la data promovării cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs art. 488, alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ., se mai susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1846-1847, art. 1853 şi art. 1890 din C. civ., raportat la starea de fapt şi la probele administrate în cauză, atunci când a apreciat posesia reclamanţilor ca fiind echivocă şi neutilă.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă din punct de vedere al dreptului material, pentru soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii este necesară o analiză a caracterului normelor care reglementează prescripţia achizitivă şi a aplicării în timp a acestora, în contextul în care C. civ. de la 1864 a fost abrogat şi, de la 1 octombrie 2011, a intrat în vigoare noul C. civ.

Astfel, sub aspectul aplicării în timp a normelor în materie de prescripţie fie că este extinctivă, fie achizitivă, este unanim admis că prescripţiile începute şi împlinite sub vechea reglementare sunt supuse în totalitate acesteia, tot astfel cum cele începute sub noua reglementare sunt supuse normelor în vigoare, iar pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim, dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, art. 6 alin. (4) noul C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna aspectele de drept material, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a C. civ., astfel încât, având în vedere data la care se pretinde că a început posesia reclamanţilor, Înalta Curte constată că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile vechiul C. civ.

De altfel, în acest sens a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care prin Decizia nr. 19/2015, a statuat că raţionamentul Deciziei dată în interesul legii nr. 1/2014 de către ÎCCJ, ce se referea la prescripţiile extinctive, este valabil şi în cazul prescripţiilor achizitive, ţinând seama că şi "în cazul posesiilor începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi suntem în prezenţa unor facta pendentia, ca situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariţiei acesteia, faţă de prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (4) din C. civ. şi pentru identitate de raţiune, soluţia care se impune este aceea că pentru posesiile începute anterior intrării în vigoare a C. civ. nu pot fi aplicate noile dispoziţii".

Drept urmare, se constată că în speţa de faţă, în mod corect s-a apreciat de instanţele anterioare că sunt aplicabile prevederile vechiul C. civ. de la 1864, care la art. 645 prevede că proprietatea poate fi dobândită prin prescripţie.

De asemenea, potrivit art. 1837 din vechiul C. civ., prescripţia este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligaţie, sub condiţiile determinate prin această lege, iar conform art. 1846 din vechiul C. civ., (1) Orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii (2) Posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de ei înşişi sau de altul în numele lor.

La art. 1847, C. civ. statuează: ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, iar potrivit art. 1890, toate acţiunile atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua-credinţă.

În sfârşit, potrivit art. 1860 C. civ., orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său, rezultând din toate aceste dispoziţii că, pentru a putea dobândi proprietatea unui bun prin uzucapiune prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiţii, respectiv să posede bunul el însuşi sau împreună cu autorii săi, în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani şi posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu.

Posesia, ca şi condiţie esenţială a uzucapiunii, este definită ca fiind stăpânirea de fapt a unui bun şi apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real, iar pentru a-şi produce efectele prevăzute de lege este necesară nu numai existenţa elementelor sale constitutive, ci şi întrunirea anumitor calităţi de natură să o caracterizeze ca fiind o posesie utilă.

În concepţia C. civ. român posesia presupune existenţa a două elemente: un element material ce posesiei presupune stăpânirea materială a bunului, concretizată în diverse acte ale omului şi, de regulă, prepune un contact direct cu bunul şi un element intenţional ce presupune voinţa posesorului de a stăpâni bunul pentru sine, de a se comporta ca adevărat proprietar sau titular al unui drept real cu privire la bunul pe care îl are în posesie.

Elementul intenţional al posesiei este greu de dovedit datorită caracterului său psihologic, motiv pentru care prin lege, acesta se prezumă relativ ori de câte ori o persoană are deţinerea materială a bunului. Regula este înscrisă în articolul 1854 C. civ., potrivit căruia, "posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru altul".

Tot o prezumţie relativă este instituită şi de art. 1855 C. civ., potrivit cu care, "când posesorul a început a poseda pentru altul se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie".

Instanţa de apel a arătat că reclamanţii sunt coproprietari cel putin pe o parte a terenului de 459 m.p. din Craiova, str. x, a cărui uzucapare o invocă şi a apreciat că, în speţă, calitatea de coproprietari ai acestora exclude dobândirea dreptului de proprietate pe teren prin efectul uzucapiunii, întrucât, pe de o parte parte, calitatea de coproprietar o exclude pe aceea de posesor de fapt, iar, pe de altă parte, în această situaţie, posesia lor are caracter echivoc, nefiind una utilă pentru a fundamenta dobândirea dreptului de proprietate în conformitate cu art. 1853 alin. (1), teza finală C. civ. de la 1864.

Ca atare, aprecierea caracterului echivoc al posesiei s-a raportat la calitatea de coproprietari asupra terenului înscris în actul de proprietate şi certificatele de moştenitor ulterioare şi nu prin raportare la utilitatea posesiei asupra restului terenului asupra căruia reclamanţii pretind o posesie utilă, în comun, în contra pârâtului din prezenta cauză.

Este adevărat că în ceea ce priveste situatia bunurilor asupra cărora exista un drept de proprietate indiviz, coproprietarii sunt presupuşi ca stăpânesc bunurile unii pentru alţii cât timp se găsesc în stare de indiviziune, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, dar aceste viciu al posesiei vizează situaţia în care doar unul din coproprietari urmăreşte dobândirea întregii proprietăţi indivize şi nu atunci când toţi moştenitorii se îndreaptă împotriva vechiului proprietar, care, dând dovadă de lipsă de diligenţă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altor persoane.

De altfel, chiar şi stăpânirea de către unul dintre coproprietari a unui bun proprietate comună este aptă să ducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, dacă a intervenit o manifestare exterioară din partea sa, care să demonstreze că a înţeles să transforme posesia din comună, în exclusivă, adică s-a produs o intervertire a posesiei, deci cu atât mai mult această manifestare de voinţă poate exista şi în cazul în care mai multe persoane exercită o posesie în contra unei terţe persoane.

Ca atare, în mod greşit instanţa de apel a verificat viciile posesiei prin raportare la manifestarea de voinţă a fiecărui coproprietar în contra celuilalt coproprietar şi nu prin raportare la pârâţii Municipiul Craiova prin Primar şi Primarul Municipiului Craiova şi la terenul pentru care se pretinde că nu există acte de proprietate.

În măsura în care situaţia de fapt ce va fi stabilită de instanţa de apel va stabili că reclamanţii nu fac dovada existenţei unui act de proprietate asupra terenului în litigiu, total sau parţial şi că în lipsa unui asemenea titlu de proprietate, proprietari sunt sau pot deveni pârâţii, urmează a se verifica întrunirea condiţiilor pentru exercitarea posesiei utile pentru o perioadă mai mare de 30 ani, posesie care trebuie a fi neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietari, de natură a conduce la dobândirea proprietăţii pe cale de prescripţie achizitivă prin raportare la pârâtul chemat în judecată.

Faţă de considerentele arătate anterior, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 2212 din 8 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi, pe cale de consecinţă, va fi casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, cu ocazia rejudecării, după stabilirea completă a situaţiei de fapt, va avea în vedere dezlegările date de instanţa de recurs problemelor de drept deduse judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 2212 din 8 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2021.