Territorial competence in commercial debt recovery: appeal allowed, jurisdiction returned to initial court

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui la data de 26 ianuarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. Bârlad a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa pe calea procedurii cererii de valoare redusă, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 742,62 RON, reprezentând contravaloarea mărfii livrate neachitate, precum şi plata dobânzii contractuale de 0,15%/zi de întârziere, cu acordarea cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin facturile emise către pârâtă şi prin contractul încheiat între părţi, reclamanta s-a obligat să livreze pârâtei mărfuri, iar pârâta să le achite la scadenţă, iar facturile, deşi au fost însuşite prin semnătură şi marfa a fost recepţionată, pârâta nu şi-a respectat obligaţia de plată a debitului integral cu toate că a fost notificată în acest sens.

Prin sentinţa nr. 240/2021 din 16 aprilie 2021, Judecătoria Vaslui a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

În motivare, această instanţă a reţinut că, având în vedere contractul de vânzare încheiat între părţi la data de 17 mai 2017 care a avut ca obiect livrarea de produse, cumpărătorul şi-a asumat obligaţia de plată a facturilor emise de către reclamantă, precum şi dispoziţiile art. 10.2. din convenţie, prin care s-a stabilit că, în cazul în care rezolvarea neînţelegerilor dintre părţile contractante nu este posibilă pe cale amiabilă, acestea vor fi înaintate spre soluţionare instanţei competente, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 121 C. proc. civ., potrivit cu care cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului.

S-a mai arătat că potrivit art. 3 alin. (2) C. civ., sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere, această noţiune cuprinzând categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ., potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Instanţa a mai reţinut că, în cauză, părţile contractante nu au încheiat o convenţie de alegere a instanţei competente după naşterea dreptului la despăgubire, astfel încât nu este aplicabilă excepţia prevăzută de art. 121 teza finală C. proc. civ., arătând că în raporturile dintre consumatori şi profesionişti nu sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 113 C. proc. civ. vizând competenţa teritorială alternativă, ci reglementările speciale în materie, respectiv art. 121 din acelaşi cod.

Totodată, instanţa a apreciat că deşi pârâtul este o persoană juridică, în cadrul derulării acestui contract a acţionat în calitate de consumator al serviciilor oferite de către reclamantă, dispoziţiile procesuale specifice privitoare la aceste categorii de litigii fiind stricte, inclusiv cele vizând competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului, având în vedere faptul că scopul edictării acestor dispoziţii a fost cel de asigurare a dreptului la apărare al consumatorului.

Conchizând, această instanţă a apreciat ca fiind întemeiată excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi, constatând că pârâta S.C. B. S.R..L are sediul în sat Cordun, comuna Cordun, judeţul Neamţ, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

Învestită prin declinare, Judecătoria Roman, prin sentinţa civilă nr. 1578/2021 din 28 iunie 2021, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, această instanţă a apreciat ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., potrivit cu care cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are sediul pârâta, iar necompetenţa teritorială de drept comun, prevăzută de articolul anterior menţionat, este de ordine privată, astfel că, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Or, în condiţiile în care această excepţie nu a fost invocată de către pârât, instanţa iniţial învestită, respectiv Judecătoria Vaslui, nu o putea invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluţioneze cauza.

S-a mai reţinut că, în cauză, nu este incident niciunul dintre cazurile de competenţă teritorială exclusivă, iar Judecătoria Vaslui a apreciat, în mod incorect, aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 121 C. proc. civ. referitoare la cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman, în a cărei circumscripţie s-ar afla sediul pârâtei (consumatorului), deoarece, având în vedere definiţiile noţiunilor de profesionist şi consumator, nu se poate susţine că într-un contract încheiat între două societăţi cu răspundere limitată, societatea cumpărătoare a acţionat în calitate de consumator.

Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul demersului judiciar dedus judecăţii în constituie cererea prin care reclamanta S.C. A. S.R..L Bârlad a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa pe calea procedurii cererii de valoare redusă, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 742,62 RON, urmare a nerespectării de către aceasta a obligaţiilor de plată a mărfurilor livrate de către reclamantă, obligaţii asumate prin contractul de vânzare din 17 mai 2017.

Înalta Curte reţine că Judecătoria Vaslui şi Judecătoria Roman şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, conflictul negativ de competenţă fiind generat de reţinerile diferite ale celor două instanţe cu privire la dispoziţiile legale aplicabile în speţă pentru stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a litigiului, respectiv Judecătoria Vaslui a dat eficienţă dispoziţiilor art. 121 C. proc. civ., apreciind că a fost dedusă judecăţii o cerere formulată de un profesionist împotriva unui consumator, în timp ce Judecătoria Roman a reţinut incidenţa prevederilor art. 107 C. proc. civ., respectiv că excepţia necompetenţei teritoriale nu putea fi invocată, din oficiu, de către instanţă.

Litigiul de faţă are ca obiect o cerere de valoare redusă, iar în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cererilor de valoare redusă, art. 1028 alin. (2) C. proc. civ. face trimitere expresă la dispoziţiile de drept comun.

Astfel, Titlul X al C. proc. civ. care reglementează procedura cu privire la cererile de valoare redusă, stabileşte, în cuprinsul art. 1028 alin. (2) că instanţa competentă teritorial se stabileşte potrivit normelor de drept comun.

Prin urmare, în materia cererilor de valoare redusă, legiuitorul a stabilit că se vor aplica regulile generale în materia competenţei teritoriale, instituită de art. 107 C. proc. civ., potrivit cărora: "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Pe de altă parte, este real că potrivit art. 121 C. proc. civ., cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa de la domiciliul coonsumatorului.

Însă, în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, subiectele raportului juridic ce intră sub incidenţa legislaţiei privind protecţia consumatorilor sunt profesionistul (comerciantul) care fabrică un produs, îl distribuie, comercializează, respectiv furnizează un serviciu, pe de o parte, şi, pe de altă parte, consumatorul care achiziţionează un produs ori beneficiază de un serviciu oferit de un profesionist.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (2) Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.

Înalta Curte constată că obiectul prezentului litigiu nu se circumscrie ipotezelor avute în vedere de art. 121 C. proc. civ., aşa cum a reţinut Judecătoria Vaslui, întrucât, deşi izvorul raportului juridic dintre părţi îl reprezintă contractul vânzare-cumpărare din 17 mai 2017, niciuna dintre păţi nu are calitatea de consumator, în sensul dispoziţiilor legale anterior menţionate, părţile fiind societăţi comerciale care au ca obiect prestarea unor activităţi comerciale, acestea acţionând în aria lor de activitate; astfel, reclamanta este o societatea comercială care livrează produse din gama pe care o are în portofoliu, iar pârâta, potrivit certificatului de înregistrare aflat la dosarul Judecătoriei Vaslui, are ca obiect principal de activitate comerţul cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse alimentare, băuturi şi tutun, contractul fiind încheiat în derularea unor relaţii între doi profesionişti.

În acest context factual, pentru determinarea competenţei de soluţionare a pricinii, este aplicabilă norma de drept comun înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că:

"Necompetenţa este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura; alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată."

Din analiza normelor legale menţionate rezultă că este absolută competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă, iar competenţa teritorială în pricinile privitoare la bunuri (cu excepţia celor prevăzute de art. 117 - 121 C. proc. civ. privitoare la imobile, moştenire, societăţi, insolvenţă sau concordat preventiv şi împotriva unui consumator) şi la cele referitoare la alte drepturi de care părţile pot să dispună, este relativă.

În ceea ce priveşte obiectul litigiului dedus judecăţii, astfel cum s-a arătat, acesta constă în solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, ca urmare a nerespectării de către acesta din urmă a obligaţiei de plată a produselor livrate, obligaţie asumată prin contractul de vânzare-cumpărare.

Ca atare, prin raportare la prevederile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., mai sus enunţate, norma de competenţă aplicabilă în cauză este de ordine privată, iar potrivit art. 130 alin. (3) din acelaşi act normativ, necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Or, din examinarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că pârâta S.C. B. S.R..L nu a depus întâmpinare în termenul legal, fiind astfel decăzută, potrivit art. 208 alin. (2) C. proc. civ., din dreptul de mai depune probe şi de a invoca excepţii, în afara de celor de ordine publică, dacă legea nu dispune altfel.

Astfel, se constată că întrucât excepţia de necompetenţă teritorială relativă nu a fost invocată de către pârât în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., instanţa nu o putea invoca din oficiu.

Prin urmare, Judecătoria Vaslui sesizată rămâne competentă să judece litigiul, neavând posibilitatea să invoce, din oficiu, excepţia de necompetenţa teritorială.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin intermediul grefei instanţei, astăzi, 29 septembrie 2021.